miercuri , 16 octombrie 2019

Fragmentarium: „Singura poveste”, de Julian Barnes

julian barnes singura poveste

Care sunt poveștile despre care, privind în urmă, nu vei putea spune niciodată că au fost o pierdere de vreme? Am primit întrebarea asta recent și am răspuns rapid, fără timp de gândire, dintr-o răsuflare: cele care nu se termină niciodată.

„Singura poveste” a lui Barnes este scrisă la vârsta la care poți privi în urmă fără mânie. Când toate întrebările pe care ți le pui despre iubire, destin, oameni au răspunsuri, chiar mai multe, și nici unul dintre ele nu te mai revoltă. Un Julian Barnes la vârsta detașării și a înțelegerii, îndepărtat, ca stil, de „Trois” sau chiar de „Sentimentul unui sfârșit”. Pierderea soției sale, Pat Kavanagh, după aproape trei decenii împreună, atât de răscolitor transpusă printre rânduri în „Niveluri de viață”, i-a schimbat pentru totdeauna poziționarea față de tot ce-i omenesc.

În „Singura poveste” se vor regăsi cei care și-au dat seama, la un moment dat, că fiecare are propria versiune a celor întâmplate în trecut. Iar noi devenim suficient de înțelepți să acceptăm adevărul celorlalți numai după ce mai trece timpul. Că memoria are un algoritm străin nouă, care ne protejează, de multe ori. Că poveștile noastre sunt prețioase și diferite numai pentru că noi suntem protagoniștii lor. Că, după unele alegeri care s-au dovedit a fi greșite, dureroase, ireversible, n-am avut niciodată sentimentul pierderii, așa cum, poate, ar fi fost de dorit. Și că, o vreme, poate chiar o vreme lungă, am ales să nu ne mai tulbure nimic, să tragem sub noi o plasă de protecție. De frică.

O poveste despre care nu ai cum spune vreodată că a fost o pierdere de vreme este cea care te schimbă pentru totdeauna. Poveștile care pătrund în noi destul de adânc nu se termină niciodată.

***

Ai prefera să iubești mai mult și să suferi mai mult sau să iubești mai puțin și să suferi mai puțin? Cred că, până la urmă, aceasta e singura întrebare adevărată.

***

Cei mai mulţi dintre noi au de spus o singură poveste. Asta nu înseamnă că ni se întâmplă un singur lucru în viaţă – se petrec nenumărate întâmplări, pe care le transformăm în nenumărate poveşti. Însă una singură contează cu adevărat, pe una singură merită până la urmă s-o spui. […] Dacă asta e singura ta poveste înseamnă că ai spus-o şi ai tot spus-o cel mai des, deşi ai făcut-o – ca în cazul de faţă – numai pentru tine. De aici şi întrebarea următoare: oare repovestirile astea te aduc din ce în ce mai aproape sau te îndepărtează din ce în ce mai mult de cele întâmplate? Nu prea ştiu. Un mod de-a verifica ar fi dacă, pe măsură ce trec anii, ieşi mai bine sau mai rău din poveste. Dacă ieşi mai rău, s-ar putea să însemne că eşti mai sincer.

***

Unul dintre lucrurile pe care le-am crezut despre Susan și mine – atunci, dar și acum, din nou, după atâția ani – e că de multe ori nu păreau să existe cuvinte pentru relația noastră; sau cel puțin nu cuvinte potrivite. Dar poate că asta e o iluzie pe care o au despre ei toți îndrăgostiții – că se sustrag atât categorizării, cât și descrierii.

***

Cred că memoria are o autenticitate diferită, dar deloc inferioară. Memoria sortează și cerne în funcție de cerințele celui care își amintește. Avem oare acces la algoritmul priorităților ei? Probabil că nu. Dar am bănuiala că memoria alege tot ce e mai util ca să-l ajute pe depozitarul amintirilor. Prin urmare, ar avea interesul egoist de-a scoate întâi la suprafață amintirile mai plăcute.

***

Fiecare are povestea lui de dragoste. Fiecare. Poate c-a fost un fiasco, poate că s-a fâsâit, poate că nici n-a început propriu-zis, poate c-a fost doar o închipuire – dar asta n-o face cu nimic mai puțin adevărată. Uneori, dimpotrivă, o face mai adevărată. Vezi câteodată doi oameni care par sătui până peste cap unul de celălalt și nici nu poți să-ți închipui că ar avea ceva în comun sau de ce trăiesc încă împreună. Dar nu e vorba doar de obișnuință, de complezență, de convenții sau de altceva de genul ăsta. E fiindcă au avut și ei cândva o poveste de dragoste. Fiecare o are. E singura poveste.

***

Nu aveam nicio definiție nouă a iubirii. N-am stat să examinez cu adevărat ce era și ce-ar putea atrage după sine. M-am supus pur si simplu primei iubiri în toate privințele ei, de la atinsul cu pleoapa pe obraz la absolutism. Nu conta nimic altceva. Bineînțeles că exista și „restul vieții”, atât de prezentă (cursurile de la facultate), cât și viitoare (loc de muncă, salariu, poziție socială, ieșire la pensie, viață de pensionar, moarte). Ați putea spune că mi-am suspendat partea asta a vieții. Dar nu-i așa: ea era viața mea, iar restul nu. Toate celelalte puteau și trebuiau sacrificate, cu sau fără premeditare, când și după cum găseam de cuviință. Deși „sacrificiu” implică pierdere. Or, n-am avut niciodată sentimentul pierderii.

***

Panica și haosul așteaptă să izbucnească înăuntrul fiecăruia dintre noi, de asta sunt convins. Am văzut-o mugind printre muribunzi, ca un ultim protest față de condiția umană și tristețea ei cronică. Însă există până și în cei mai echilibrați și raționali dintre noi. Ai nevoie doar de împrejurările potrivite și apare cu siguranță. Iar atunci ești la mila ei. Panica îi duce pe unii la Dumnezeu, pe alții la disperare, pe unii la acte caritabile, pe alții la băutură, pe unii la derivă emoțională, pe alții la o viață în care speră că n-o să-i mai tulbure nimic serios.

***

Asta-i treaba cu memoria, e… s-o luăm altfel. Ați văzut vreodată un tăietor electric în acțiune? E absolut impresionant. Tai bușteanul până la o anumită lungime, îl fixezi pe patul aparatului, apeși pe buton cu piciorul și bușteanul e împins spre o lamă de forma unui cap de secure. Moment în care e despicat perfect de-a lungul fibrei. Asta încerc să spun și eu. Viața e o secțiune transversală, memoria e o despicare de-a lungul fibrei și o urmează până la capăt.

***

Fiindcă sunt încă multe ore bune și zile bune când trezia și buna dispoziție umplu casa, iar ochii și zâmbetul ei sunt la fel cum erau când v-ați cunoscut, și faci un lucru simplu, cum ar fi un drum cu mașina și pe urmă o plimbare prin pădure sau mergeți la un film și vă țineți de mână și un val brusc de emoție îți spune că totul e foarte simplu și direct, iar apoi iubirea voastră se reafirmă – a ta pentru ea, a ei pentru tine.

***

Încerca să se concentreze ca s-o surprindă în mișcare. Să-și amintească veselia ei, râsul, spiritul subversiv și iubirea pentru el, înainte să nu mai poată ajunge la ele. Îndrăzneala ei impetuoasă și efortul de a crea fericire când sorții îi erau întotdeauna potrivnici, când le erau întotdeauna potrivnici. Da, după așa ceva umbla: Susan fericită, Susan optimistă, cu toate că habar n-avea ce-i rezerva viitorul. Ăsta era un talent, o componentă norocoasă a firii ei. El, unul, avea tendința să cerceteze viitorul și să decidă, pe baza unei evaluări de probabilități, ce anume era preferabil, optimismul sau pesimismul. El îi dădea viață temperamentului; ea își aducea temperamentul la viață. Era mai riscant, firește; aducea mai multă bucurie, dar te lăsa fără plasă de protecție.

***

Erau două feluri în care puteai să privești viața; sau oricum două extreme ale punctului de vedere, cu o linie continuă între ele. Una susținea că fiecare acțiune umană era neapărat însoțită de ștergerea tuturor celorlalte acțiuni care ar fi putut fi îndeplinite în locul ei; viața consta, așadar, într-o succesiune de opțiuni mici și mari, expresii ale liberului-arbitru, așa încât individul era aidoma căpitanului unei nave cu zbaturi care plutea pe grandiosul Mississippi al vieții. Cealaltă susținea că totul e inevitabil, că pre-istoria era la putere, că viața omului era doar o umflătură de pe un buștean purtat el însuși pe apele grandiosului Mississippi, tras și împins, apărat și lovit de curenți, vârtejuri și primejdii pe care nu putea nimeni să le controleze.

***

Ești tot acolo. Și-o să fii mereu. Nu, nu propriu-zis. Dar în inima ta. Nimic nu se termină vreodată – dac-a ajuns să pătrundă atât de adânc. O să fii mereu un rănit pe picioarele lui. Asta e singura opțiune, după o vreme. Rănit pe picioarele lui sau mort.

***

Odată dispărute, lucrurile nu mai puteau fi puse la loc; o aflase și el între timp. Odată pornită, lovitura numai poate fi retrasă. Odată rostite, cuvintele nu mai pot fi luate înapoi. N-avem decât să continuăm că și cum n-am fi pierdut, n-am fi făcut și n-am fi spus nimic; n-avem decât să susținem c-am uitat tot; dar străfundurile noastre nu uită, fiindcă am fost schimbați pentru totdeauna.

***

Fragmente din Julian Barnes  – „Singura poveste”, Editura Nemira, 2018 (traducere din limba engleză de Radu Paraschivescu)

Semnat de

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus