sâmbătă , 16 decembrie 2017

Fragmentarium: „Jurnal”, de Oana Pellea

Oana Pellea

După ce am parcurs cam un sfert din „Jurnalul” Oanei Pellea, mi-am spus că nu înțeleg nici de ce a fost atât de promovat, nici de ce continuă oamenii să preia și azi citate din volum cu titlu de revelații schimbătoare de vieți. Cred că așteptam să mă zguduie, să-mi taie respirația cu ceva. 

Dar și cu cărțile e nevoie să ne purtăm cu răbdare: să le lăsăm să picure în noi, încet, fără să le grăbim, fără să le cerem totul dintr-o dată. Să le îngăduim să ne facă să le iubim. Să ne limpezim ochii de ceața unor așteptări care ni se așază pe retină și ne împiedică să vedem frumusețea darului primit. În cazul „Jurnalului”, curajul sincerității cu care Oana Pellea se scrie. Așa cum e. Neprețuit cadou, care m-a făcut să-mi pară rău pentru nerăbdarea mea copilărească…

Câteva fragmente din „Jurnal”:

Am tot timpul senzația că Doamne-Doamne are un plan cu mine… și tare i-aș face pe plac și l-aș îndeplini cât mai repede dacă aș ști, simplu și clar, care e.

~

Ciulei mi-a spus odată ceva foarte adevărat. L-am întrebat dacă îi place să călătorească. Și mi-a răspuns: „Da. Din păcate, trebuie să mă iau întotdeauna cu mine”. Din păcate, trebuie să ne luăm cu noi peste tot. Ce odihnitor ar fi să ne despărțim din când în când de noi.

~

Știu că râd zgomotos, dar numai așa știu să râd. Ador să râd.

~

Sunt toate acolo. Sunt acolo, în carnea mea, în durerea mea, în retina și sângele meu. Rămân acolo. Dacă vor vrea să iasă vreodată, vor ieși… Amintirile astea sunt ca niște animale speriate… Le e frică să iasă la lumină… Stau acolo, în beznă, și se hrănesc din mine.

~

Dacă ții o cruce în mână și te uiți prin ea la cer, universul se împarte în patru.

~

Nu există animal mai dumnezeiesc decât calul. Cred că într-o seară Dumnezeu a adormit și a visat un cal superb. Da, calul trebuie să fie un vis al lui Dumnezeu.

~

În loc să mă uit ca hipnotizată la cutia numită televizor, mai bine m-aș uita pe geamul meu oval care dă spre cer. Spectacolul e mult mai viu și mai interesant. Uite norii, uite-i cum tot trec…

~

Toți avem nevoie, tot timpul, în tot, de happy-end.

~

Drumuri cu trenul, iarna, de câte 12 ore. Cu zăpadă în vagon, într-un frig atroce… Ei, și? Totul era simplu și la picioarele anilor mei.

~

Nu, cine n-a pus piciorul pe scenă nu poate înțelege lumea teatrului. Nu se poate explica sau descrie. E pur și simplu altă lume.

~

Toți oamenii de calitate se plâng de nefolosință. Se plâng că vremea trece și nimeni nu are nevoie de ei. E un mare păcat al societății românești să facă oamenii să se simtă în plus. Tot societatea e in pierdere. Ei, fiind de calitate, își vor găsi drumul interior și vor răzbi oricum. Dar păcat de amăreală. Păcat de gustul de inutil. Păcat de anii care trec.

~

Și, totuși, Doamne, ce frumos că exist și ce miracol că-mi dau seama că exist! Mulțam!

~

Un om ocupă cu tălpile lui vreo douăzeci și ceva de centimetri. Dar raza orgoliului lui e de câțiva kilometri. (…) Și raza asta de orgoliu crește ca o umbră, din ce în ce mai mult, de aproape a întunecat Pământul.

~

Am visat că mă uitam la cer: era plin de stele mari și frumoase. Am ridicat un deget și am aprins o stea. Și încă una.

~

O primăvară amânată nu dăruiește o bucurie la fel de mare ca o primăvară pur și simplu. Pentru că orice lucru amânat conține, atunci când se împlinește, o anumită doză de oboseală, care scade din uimire și bucurie.

~

Nu-mi place să judec o operă de artă. O las întotdeauna să lucreze asupra mea, să-mi povestească ce vrea ea și să mă ducă unde vrea ea.

~

Prin felul în care a ales să trăiască și să moară, mama m-a făcut părtașă la un miracol al vieții, și acum al morții ei.

~

Prin 2003 voiam un timp al meu, numai cu mine, ca să mă cunosc. Ce prostie… sau ce neputință, uite, îl ai de vreo trei ani aproape. Ai înțeles ceva, deșteapto? Te cunoști mai bine, sau ți s-a acrit mai tare de tine? Și dacă nu e nimic de cunoscut – pur și simplu nimic?

~

Îmi iubesc țara atât cât îmi îngăduie ea s-o iubesc.

~

O să explodăm pe pereți într-o zi nu din cauza bombelor, ci pur și simplu dintr-un prea mare plin de noi. O să explodăm pentru că n-o să mai încăpem în noi de mari și tari ce suntem.

~

Trebuie să-l urmezi pe cel care caută adevărul și să fugi de cel care spune că l-a găsit.

~

Am senzația zi de zi că alerg după viața mea și n-o mai ajung din urmă. Și totuși… soarele curge peste noi…

~

E greu să te întâlnești cu tine. Cu fricile și singurătățile și neputințele și mai ales, cu efemeritatea ta. Hm. Și, totuși, ce eliberare să știi că într-o bună zi nu va mai exista absolut nimic.

~

M-am gândit că cine nu are umor mai bine îl ia Dumnezeu cât e tânăr, că bătrânețea fără umor este, cred, cel mai groaznic lucru pe care-l poți trăi.

~

Scările de la Urgență sunt tocite de pași ca scările de la Acropole. Marmura e tocită de pași de suferință, de speranțe, de coșmaruri… marmura e tocită… cu siguranță suntem mult mai grei când suferim.

~

Dumnezeu mă îmbată, casa miroase a tei înnebunitor!

~

Nu, nu vreau să rămână nimic după mine. Amintirea ca suflet, ca spirit contează. Dacă, după ce nu voi mai fi, oameni vor zâmbi cu drag… va fi excepțional… Dar deja cer foarte mult!

~

„Jurnalul” Oanei Pellea a apărut la editura Humanitas. Îl puteți găsi și pe site-ul librăriei online Libris, la preț redus.

Semnat de

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus