marți , 23 ianuarie 2018

Fragmentarium: „Vânătorii de zmeie”, de Khaled Hosseini

Vanatorii de zmeieFoto: kelvincheungcollegewriting.files.wordpress.com

Toți cei care ați avut bafta să vă întâlniți cu mari scriitori cunoașteți sentimentul pe care l-am avut imediat după ce am citit ultimul rând din „Vânătorii de zmeie”: acela că te rupi de acasă. Că, odată cu ultimul paragraf parcurs, trebuie să-ți iei rămas-bun de la oamenii dragi, și-apoi să închizi ușa în urma ta, sperând că-ți vei găsi un nou cuib în următoarea carte grozavă care-ți va ieși în cale. Eu știu, însă, că nu-i ușor să-ți găsești un loc, între două coperte, în care să te simți acasă. Poate dura mult până să mai ai prilejul unei întâlniri literare care să te facă să vrei – așa cum mi-am dorit eu cu Hosseini – să-l îmbrățișezi pe scriitor, „de încă o mie de ori!”, pentru că ți s-a dăruit așa: sincer, total.

„Vânătorii de zmeie” – o carte de o frumusețe răvășitoare, nu exagerez. Și nu v-o recomand, ci vă rog mult s-o citiți! Vă deschid pofta cu câteva fragmente, cele care mi-au plăcut cel mai mult:

E greșit ce se spune despre trecut, că poți să-l îngropi. Pentru că trecutul își face drum spre lumină cu ghearele.

 ~

Acuma, ascultă aici, orice ți-ar spune molahii, să știi că există un singur păcat, numai unul, și ăsta-i furtul. (…) Când omori un om, furi o viață. Îi furi soției dreptul de a avea un soț și copiilor – dreptul de a avea un tată. Când spui o minciună, furi cuiva dreptul la adevăr. Când înșeli, furi acelui om dreptul la corectitudine. Ai înțeles?

  ~

Am râs. L-am îmbrățișat zdravăm și l-am sărutat pe obraz.

–         Asta pentru ce a fost? Mi-a zis uimit, roșind.

L-am înghiontit prietenește. Și i-am zâmbit.

–         Ești un prinț, Hassan. Ești un prinț și eu te iubesc!

  ~

–         Într-o bună zi, Inshallah, vei ajunge un mare scriitor! a zis Hassan. Iar oamenii din lumea întreagă or să-ți citească poveștile!

  ~

Asta e treaba cu cei care spun numai ce cred. Își închipuie că și ceilalți fac la fel.

 ~

Nu trecuse un minut și zmeul meu se îndrepta glonț spre cer. Scotea un sunet ca fâlfâitul aripilor unei păsări de hârtie. Hassan a bătut din palme, a fluierat și a fugit înapoi, spre mine.

  ~

S-a oprit, s-a întors. și-a făcut mâinile pâlnie la gură:

–         Pentru tine aș face-o și de o mie de ori! a zis.

 ~

Își ținuse promisiunea și vânase ultimul zmeu, pentru mine.

  ~

Eram fericit că nu trebuia să-i întorc privirea. Oar știa că știu? Și dacă știa, ce aș fi văzut eu, dacă chiar m-aș fi uitat în ochii lui? Reproș? Indignare? Sau, ferească Dumnezeu, lucrul de care îmi era cel mai teamă: o devoțiune fără margini?

  ~

Am urmărit cu privirea mașina lui Baba trecând de curbă, luând cu ea singurul om din lume al cărui prim cuvânt rostit fusese numele meu.

  ~

–         Zice că e război, că în război nu există rușine.

–         Spune-i că se înșală. Războiul nu exclude decența. O cere, mai mult chiar decât pe timp de pace.

  ~

Niciun cuvânt rostit, nu pentru că nu am avea nimic de spus, ci pentru că nu trebuie să ne spunem nimic –așa se întâmplă cu cei care sunt unul pentru celălalt prima amintire, primul cuvânt, cei care au supt lapte de la același sân.

  ~

Stând în întuneric, lângă Hassan, mă întrebasem de atâtea ori dacă era adevărat ce citisem, că aerul mării miroase a sare. Prima oară când am văzut Pacificul, aproape că mi-a venit să plâng. Era la fel de vast și de albastru ca în filmele copilăriei mele.

  ~

Și zmeie, desigur. Zmeie care zburau. Și pe care le vânam.

  ~

Când am crescut mai mărișor, am citit în cărțile mele de poezii că yelda este noaptea fără de stele, care fură somnul îndrăgostiților chinuiți de întunericul fără sfârșit, în așteptarea răsăritului de soare care îi unește cu persoana iubită. După ce am cunoscut-o pe Soraya Taheri, fiecare noapte a săptămânii s-a transformat în yelda.

  ~

Transformă dimineața într-o cheie și arunc-o într-un puț

Alunecă încet, frumoasă lună, alunecă încet.

Fă soarele dimineții să uite a se mai ridica spre răsărit,

Alunecă încet, frumoasă lună, alunecă încet.

  ~

Orice femeie are nevoie de un bărbat. Chiar dacă acesta ucide cântecul din ea.

  ~

Și l-am visat pe Hassan alergând prin zăpadă, în timp ce cingătoarea chapan-ului verde i se târa pe jos, iar zăpada scârțâia sub cizmele lui negre, de cauciuc. Striga peste umăr: „Pentru tine, de încă o mie de ori!”

  ~

Fuseseră omorâți de o mină de teren, cu doi ani în urmă, chiar la ieșirea din Bamiyan. O mină. Există oare o moarte mai afgană decât asta, Amir jan?

  ~

Visez că florile de lawla vor înflori din nou pe străzile Kabulului, iar muzica rubab se va revărsa din casele unde vor fierbe samovarele, în timp ce zmeiele vor pluti pe cer.

  ~

Scăldat în lumina argintie a cornului lunii, mi-am ridicat privirea spre cerul plin de stele. Greierii cântau în intuneric și o pală de vânt trecea printre copaci.

  ~

Mi-a spus: „Mi-e teamă”, iar eu am întrebat-o: „De ce?” Mi-a răspuns: „Pentru că sunt atât de profund fericită, dr.Rasul. O astfel de fericire e înspăimântătoare.” Am întrebat-o de ce și ea mi-a zis: „Nu ești lăsat să fii atât de fericit decât dacă urmează să ți se ia ceva”, și a mai spus: „Ei, gata acum cu prostiile astea!”

  ~

Sunt mulți copii în Afganistan, dar prea puțină copilărie.

  ~

–         Acolo ninge?

–         Nu, dar e multă ceață. Știi, podul ăla roșu pe care l-ai văzut… (n.r Golden Gate, San Francisco)

–         Da.

–         Uneori, ceața e atât de densă dimineața, că tot ce vezi e vârful celor două turnuri ițindu-se pe deasupra.

  ~

Să promiți ceva unui copil e o treabă periculoasă.

  ~

Există o cale de a fi din nou bun.

  ~

Ridic privirea și văd cerul albastru plin de zmeie verzi, roșii, galbene și portocalii. Strălucesc în lumina de amiază.

vanatorii-de-zmeie

Puteți găsi „Vânătorii de zmeie” și la librăria online Libris, care vă așteaptă mereu cu reduceri ademenitoare.

Semnat de

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus