vineri , 11 august 2017

George Ivaşcu: „Sunt un visător profesionist”

george-ivascufoto: Mircea Popa

Se descrie ca fiind un „visător profesionist”. E un romantic și-un boem pe scenă şi în viața privată, dar conduce Teatrul Metropolis cu iscusinţa unui om de afaceri extrem de lucid. De altfel, la Metropolis l-am şi găsit pe George Ivaşcu, şi l-am provocat la o şuetă despre teatru, familie, mari visuri şi mici bucurii ale vieţii.

Cum vi se mai pare lumea artistică de azi – cea reală, nu cea pe care o vedem în tabloide?

Ca întotdeauna, la datorie. Personalităţile reale au o anumită discreţie. Consideră că pe primul plan nu este să vândă amănunte despre viaţa lor şi să spună lucruri care, până la urmă, ne caracterizează pe toţi. Sunt mii de oameni care se despart pe Pământ, care se căsătoresc, râd sau plâng. Nu cred că resursa principală a unei personalităţi constă în faptul că este om, ci în opera lui. De asta, mi se pare firesc să-ţi păstrezi discreţia şi modestia şi să spui: „Prima mea calitate este că sunt exact ca voi. Eu doar am curajul de a mă mărturisi în mod public prin arta pe care o fac.”

Ce fel de resorturi intime te pot determina să te dezvălui, aşa cum fac actorii?

Este vorba de curajul de a recunoaşte că, daca este ceva important pe lumea asta, sunt sentimentele. Eu am spus adeseori că arta actorului este arta de a emoţiona. Avem capacitatea de a emoţiona şi curajul de a ne asuma că suntem oameni vulnerabili. Si să transmitem aceste adevăruri umane în personajele pe care le creăm.

Dacă ar fi să vă întreb care ar fi cea mai mare realizare profesională a dvs., probabil că mi-aţi spune că este Teatrul Metropolis.

Da. Atât bunicii, cât şi părinţii mi-au dat o educaţie de familie simplă, în care tradiţia de a sădi un copăcel e obligatorie în viaţa asta. Cred că cea mai frumoasă menire a mea a fost de a construi un teatru. Acesta va rămâne copăcelul meu.

Şi dacă vă întreb care este cel mai mare eşec profesional al dvs.?

Dacă aş fi lipsit de modestie, v-aş spune că nici unul. Dar, dacă fac exerciţiul sincerităţii, am să vă spun că, fiind un perfecţionist, mi-e frică şi să spun că am avut succes. De ce? Pentru că eu nu cred că este exclusiv meritul meu. Meritul meu este capacitatea de a munci şi de a nu mă minţi. Succesul aparţine realităţii frumoase că Dumnezeu a pus, în fiecare dintre noi, un talent şi faptul că am avut darul să-l descopăr şi să rămân consecvent. Nu m-a amăgit nimic altcvea. Consider că publicul este cel care apreciază succesul sau insuccesul. În teatru e ca-n iubire, ai nevoie de un partener, iar partenerul nostru este publicul.

Care sunt bucuriile dumneavoastră de zi cu zi?

Pare o frază desprinsă din teorie, dar mă credeţi că mă bucură să văd oameni care se bucură şi se emoţionează? Mi se pare cel mai frumos cadou!

Şi altceva, ce vă mai bucură?

Armonia şi liniştea pe care o am acasă. Nimic nu este mai plăcut decât să pălăvrăgesc cu Alice, să ştiu că vine Casanova, motanul care se ceartă cu pisica Ziţa, pentru locul de stat în braţe. Din când în când, ne mai permitem câte o fugă pe ici, colea şi ne bucurăm de câte o mini-vacanţă. Am învăţat că cele mai frumoase cadouri sunt cele care par de o normalitate ieşită din comun. Acele lucruri te fac să înţelegi că, în scurta traversare prin lume, trebuie să înveţi să te bucuri şi să împarţi cu alţii. Sunt cele mai sincere lucruri, cele mai fireşti. Multă lume caută să-şi trăiască viaţa într-un mod spectaculos şi îţi dai seama – de la Alice citire spun, care îşi aminteşte mereu de John Lennon – că „viaţa este ceea ce ni se întâmplă în timp ce noi suntem ocupaţi cu alte planuri”. E bine să fim ocupaţi şi cu noi înşine.

Dacă tot aţi adus vorba despre doamna Alice Barb, ştiu că aţi avut, acum câţiva ani, o perioadă foarte agitată pe plan sentimental…

Da. Eu eram atunci preocupat de construcţia teatrului şi uitasem că familia este pe primul loc. Drept care, divorţul acela a fost ca un soi de duş rece, foarte inteligent şi matur, al lui Alice. Am fost împreună de mână la divorţ… De fapt, noi nu ne-am despărţit.

A vrut doar să vă scuture, să vă trezească?

Da, şi a reuşit! Şi asta pentru că între noi chiar este vorba despre o relaţie profundă. Este o poveste de iubire, de respect, de admiraţie reciprocă. În astfel de momente îţi dai seama dacă omul de lângă tine chiar te respectă şi ţine la tine. A contat foarte mult să fim în continuare împreună.

Astăzi, cum aţi descrie povestea dintre voi?

Prin nişte vorbe foarte simple: când două suflete-pereche se întâlnesc, tocmai pentru că sunt suflete şi sunt pereche, nici un obstacol nu le stă în cale. Cred că tocmai ăsta este rostul împlinirilor unor oameni care se iubesc, să reziste împreună şi atunci când obstacolele par de netrecut. Până când moartea te va despărţi.

Într-o lume plină de divorţuri, sună a utopie…

Pare absurd că eu încă mă străduiesc să am bucuria copilului de a crede în poveşti. Cred că e necesar să ne creăm poveşti. Arta actorului este de a fi visător de profesie, aşa încât cred că trebuie să avem şi visuri, să avem şi subiecte, nu numai obiecte.

E interesant cum un artist reuseşte, de atâta timp, să fie și manager de teatru. Pentru că asta nu e doar un vis romantic, ci e şi o afacere, nu?

E simplu şi aici. Eu sunt rostul marilor întâlniri din viaţa mea. În liceu, eram foarte bun la matematică. N-am ştiut atunci de ce trebuie să mă descurc cu cifrele, dar iată că mult mai târziu, s-a dovedit util. Şi mai e ceva: mama, contabilă de meserie, era necăjită că aveam un scris urât şi mă punea mereu să transcriu diverse lucruri. Astfel am devenit foarte riguros şi organizat. Şi cred că mai ţine şi de zodie. Faptul că am ascendentul în Leu, iar casa familiei e în Fecioară, care e foarte meticuloasă. Nu ştiu cât de mult contează asta, eu sunt un om care crede în Dumnezeu. Tocmai de aceea, nu consider că ceea ce mi se întâmplă este un merit exclusiv al genialităţii carpatine numită George Ivaşcu. Nu, cred că aşa s-au aşezat lucrurile pentru mine.

Ce vă place cel mai mult să faceţi?

Teatru. Ce poate înlocui teatrul? Mă mai uit la biliard, mi se pare un sport atât de inteligent! Nu se dă la gioale, nu se dă în cap la arbitru, nu se scuipă între ei. Mi se pare că este maximum de fair-play şi inteligenţă sportivă.

Ce vă displace cel mai mult?

Trădarea, minciuna, lucrurile pe care oamenii nu şi le doresc a se întâmpla cu ei, şi le fac cu tine.

Care este cel mai mare vis al dvs.?

Ştii că deseori mă întreb şi eu? Îți spuneam că sunt un visător profesionist, dar iată că nu ştiu prea bine ce să-ți răspund. O am în cap pe bunica mea şi îmi dau seama că, poate, cel mai mare vis este să îmbătrânesc frumos. Nu visez la ceva material. Când eram copil, n-am avut nici măcar bicicletă, aşa că de ce mi-ar trebui acum un Ferrari? Apoi, pot să spun că sunt un actor care nu visează la Oscar. Visez la Oscarul românesc, de a fi lăsat să fac teatru. Mi se pare mai important decât să râvnesc la o disticţie ca asta, căci m-ar umple de frustrare. Dacă până acum n-am reuşit să fiu chemat la Hollywood… Eventual, poate voi îmbătrâni frumos şi mă vor chema să fac un rol senzaţional de bătrânel! (râde) Am foarte mult umor în ceea ce mă priveşte şi cred că e mai sănătos aşa.

***

Acest interviu a fost realizat în anul 2011, la Teatrul Metropolis. 

Semnat de

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus