sâmbătă , 18 august 2018

Fragmentarium: „O dragoste”, de Dino Buzzati

the embrace egon schielefoto: detaliu din „Îmbrățișarea”, de Egon Schiele

E una dintre cele mai frumoase cărți cu care m-am întâlnit în ultima vreme, nu doar pentru că povestea ei se complică teribil de plăcut și de chinuitor și n-are nici măcar o literă plictisitoare, ci mai ales pentru felul în care a spus-o Dino Buzzati. Autorul a fost o viață întreagă ziarist la Corriere della Serra, dar, cum articolele din ziare sunt efemeride care dispar după o zi, mă bucur că a lăsat în urmă câteva romane care vor rămâne vii mereu.

Mai jos, câteva fragmente din „O dragoste”, să vă deschidă pofta de lectură:

Şi totuşi, cu una dintre acele aparent absurde intuiţii sufleteşti, de care pe moment nu ţii seama, însă rămân înăuntru, ca să iasă la lumină peste luni şi ani, când mecanismul destinului se va pune în mişcare, Antonio a avut un presentiment: de parcă întâlnirea aceea ar fi avut importanţă în viaţa lui, de parcă fulgerătoarea întâlnire a privirilor ar fi stabilit fără ştirea lor o legătură neştirbită în veşnicie. Deja în trecut, mai mult decât o dată, constatase incredibila putere a dragostei, în stare să reînnoade cu nesfârşită tenacitate şi răbdare, de-a lungul unor întâmplări ameţitoare, două fire foarte subţiri care se pierduseră în confuzia vieţii, de la un capăt la altul al lumii.

***

Femeile, chiar şi cele mai puţin viclene, au o cumplită sensibilitate care le anunţă ceea ce se întâmplă cu un bărbat în anumite situaţii, misterioasa scânteie care aprinde sufletul şi-l arde, şi poate că pe moment bărbatul nici nu-şi dă seama şi nu bănuieşte, însă ea, da, chiar în momentul acela se suie invincibilă pe tron, începându-şi deliciosul joc de a-l scoate din minţi.

***

Atunci, el pricepu pe neaşteptate sensul acelei vrăji fireşti. Într-adevăr, ce altceva îi spunea defilarea plopilor la orizont, plopii care se duc, se tot duc în cortegiu şi par să fugă de el şi în acelaşi timp să-i vină în întâmpinare ca să se îndepărteze în spatele lui în ceaţă, obosiţi, în timp ce noi şiruri apar dinainte prăvălindu-se asupră-i? Dintr-o dată pricepu ceea ce spuneau, înţelese semnificaţia lumii vizibile; atunci când ea ne lasă cu răsuflarea tăiată spunem „ce frumos”, iar în suflet ne pătrunde ceva măreţ. Toată viaţa trăise fără a bănui pricina acestui lucru. De atâtea ori rămăsese în admiraţie dinaintea unui peisaj, a unui monument, a unor pieţe, a unui crâmpei de stradă, a unei grădini, a unui interior de biserică, a unei stânci, a unei străduţe, a unui deşert. Abia acum, în sfârşit, îi pricepea taina. O taină foarte simplă: dragostea. Tot ceea ce ne fascinează în lumea neînsufleţită, pădurile, şesurile, râurile, munţii, mările, văile, stepele, mai mult, şi oraşele, palatele, pietrele, mai mult, noaptea, stelele, vântul, toate acestea, indiferente în sine şi goale de sens, se umplu de înţeles omenesc, fără ca noi s-o bănuim, conţin presimţirea dragostei. Cât îl uimea faptul că nu-şi dăduse seama până atunci! Ce interes ar fi putut trezi o stâncă, o pădure, o ruină, dacă în ele n-ar fi fost implicată o aşteptare? Şi a cui aşteptare, dacă nu a ei, a făpturii care ne-ar putea face fericiţi? Ce sens ar avea valea romantică, numai stânci şi privelişti misterioase, dacă gândul nu ar putea-o conduce pe ea într-o plimbare în amurg printre abia auzitele chemări de păsări? Ce rost ar avea mormintele vechilor faraoni, dacă în umbra criptei nu ne putem imagina o întâlnire? Iar colţul burgului flamand prin ce ne-ar atrage atenţia, ori un cafe de pe un boulevard sau un suk din Damasc, dacă nu s-ar presupune că va trece şi ea pe aici, într-o zi, prinzând în mrejele ei un crâmpei de viaţă? Iar pălăriuţa solitară din răscrucea cu felinar de ce-ar fi atât de patetică, dacă n-ar ascunde o aluzie? Şi la ce ar face aluzie, dacă nu la ea, la făptura care ne-ar putea face fericiţi? Se gândi la fereastra solitară luminată în seara de iarnă, la plaja de sub stâncile albe scăldate în gloria soarelui, la ulicioara periculoasă şi întortocheată din inima oraşului vechi, la fâneţele din lumina lunii, la pistele de zăpadă în miezul zilei de aprilie, la dâra lăsată de transatlanticul alb aprins de luminile serbării, la cimitirele din locuri muntoase, la biblioteci, la flăcările din cămin, la scenele teatrelor goale, la Crăciun, la penumbra zorilor. Oriunde era gândul nemărturisit la ea, chiar dacă nu-i cunoşteam identitatea. Ce meschină ar fi, dinaintea spectacolului naturii, exaltarea noastră spirituală, dacă ne-ar privi doar pe noi şi nu s-ar putea răsfrânge şi asupra altei fiinţe!

***

Dragostea, afecţiunea sau numai obiceiul a două fiinţe de-a se frecventa, chiar dacă nu-i la mijloc pasiunea, se cuvine să însemne măcar o trăire omenească de bunătate şi duioşie.

***

Acum oraşul doarme într-adevar, somnul asudă din o sută de mii de camere şi se scurge prin ziduri şi se desfăşoară ca un giulgiu nevăzut pe străzile pustii, intră în maşinile obosite care zac inerte în rânduri nesfârşite de-a lungul trotuarelor, mareea dospind încet de la un capăt la altul al oraşului Milano, amestecând într-un suflu unic respiraţia bogatului şi a cerşetorului, a prostituatei şi a călugăriţei, a atletului şi a bolnavului de cancer. Dar el, Antonio, este uluitor de treaz şi savurează acea fărâmă de tihnă sufletească. Aşa cum zdrenţele sfâşiate ale norilor după furtună se risipesc alungate spre nord, tot aşa trecutul recent se îndepărtează în goană de el, îi pare aproape o poveste absurdă şi anapoda.

***

În comparaţie cu ea, celelalte erau moarte. În ea, în Laide, trăia minunat cetatea, dură, hotărâtă, arogantă, neruşinată, orgolioasă, insolentă. În degradarea sufletelor şi lucrurilor, printre sunete şi lumini pline de echivoc, în umbra ameninţătoare a scărilor de bloc, între pereţii de ciment şi de ipsos, în dezolarea frenetică, se iveşte o floare.

***

Cartea „O dragoste”, de Dino Buzzati, poate fi găsită și la librăria online Libris, la preț redus.

Semnat de

4 comentarii

  1. Pe mine m-a surprins cartea asta prin forța pasiunii, a geloziei și a neputinței care reies din rândurile ei. Mai citisem Deșertul tătarilor și nu mă așteptam la așa ceva. Am scris și eu câteva rânduri despre ea atunci.

  2. Da, a fost absolut minunata! N-am citit „Desertul tatarilor”, e pe lista.

  3. Minunat, este una autor destul de necunoscut si in patrie…din pacate. Ma bucur ca l-ai ales.

  4. Ma bucur si eu ca ni s-au intalnit gusturile!

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus