duminică , 24 septembrie 2017

Fragmentarium: „Jurnalul unei fete greu de mulțumit”, de Jeni Acterian

anna karina godardActrița Anna Karina, în filmul „Vivre sa vie”, de Jean-Luc Godard, 1962/foto

O carte rară, o carte-document, o carte ce nici nu trebuia să intre în tipar, pentru că autoarea – Jeni Acterian, regizoare, teatrolog, om de litere și filozof, una dintre intelectualele de soi nobil ale perioadei interbelice, anturată select cu personalități precum Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Cella Delavrancea, Emil Cioran, Petre Țuțea – nu și-a dorit ca scrierile ei intime să ajungă sub ochii lumii. Dupa moartea ei prematură, la doar 41 de ani, din cauza maladiei Hodgkin, fratele său a considerat că astfel de mărturisiri, îmbrăcate într-o așa de frumoasă formă literară, merită să fie publicate. Jurnalul, absolut autentic, minim supus editarii, e mărturia unui suflet zbuciumat și a unei minți hiperlucide, brutal introspective, incapabile să-și găsească rost și alinare într-o lume de-o banalitate descurajantă.

***

Amorul propriu, mândria (sau poate mai bine zis orgoliul) au fost și vor constitui fondul caracterului meu. Acest defect (căci trebuie să recunosc sincer că e un defect), asociat unei excesive sensibilități, poate să mă facă nenorocită. Nu e nimic de făcut.

***

Acum simt că trăiesc, că e bine cum trăiesc. E caraghioasă – nu-i așa? – o astfel de frază în gura mea. Şi totuși, așa este: în acest moment sunt fericită, fericită în felul meu, cu o undă de tristețe, așa cum sunt când simt că sunt nenorocită, nenorocirea mea se așază pe un fundal de veselie sau de detașare.

***

Stau și mă plictisesc. Tot stând și plictisindu-te, devii cu totul inapt să faci altceva. Nu ești bun decât să stai și să te plictisești, să te replictisești, să te supraplictisești, să te superplictisești, să te paraplictisești și din nou să te plictisești. Şi iată că eu – acum – nu fac decât asta: stau și-mi rumeg plictiseala. Şi tot stând și rumegând plictisul, observi dintr-odată că e amuzant să te plictisești, că asta amuză să te plictisești, că nu te mai plictisești plictisindu-te. Şi luând această cale, încep să filozofez asupra plictiselii și apoi pe chestia că poți să nu te mai plictisești plictisindu-te.

***

E atât de dificil să fii și sensibilă, și mândră. Ca să nu suferi trebuie să fii sau una, sau alta. Nu, în orice caz, și una, și alta.

***

Simți totdeauna puțin simpatie pentru cineva care emite credințe din adâncuri ale tale. Rămâi mirat și te întrebi „Cum, și el?“ mai cu seamă când această gândire sau această credință există în tine într-o clarobscuritate; fără a fi formulată. Atunci, pe lângă mirare simți și puțină furie, ca față de o gândire care ți-a fost furată sau plagiată.

***

Am o impresie curioasă de bunăstare, dar și de suferință. Aceste două impresii, care sunt poate opuse când privești din exterior, eu le resimt împreună.

***

Simt nevoia să scriu. Nu pentru că am ceva care se cere imperios exprimat, ci dintr-o anume dispoziție spirituală. Eventual, să scriu chiar și prostii. Asta mă împiedică să sufăr. Asta transformă suferința nudă – greu de suportat – într-o suferință literară.

***

Câteodată mă cuprinde entuziasmul. Sunt lucruri care mă pasionează. Încep cu plăcere câte ceva și după un timp îmi dau seama că nu e nimic grozav, că tot ce mă exaltase e o vastă inutilitate și că deci nu merită să te ocupi deloc. Caut întruna altceva. Nu mi-am găsit încă drumul.

***

Nu-mi place decât să ating în treacăt lucrurile. Când le aprofundez, mă deziluzionez. Eram făcută să fiu vlăstar de bani gata. Aș fi fost un perfect diletant.

***

Când o zi e prea frumoasă și scânteietoare, când soarele mă pătrunde și mă încălzește, când simt suflul dulce răcoritor al primăverii în nările mele, un groaznic sentiment de tristețe mă cotropește, o tristețe dureroasă și nebună îmi strânge sfâșietor inima și-mi face atât de rău, încât îmi taie respirația. Şi e cu atât mai sfâșietor cu cât e inexplicabil. Şi deoarece cele mai mari frumuseți nu-mi provoacă decât tristeți dureroase, nu văd ce aș putea nădăjdui. De altfel, n-am sperat niciodată nimic. Trăiesc viața în viață, îmi trăiesc viața. Nimic nu mi s-ar putea întâmpla care să mă mire, pentru că totul mă miră.

***

Ceea ce e deconcertant e că ai „revelația“ inexistenței lui Dumnezeu exact cum ai „revelația“ existenței lui.

***

Războiul iar se anunță. Văd moartea din ce în ce mai cu teroare. Şi este singurul motiv care mă oprește de la sinucidere. Cu alte cuvinte, grozav m-aș omorî dacă asta nu ar însemna că trebuie să mor.

***

Faptul că vedem limpede în unele colțuri unde oamenii în general nu fac decât să se împotmolească în prostii și iluzii ne dă o conștiință oarecum a superiorității noastre. Amară însă superioritate, și asta numai când ne confruntăm cu vulgul. Căci ce-ți rămâne din toată luciditatea atunci când, în loc să te compari cu proștii (ferice de ei!), te gândești la tine? Gust de cenușă și o sinistră neputință.

***

Cred că pot să spun – cu un fel de maximum de probabilitate – că mi-am ratat viața. (Asta spusă păstrând acea viziune mijlocie a mea despre viață. Spusă pentru partea din mine care [e] firesc umană, păstrează în ea toată capacitatea de iluzie, de nădejdi și de nostalgii a omului.) Am ratat pentru că am 25 de ani și sunt în imposibilitate de a continua ceea ce am început, în imposibilitate de a face ceea ce aș fi vrut și poate că aș fi putut face. Viața pe care o duc îmi dă gust de cenușă. Este absurd, dar am impresia uneori că trăiesc în „păcat“. (Eu, care n-am prea știut nicicând precis ce este asta, acord sensul meu cuvântului.) Cred că în fond aș avea mai puțin sentimentul ăsta prostituându-mă fizic decât așa cum mă prostituez acum. Ca să fac o comparație à la maniere de M[arieta Sadova]: sunt ca un Stradivarius pe care ai cânta sârba țigănească.

***

Doi oameni care sunt prieteni sunt, chiar dacă la un moment dat unul are chef să se culce şi celălalt să meargă la cinematograf. Nimic nu-l poate reţine pe nici unul din ei să facă ce vrea şi cum vrea, când vrea. Între prieteni nu există relaţii care îl obligă pe unul la o anumită atitudine în anumite momente. Relaţiile sunt naturale şi simple şi numai astfel se poate înţelege prietenia.

***

Unele femei nu se îndrăgostesc de un bărbat, ci se îndrăgostesc de dragoste. Primul bărbat care întinde mâna servește drept pretext pentru canalizarea pasiunii care le frământă (ca să zicem așa) „abstract“. Din cauza asta nu pot eu probabil să mă îndrăgostesc de oricine întinde mâna. N-am în mine o pasiune atât de grozavă care să ceară atât de imperios să fie „canalizată“ încât, pierzând orice luciditate, să iau un măgar drept un Adonis.

***

Prostul gust e bizar. Răsare unde nu te aștepți. Oamenii nu au criterii literare precise. Confundă o operă inferioară cu una de geniu numai pentru că se emit aforisme umflate și viceversa, o operă de geniu cu una oarecare numai pentru că are simplicitate.

***

E dureros să stai să pompezi în alții un entuziasm pe care nu-l ai. Să pari convins de lucruri de care nu ești, să muncești într-un domeniu în care vezi clipă de clipă diferența dintre ce ai putea face și ce faci. E dureros aproape fizic.

***

Aș vrea să sun a gol. Să nu simt atât. Să nu gândesc atât. Să treacă evenimentele peste mine fără urme, să nu le opresc din drum, să nu le contemplu atât, să nu mă gândesc la consecințele ultime. E prea trist, prea cald, prea intens și mă obosește. Şi apoi, când ești așa, viața nu-ți mai dă nimic. Probabil că se consideră suficient că ai capacitatea asta; viața nu mai e generoasă, se zgârcește. Zice: lasă că-i ajunge ce are, trăiește ea și din ce are; mai bine să le dăm celorlalți care n-au, să le dăm mult, pentru că n-au nimic. O fi și asta un fel de dreptate. O dreptate strâmbă care nu-mi convine.

***

Viața asta pe care o trăiesc intre oameni este o mare păcăleală.

Jurnal Jeni Acterian

„Jurnalul unei fete greu de mulțumit”, de Jeni Acterian, a apărut la Editura Humanitas și poate fi găsit și la librăria online Libris.

Semnat de

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus