duminică , 22 iulie 2018

Fragmentarium: „Vara în care mama a avut ochii verzi”, de Tatiana Țîbuleac

foto

Mama din cartea Tatianei Țîbuleac are vâsta pe care am împlinit-o eu în această vară. Vara ei este trăită pe zile, pe ore, pe momente. Este cea mai lungă. De fapt, vara din carte nu s-a mai terminat niciodată, iar eu m-am cufundat în ea, privind-o ca prin geamurile unui submarin de smarald, învățând să îmi pun dorințe când răsare luna, să cred că pot ajunge să dezurăsc, că cel mai plin de viață ești tocmai când ai senzația că îți fuge printre degete, fără să-i poți da firul înapoi, ca pe o înregistrare, că oamenii se prefac sănătoși și buni de frică. Și pentru că le este mai ușor așa.

În timpul călătoriei, m-am simțit ca și când aș pedala cu bicicleta kilometri întregi, purtată fără sens, printre rândurile de maci roșii și drepți, până n-aș mai putea învârti pedalele, așa cum faci, uneori, când nu te așteaptă nimeni acasă.

***

În acea dimineață […] am simțit pentru prima dată în viață un fel de deznădejde generală, o lipsă de sens uriașă și un gol care a început să crească, să se umfle și să capete forme atât de înfricoșătoare, încât am știut că niciodată nu voi fi în stare să îl umplu cu ceva sau cu cineva.

*

Am simțit în acel moment – dureros și repede – că din cauza acestui alb nu o mai uram atât de mult. Că rochia pe care o purta în acea dimineață o salvase – la fel cum în trecut cârpele albe îi salvau de la moarte pe dezertorii norocoși. Când am ieșit din baie, ud și speriat, pierdusem războiul. Ura mea față de mama, deși nu dispăruse cu totul, se uscase și prinsese coajă – așa cum prind coajă toate rănile peste trei zile la om și doar peste o zi la câine.

*

De după al treilea deal răsări soarele. Galben, rotund, inevitabil – ca un bec de spital îndreptat în ochi. Ne-am oprit amândoi în mijlocul cărării și l-am privit lung, ca pentru prima dată, punându-ne repede câte o dorință. Așa ne învățase pe toți trei bunica: atunci când vedem că răsare luna sau soarele, să ne dorim imediat ceva foarte-foarte tare, căci se va îndeplini, se va îndeplini neapărat. Bunica știa totul despre dorințe, așa oarbă și singură cum era.

*

De multe ori când mă gândesc la moarte și mă întreb ce se întâmplă cu omul după, pe urmă, la final – amintirile sunt răspunsul meu. Paradisul – pentru mine cel puțin – ar însemna să trăiesc iar și iar acele câteva zile, ca prima dată. Iar Dumnezeu sau vreun înger mai puțin ocupat să-mi țină fișierele pe repeat.

*

M-a întrebat dacă voiam pop-corn și voiam. Și bere? Și bere. Acestea deveniseră micile noastre dejunuri preferate – nesănătoase, desigur, dar cine avea nevoie de sănătate în cazul nostru? […] În acea vară ne-am autodistrus mai mult decât în toți anii, totuși niciodată nu am fost mai plini de viață.

*

Ar fi fost frumos să fi existat. Să fi avut și să fi simțit măcar jumătate din ceea ce îndruga mama în acea sâmbătă din acea vară, însă amintirile, ca și toate lucrurile bune, costă. Iar noi – și ea cu tata, și eu – am fost mereu niște zgârciți și am preferat mereu să băgăm în noi decât într-o amintire.

*

Ochii mamei erau geamurile unui submarin de smarald.

*

Noaptea eu dormeam în mașină, iar ea se băga în sac și stătea așa trează jucându-se pe cer ca pe un computer enorm. O vedeam cum își leagănă capul zâmbind și încearcă să schimbe locul stelelor cu degetul – steaua asta în dreapta, luna în stânga, norul delete, Ursa-Mică zoom – sau la ce s-o mai fi gândit ea în acele momente, pentru că nu voiam să o întrerup și să îi spun că se poartă ca o nebună într-un sac.

*

Am simțit cum după „și noi” voiam să fiu imediat cu mama, să mă teleportez, să dispar – orice –, dar să mă pomenesc lângă ea. Să dau acea vară înapoi ca pe o înregistrare și să ajung din nou în ziua în care ea a venit – grasă și mică – să mă ia de la școală de ziua ei. Să o dezurăsc și să-i spun că are ochi frumoși, înainte ca ea să mă fi întrebat.

*

Nu mai fusesem într-o astfel de situație până atunci și se simțea între noi o oarecare jenă. Era o jenă de familie, pe care nu o poți discuta deschis așa cum faci printre străini, când nu-ți pasă. Sau poate că eram noi anormali. Poate că în familiile normale este altfel – oamenii spun tot ce au pe suflet și se ascultă tocmai pentru că le pasă.

*

I-am spus că acest tablou se va vinde, se va vinde neapărat, chiar și cu mulți bani – pentru că oamenii sunt stricați și caută stricăciuni. Pentru că oamenii sunt bolnavi și putrezi, și știu asta, dar se prefac sănătoși și buni de frică. Și pentru că așa e mai ușor. Dar nu toți se pot ascunde mereu. Și uneori toată răutatea și boala și stricăciunea lor erupe și ei se simt bine și fericiți, chiar dacă toți cei din jur îi condamnă și le plâng de milă.

***

Fragmente alese din Tatiana Țîbuleac – „Vara în care mama a avut ochii verzi”, Editura Cartier, Chișinău (ediția a IV-a, martie 2018)

Pe Anda Docea o puteți citi pe blogul ei și o puteți urmări pe pagina de Facebook.

Semnat de

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus