miercuri , 20 iunie 2018

Gabriel García Márquez: „Oricine poate scrie orice, atâta vreme cât este crezut”

Gabriel Garcia Marquez, the Colombian writer and political activist, in Mexico City in 1976.

Foto: dallasmorningviewsblog.dallasnews.com

Una dintre edițiile din 1981 ale publicației The Paris Review a găzduit un adevărat eveniment editorial: un interviu amplu și profund cu Gabriel García Márquez. Conversația lui Peter H. Stone cu marele scriitor rămâne un document prețios pentru toți cei care-l iubesc pe inventatorul lui Florentino Ariza și al clanului Buendía. Pentru toți ceilalți, dialogul celor doi poate reprezenta o poartă larg deschisă către opera lui Gabo și către universul său magic.

Am selectat câteva fragmente din acest interviu, care s-a desfășurat în studioul scriitorului, situat chiar în spatele casei sale din complexul San Angel Inn, în Ciudad de México.

Despre jurnalism: Mereu am fost convins că adevărata mea profesie este cea de jurnalist. Ceea ce nu-mi plăcea la jurnalism, înainte, erau condițiile de muncă. În plus, trebuia să-mi condiționez gândurile și ideile în funcție de interesele ziarului. Acum, după ce am lucrat ca scriitor și după ce am dobândit independență financiară ca scriitor de romane, pot alege temele care mă interesează cu adevărat și care corespund ideilor mele. În orice caz, întotdeauna îmi face mare plăcere să scriu un articol jurnalistic grozav.

Despre adevăr în jurnalism și literatură: În jurnalism, un singur fapt care este fals prejudiciază întreaga muncă. Prin contrast, în ficțiune, un singur fapt care este real conferă legitimitate întregii opere. Aceasta este singura diferență, și ea stă în angajamentul celui care scrie. Un scriitor poate face orice dorește atâta timp cât îi poate determina pe oameni să creadă ceea ce scrie.

Despre cât de greu scrie: Mi se pare mai greu să scriu acum decât mi se părea înainte, atât în ce privește jurnalismul, cât și romanele. Când lucram pentru ziare, nu eram foarte conștient de fiecare cuvânt pe care-l scriam, pe când acum sunt. Când lucram pentru El Espectador în Bogotá, obișnuiam să scriu cel puțin trei articole pe săptămână, două sau trei note editoriale în fiecare zi, și făceam cronici de filme. Apoi, noaptea, când oamenii plecau acasă, rămâneam să-mi scriu romanele. Îmi plăcea zgomotul mașinilor Linotype, care se auzeau precum ploaia. Dacă se opreau și rămâneam în liniște, nu puteam lucra. Acum, ceea ce realizez este destul de puțin. Într-o zi bună de scris, în care lucrez de la 9.00 dimineața până la 2.00 sau 3.00 după-amiaza, nu pot scrie mai mult de un paragraf de patru sau cinci rânduri, pe care de obicei îl distrug în ziua următoare.

Despe primele rânduri într-o carte: Unul dintre cele mai dificile lucruri este să scrii primul paragraf. Am petrecut multe luni de zile scriind la câte un prim paragraf, iar odată ce-l nimeresc, restul vine foarte ușor. În primul paragraf rezolvi majoritatea problemelor cărții. Tema este definită, stilul, tonul. Cel puțin în cazul meu, primul paragraf este un fel de mostră a ceea ce urmează să fie restul cărții. De aceea, să scrii o carte de povestiri scurte este mai dificil decât să scrii un roman. De fiecare dată când scrii o povestire, trebuie să o iei din nou de la început.

Despre responsabilitatea scrisului: Cred că ideea că scriu pentru mai mulți oameni decât mi-am imaginat vreodată mi-a creat un fel de responsabilitate, care este literară și politică. E vorba și de mândrie, pentru că nu vreau să creez ceva ce este mai slab decât ce am creat înainte.

Când s-a hotărât să devină scriitor? Din momentul în care am scris „La Hojarasca” mi-am dat seama că vreau să fiu scriitor și că nimeni nu mă putea opri, și că singurul lucru pe care-mi rămăsese să-l fac era să încerc să fiu cel mai bun scriitor din lume. Asta se întâmpla în 1953, dar abia în 1967 am primit primii bani pe drepturile de autor, după ce scrisesem cinci din cele opt cărți ale mele (n.r. datele sunt din anul 1981).

Despre realitatea din opera sa: Dacă ar fi să dau un sfat unui tânăr scriitor, i-aș spune că scrie despre ceva ce i s-a întâmplat; e întotdeauna ușor să-ți dai seama dacă un scriitor scrie despre ceva ce i s-a întâmplat sau despre ceva ce a citit sau despre care i s-a povestit. Mereu mă amuză că cele mai multe laude pentru opera mea se leagă de ceea ce mi-am imaginat, în timp ce adevărul este că nu există niciun singur rând, din toate pe care le-am scris, care să nu aibă o bază în realitate. Problema este că realitatea caribiană se aseamănă cu cea mai nebunească imaginație.

Despre conștientizarea publicului: În general, cred că într-adevăr scrii pentru cineva. Când scriu sunt mereu conștient de faptul că unui anumit prieten o să-i placă, sau că unui alt prieten o să-i placă acel paragraf sau capitol, mereu mă gândesc la anumiți omeni. Până la urmă, toate cărțile sunt scrise pentru prietenii tăi. Problema, după ce am scris „Un veac de singurătate”, este că acum nu mai știu cine sunt milioanele de cititori pentru care scriu; asta mă supără și mă inhibă. E ca și cum un milion de ochi s-ar uita la tine, iar tu nu știi cu adevărat ce cred.

Beneficii ale jurnalismului în literatură și viceversa: Ficțiunea m-a ajutat în jurnalism pentru că i-a dat valoare literară. Jurnalismul m-a ajutat să scriu ficțiune pentru că m-a menținut într-o relație apropiată cu realitatea. Cu cât trăiesc mai mult și îmi amintesc lucruri din trecut, cu atât cred mai mult în faptul că literatura și jurnalismul sunt strâns legate.

Despre cum a scris „Un veac de singurătate”: Într-o zi am descoperit tonul potrivit – tonul pe care l-am folosit, până la urmă, în „Un veac de singurătate”. Era bazat pe tonul pe care bunica mea obișnuia să-și spună poveștile. Spunea lucruri care sunau supranatural sau fantastic, dar le spunea cu totală naturalețe. Când am descoperit în sfârșit tonul pe care trebuia să-l folosesc, m-am așezat la masă și timp de 18 luni am lucrat zi de zi.

Despre credibilitate în scris: Problema, pentru orice scriitor, este credibilitatea. Oricine poate scrie orice, atâta vreme cât este crezut.

Despre disciplina în artă: Nu cred că poți scrie o carte care să valoreze ceva fără să ai o disciplină extraordinară.

Despre starea necesară scrisului: Cititori răutăcioși m-au întrebat dacă eram drogat când am scris unele dintre operele mele. Dar asta nu arată decât că ei nu știu nimic nici despre literatură, nici despre droguri. Ca să fii un scriitor bun, trebuie să fii absolut lucid în fiecare clipă în care scrii, și într-o stare de sănătate bună. Sunt foarte împotriva conceptului care stabilește actul scrierii ca pe un sacrificiu și care spune că, cu cât starea sufletească și condițiile economice sunt mai precare, cu atât scriitura e mai bună. Eu cred că trebuie să te afli într-o stare fizică și emoțională foarte bună. Pentru mine, creația literară cere o sănătate bună, iar Generația Pierdută a înțeles asta. Erau oameni care iubeau viața.

Despre propriul perfecționism: Cred că scrisul este foarte dificil, dar așa este orice lucru bine făcut. Ceea ce este un privilegiu, cu toate astea, este să faci ceva care să-ți aducă ție satisfacție. Cred că sunt excesiv de pretențios cu mine însumi și cu alții, pentru că nu pot tolera erori; și cred că este un privilegiu ca orice faci să fie perfect. Cu toate astea, e adevărat că scriitorii sunt deseori megalomani și se consideră centrul universului și conștiința societății. Dar ceea ce admir cel mai mult e o treabă bine făcută. Sunt mereu fericit când călătoresc și știu că piloții sunt piloți mai buni decât sunt eu ca scriitor.

Despre limba maternă și alte graiuri: Nu mă simt niciodată confortabil să citesc în altă limbă, pentru că singura limbă pe care o simt înlăuntrul meu este spaniola. Cu toate astea, vorbesc italiana și franceza, și știu engleza suficient de bine cât să mă fi otrăvit cu revista Time, în fiecare săptămână, timp de douăzeci de ani.

Despre celebritate: Este rea la orice vârstă. Mi-ar fi plăcut ca romanele mele să fie recunoscute post-mortem, cel puțin în țările capitaliste, unde te transformi într-un fel de marfă.

Ce fel de presă citește Gabriel García Márquez? Citesc aproape toate revistele cu adevărat importante, din toată lumea, în fiecare săptămână. Dar, după ce citesc toate ziarele serioase și importante de peste tot, soția mea vine mereu și-mi spune despre câte o știre de care n-am auzit. Când o întreb unde a citit-o, îmi spune că a văzut-o într-o revistă de la salonul de frumusețe. Așa că citesc reviste de modă și tot felul de reviste pentru femei și reviste de bârfe. Și aflu multe lucruri pe care le-aș putea învăța doar citindu-le în aceste publicații. Asta mă ține foarte ocupat.

Ce regretă Gabriel García Márquez? Singurul lucru pe care îl regret cu adevărat în viață este că nu am o fiică.

Citiți interviul integral, în limba engleză, în The Paris Review.

Semnat de

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus