marți , 26 septembrie 2017

Fragmentarium: „Ultima oră”, de Alina Grozea

Romanul „Ultima oră”, apărut nu de mult la Editura Cartea de Suflet, e semnat de un om care nu se teme să gândească și să scrie adevărul. Și să ni-l așeze în fața ochilor, negru pe filă albă, imposibil de evitat. Nu poți privi în altă parte, citind această poveste, decât înspre viețile celor doi – El și Ea – care ți se arată întocmai așa cum sunt, neștiind că au de față martori tăcuți ai orei lor de sinceritate. Martori care se văd, poate, pe ei înșiși în caracterele celor doi.
E o carte curajoasă, pentru că a dezbrăca adevărul de hainele lui frumoase e, încă, un act de curaj. Și tot la fel e și sentimentul care te însoțește la ieșirea din roman, acela că ultima oră poate oricând să devină prima, prima oră în care trăiești așa cum n-ai mai făcut-o niciodată înainte.

Am ales din cartea cea mai nouă a Alinei Grozea câteva fragmente care să vă apropie de artmosfera poveștii și să vă stârnească s-o citiți.

Mor pentru mine sau mor pentru alţii? se gândi. Există orgolii ale morţii, există vreun top al celor mai frumoase sinucideri, în care e musai să ocup vreun loc fruntaş? Aici ce-are? În camera asta, lipsită, oricum, de viaţă, în care mă aflu acum? Contează ce vezi înainte să mori? Ce ultim tablou vei încadra cu privirea ta de om care nu mai dă doi bani pe nimic? Contează ce decor mirific îţi va găzdui cadavrul?

***

Când ajungea din nou acasă, în aerul stătut al încăperilor pe care menajera tăcută mai uita uneori să le aerisească, respira adânc, umplându-şi plămânii şi prăbuşindu-se cu satisfacţie pe fotoliul preferat. Cordonul ombilical se suda iar şi îl inunda din nou plăcut seva sentimentului că acela e locul lui, oricât de banal ar fi părut în comparaţie cu alte locuri din lume.

***

Purtăm toată viaţa după noi nişte cutume la care creierul nu renunţă nici măcar când dă semne clare că a cam renunţat la tot. E important să fim gazde bune. Poate să se surpe cerul, să se crape pământul, să vină al treilea război mondial, musafirii trebuie să fie întotdeauna mulţumiţi şi să nu-şi facă o impresie proastă despre noi.

***

Iubirile lui copleşitoare se stingeau de la sine, la un moment dat, lăsându-l epuizat sufleteşte şi trupeşte, ruşinat de faptele şi gândurile sale. După fiecare episod de genul ăsta şi-a dorit să moară, dar nu cum îşi dorea acum. Atunci era mai mult un alint, un strigăt de ajutor, un fel de autoflagelare mentală, pedeapsa pe care şi-o dădea singur prin gândul nu suficient de bine sedimentat că nu merită să mai facă umbră pământului. Se ierta pe sine relativ rapid şi o lua de la capăt. Până când a obosit cu adevărat şi începuturile nu l-au mai atras. Sfârşitul, unul singur, îi era de ajuns.

***

Avea obiceiul prost de a analiza şi-n dungă reacţiile femeilor. Interpreta în mii de feluri fiecare onomatopee, căuta înţelesuri ascunse în orice răbufnire banală premenstruală, se simţea imediat atacat, refuzat, luat la mişto, agasat, minţit. Uneori chiar era. Dar de cele mai multe ori, dintr-un orgoliu pe care nu şi-l putea ţine în frâu, risipea valuri de revoltă interioară pe vorbe care meritau uitate imediat ce fuseseră rostite (…).

***

Cum se numeşte acea trăire în care simţi acut absenţa unei persoane care n-a fost niciodată prezentă în viaţa ta? Nevoia de a recăpăta ceva ce nu ai avut? Acea sfâşiere de iubire neîmpărtăşită, acel ulcer al sufletului condamnat la neîmpăcarea cu o situaţie absurdă?

***

Încercase de multe ori să dea vina bulimiei sale emoţionale pe situaţia lui de acasă, din copilărie, pe felul în care fusese educat sau scăpat din frâu, iubit sau neiubit, mustrat sau ignorat. Dar adevărul era că nu dădea doi bani pe studiile psihologice care erau de părere că suntem croiţi, la maturitate, după chipul şi asemănarea felului în care s-a purtat lumea cu noi (…). Era absolut convins că oriunde s-ar fi născut, oriunde ar fi crescut, în orice ţară, în orice familie, pe orice planetă încă nedescoperită, în orice posibil context social sau emoţional, el ar fi fost la fel, ar fi ajuns exact ca azi.

***

Femeia din faţa lui, care nici măcar nu era foarte frumoasă, lua ciocolată cu gesturi egale, mecanice, bucăţică cu bucăţică, iar gândurile lui rămăseseră suspendate într-un loc nepermis, pe sânii maronii ai Primei, în zvâcnirile înăbuşite ale orgasmului ei nerăbdător. Constată cu surprindere şi cu un început de zâmbet că nu era un tablou dureros de privit, l-ar fi putut privi ore în şir, i-ar fi putut admira în voie toate liniile și tușele, iar constatarea îl înspăimântă şi tentativa de zâmbet i se stinse brusc. Pentru că el chiar asta nu mai avea, timp, îi rămăsese la dispoziție doar vreo jumătate de oră.

***

În ziua de azi, oamenii consumă oameni pe bandă rulantă, trăim o eră a canibalismului emoţional şi ne-am desăvârşit abilităţile de socializare în aşa măsură, încât ne doare fix în cot de ceilalţi, cu naturaleţe şi chiar cu nițică afecţiune. Putem îmbrăţişa strâns, pentru o secundă, orice străin (vezi campaniile gen free hugs) de care apoi ne despărţim cu indiferenţă, vaccinaţi c-o oarecare stare de bine după contactul fizic afectuos, străin de a cărui existență uităm în secunda doi, ca şi cum nu l-am fi întâlnit niciodată.

***

Singurătatea lui nu luase niciodată vreo formă memorabilă. Însemna clipe, zile, ani în care timpul parcă stătuse în loc. De aceea arăta, probabil, mult mai tânăr decât îl înștiința cartea de identitate. Singurătățile îl conservaseră, într-un fel, fuseseră blânde cu aspectul lui exterior și-l ridaseră doar în locuri nevăzute. Ar fi putut rămâne nemuritor de singur.

***

Poate că peste câteva sute de ani vom fi în stare să comunicăm astfel în mod asumat, controlat, poate că vor exista cursuri de telepatie, facultăţi de telepatie, poate că se vor scrie cărţi despre manierele elegante în abordarea telepatică, poate că vom fi capabili să discutăm cu cap şi coadă fără ajutorul cuvintelor rostite sau scrise, poate că vom ajunge, Doamne fereşte, să ne ghicim cele mai ascunse gânduri şi intenţii. Asta chiar ar fi o dramă universală, sfârşitul lumii, îndrăzni ea să presupună şi se înfioră.

***

Cauze necunoscute. Cauze nerecunoscute. Cauze care oricum nu mai interesează pe nimeni, nici măcar cât să înveţe din ele pentru vreo relaţie viitoare. Pe lumea asta se duc războaie sângeroase din cauze pe care nu şi le mai aminteşte nimeni bine, de ce ar avea cineva pretenţii de transparență de la un amărât de divorţ?

***

Ea nu sacrificase nimic de dragul copiilor, ci din motivele pentru care orice muritor renunţă la ambiţiile, visurile şi prospeţimea lui spirituală: teama şi comoditatea. Teama de a nu dezamăgi şi de a nu fi dezamăgit, culcuşul perfect pentru lehamite, pentru tendinţa de a te lăsa dus acolo unde vrea viaţa să te ducă, fără ca tu să te zvârcoleşti vreun pic a împotrivire.

***

Cu o senzualitate mimată, îşi strivea sânii de spatele lui, îmbrăţişându-l cu mâini căutătoare şi obraznice, răsfirându-i părul de pe piept şi lărgindu-i elasticul de la chiloţi. El se întorcea somnoros cu faţa la ea, mereu bucuros de cadou, niciodată n-o refuzase, nici în perioada în care şi-o făcuse deja amantă pe tipa de la birou. O savura cu poftă, cum faci când ţi se pune sub nas o farfurie cu mâncare caldă, aburindă şi frumos mirositoare, deşi până în acea clipă puteai să juri că nu ţi-e foame.

***

Ar fi vrut să-i povestească tot, să-l transforme în confidentul ei, să-şi verse peste el, ca dintr-o basculantă prea plină, toate amintirile şi gândurile ce-o apăsaseră în ultima perioadă. (…)Nu vă supăraţi, aţi putea să nu va mai gândiţi un pic la cum să vă trageţi un glonţ în cap? Aş dori să vă povestesc eu ceva mai interesant. Tocmai sufăr că am divorţat de un bărbat pe care acum, în fața cafelei oferite cu atâta generozitate de dumneavoastră, mi-am dat seama că nu-l mai iubesc de cel puţin zece ani…

***

Aşteptarea e blamată pe nedrept. Toţi slăvesc iniţiativa, toţi cred că e cel mai greu să fii prezent, să fii proactiv, cum scrie în anunţurile de angajare. Nu-i plac nimănui contemplativii şi fataliştii, nimeni nu şi-i doreşte în viaţa sau în firma lui. Deşi să aştepţi e cel mai dificil şi mai dureros lucru din lume.

***

O să sfârşesc singură, îşi zise, pentru că nimeni n-o să mă poată iubi şi nici eu nu mă iubesc îndeajuns. (…) Nu-şi dorea să moară, dar viaţa care o aştepta refuza să prindă vreun contur prietenos. Vedea anotimpuri derulându-se cu repeziciune, ca într-un film rulat pe fast forward, peste un peisaj în care nu se întâmplă nimic.

***

Un om care oferă ciocolată nu se poate gândi la moarte. Cel puțin nu atunci, în momentul acela în care desface ambalajul foșnăitor și rupe tableta mare în bucăți mici. Ciocolata e esența vieții. Asta era constatarea ei proprie, nedovedită științific.

***

Ar trebui să-mi fiu o prietenă mai bună, cugetă. Chiar și când când nu merit. Adică, tolerez atât de multe altora, când ar merita să le arunc în față tot ce cred despre ei, și tocmai față de mine să nu arăt mai multă îngăduință? Și el, și omul ăsta, ar trebui să-și fie un prieten mai bun, măcar pentru simplul motiv că pe un prieten, chiar și pe unul oarecare, nu foarte apropiat, ar trebui să-ți fie un pic dificil să-l omori.

***

Îl îmbrățișă cu tăria cu care-și strângea la piept fostul soț, pe când încă nu bănuia că iubirea li se va scurge prin ciurul fin al unui mariaj măcinat de rutină. Îl strânse pe după talie cu disperarea cu care-și strângea la piept copiii așa, pur și simpu, fără un motiv anume. Cu deznădejde, cum nu mai îmbrățișase pe nimeni, niciodată.

***

Romanul „Ultima oră” este disponibil atât în variantă print, cât și ca ebook.

Ți-a plăcut acest articol? Abonează-te LaRevista.ro!

Semnat de

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus