luni , 22 octombrie 2018

Georgette Porumbeanu, fiica lui Andrei: „Tata a fost un erou al clasei muncitoare”

Dacă ați citit povestea lui Andrei Porumbeanu și a lui Gamble Benedict, cu siguranță vă amintiți de două dintre fotografiile în care apare fiica lui, Georgette, alintată „Gigi”. Una dintre imagini, surprinsă pe când fata avea doar trei ani și stătea în brațele tatălui ei, cu mama ei Helma așezată în dreapta. Cea de-a doua, în care apare la vârsta pubertății, alături de Helma și de Gamble, la un tribunal din New York. La mai bine de o jumătate de veac distanță, am reușit să o găsesc pe acea fetiță și să stau de vorbă cu ea. Nu doar că ne-a oferit amănunte despre istoria în care a fost implicat tatăl ei, dar a plasat-o în contextul social al vremii, nuanțând astfel acele fapte petrecute în anii ’60.

Georgette, unica fiică a lui Andrei Porumbeanu, are acum 67 de ani și locuiește de multă vreme în Los Angeles, împreună cu mama ei, Helma, azi în vârstă de nouă decenii și bolnavă de Alzheimer. Nu-și dorește să atragă atenția asupra ei – de asta mi-a și trimis o singură fotografie cu ea însăși, și aceea de acum 10 ani -, dar când a aflat că am scris despre tatăl ei și că aș vrea să aflu mai multe despre el, mi-a răspuns cu generozitate. Și a făcut pentru noi câteva dezvăluiri pe care le pot numi senzaționale. Una dintre ele este aceea că Andrei a lucrat pentru serviciul de informații american, lucru care explică multe dintre conexiunile sale din înalta societate. Porumbeanu, înrolat inițial ca soldat în Forțele Aeriene Americane, a ajuns în Maroc, la începutul anilor ’50, ca ofițer de informații, iar apoi a păstrat, pentru tot restul vieții, relații cu oameni foarte importanți în lume. Un alt lucru pe care Gigi ni l-a dezvăluit este că Gamble Benedict, prezentată pretutindeni drept „moștenitoarea averii Remington”, nu a intrat niciodată în posesia celor 20 de milioane de dolari ce i se cuveneau. De ce? Aflați toate detaliile din conversația noastră.

Gigi vorbește cu tandrețe despre tatăl său, despre care spune că „nu s-a potrivit” în lumea aceasta. Îl descrie ca pe un „existențialist”, căruia cel mai mult îi plăcea să se bucure de viață, și ne ajută să înțelegem mai bine cine a fost acest om și ce i-a determinat alegerile. În plus, ne-a oferit o fotografie de demult, realizată în Elveția, pe care o public în premieră, pentru voi.

~ În memoria lui Andrei Porumbeanu, bon vivant. ~

Unde s-au cunoscut părinții dvs.?

S-au întâlnit în Salzburg, Austria, la sfârșitul războiului, când el s-a înrolat în Armata Americană, după ce făcuse parte din cea română. Lucra în bucătărie. Oamenii mureau de foame în acele vremuri, iar el aducea de mâncare tuturor celor care locuiau în zona unde stătea mama mea. Bunica i-a spus mamei: Căsătorește-te cu el, că o să aibă grijă de tine, așa cum are de toată lumea!
Mulți ani mai târziu, tata mi-a spus că s-a îndrăgostit de vocea mamei înainte să o cunoască, doar ascultând-o la radio cântând operă.

Dvs. unde v-ați născut?

După ce s-au căsătorit, când mama era însărcinată în opt luni, tata era hotărât ca eu să mă nasc în Statele Unite. Prin cunoștințele lui din armată, a aranjat să o aducă pe mama în State, la timp ca eu să mă nasc cetățean american. În acele zile, trebuia ca imigranții să fie sponsorizați (n.r. și astăzi legea este la fel). Tata a aranjat cu biserica românească din Cleveland, Ohio, să ne sponsorizeze. Am locuit în Cleveland pentru scurt timp, înainte să ne mutăm în New York. Ne-am mutat când eu aveam cam un an și jumătate.

Mama dvs. a urmat o carieră artistică în America?

Nu. A fost cântăreață de operă în Europa. De fapt, chiar câștigase premiul întâi la celebrul Festival de Muzică de la Salzburg, dar a renunțat la cariera ei de îndată ce a ajuns în America. Din păcate, s-a apucat de fumat, iar apoi și-a tot căutat locuri de muncă și a mers la o școală pentru secretare. A lucrat la firma Gruen Watch timp de mulți ani, aproape până când aceasta s-a închis, la sfârșitul anilor ’70.

Știți ceva despre părinții tatălui dvs., din Buzău, România?

Tot ce știu este că tatăl lui a fost colonel. Nu știu nimic despre mama lui. Nu vorbea niciodată despre ei. A avut și un frate acolo.

Ați vorbit vreodată cu ei?

Nu, nu-mi cunosc nici o rudă de acolo…

Deci bănuiesc că nu ați fost niciodată în România.

Am avut o mare curiozitate să merg, dar niciodată nu am avut ocazia. Mi-ar plăcea foarte mult! Iubesc mâncarea românească! Am învățat cum s-o prepar, iar uneori fac mititiei și sarmale. Și mămăligă! (zâmbește încântată)

Serios? Sună foarte bine! Tatăl dvs. vă vorbea în română?

Nu, mereu am vorbit în engleză. Nu știam română, știam câteva cuvinte, dar nu suficiente cât să port o conversație. E păcat, pentru că e o limbă așa frumoasă. Când el și mama erau împreună, mereu vorbeau românește. Cred că făceau asta de fiecare dată când aveau de discutat lucruri de-ale adulților și nu voiau să-i înțeleg.

Deci mama vorbește română?

Da, pentru că a fost crescută în România, la București. S-au cunoscut în Salzburg, dar amândoi veneau din România.

Nu știam asta. Era de origine austriacă sau germană? Cine erau părinții ei?

Mama s-a născut în București și era de origine germană din partea bunicului meu, și de origine română pe linia bunicii. Bunicii mei au fost amândoi profesori. Toată familia și-a petrecut perioada războiului fugind de un dușman sau altul. Mai întâi au plecat din România și s-au dus în Polonia. Când rușii au invadat Polonia, au fugit în Germania. Acolo au fost puși în lagăre de muncă până când i-au eliberat americanii.

„Tot ce știu este că a lucrat pentru serviciul de informații al armatei aeriene.”

Care sunt cele mai vii amintiri pe care le aveți din copilărie?

Sunt atât de multe, că nici nu știu de unde să încep! Mereu am simțit că-i iubeam pe mama și pe tata, și mereu mi-era dor de ei când eram departe de unul sau de celălalt. O vreme am trăit cu bunicii mei, în Germania, când tata se înrolase în armată, iar apoi eu și cu mama ne-am dus la el în Maroc. Era acolo ca parte a serviciului de informații. Am amintiri foarte vii din Maroc. Ne-am întors acolo, la un moment dat, pentru o vacanță de Crăciun, și a fost pur și simplu fascinant.

Știți cumva când a fost tatăl dvs. recrutat ca ofițer de informații? Și pentru ce serviciu a lucrat?

Cred că a fost recrutat când se antrena la o bază din Texas. Tot ce știu este că a lucrat pentru serviciul de informații al armatei aeriene. Când tata a murit și a fost înmormântat, la Cimitirul Arlington, guvernul nu a vrut să-mi dea nici o informație referitoare la activitatea lui în cadrul agenției, din motive evidente. Munca lui era secretă. (n.r. este posibil ca Andrei să fi lucrat pentru Air Force Intelligence, Surveillance and Reconnaissance Agency, care are sediul în Texas).

În stânga, tatăl lui Porumbeanu. În mijloc, Andrei, la o bază militară din Topeka, Kansas, în 1951. În dreapta este o imagine rară: Andrei, Helma și fetița lor, Georgette.

Când tatăl dvs. a cunoscut-o pe Gamble, în vara lui ’59, părinții dvs. mai erau împreună?

Nu, erau separați de câțiva ani, așa că atunci când am citit ce se scria în ziare despre tata, nu m-a șocat, ca și cum ar fi avut o aventură. Nu știu când a obținut mama acel divorț în Mexic, care nu era recunoscut în statul New York. N-o mai pot întreba acum, că e prea bătrână și nu și-ar mai aminti. Dar, în orice caz, când s-a căsătorit cu Gamble, a devenit un bărbat bigam în New York.

Până la urmă, părinții dvs. au divorțat vreodată?

Nu cred că au divorțat vreodată. Nici unul dintre ei nu s-a recăsătorit, așa că n-a fost o problemă. Sunt sigură că ar fi divorțat dacă vreunul dintre ei ar fi vrut să se recăsătorească, dar n-a fost cazul.

Nici nu s-au împăcat vreodată?

Nu. Când mă suna tata, mai vorbea și mama cu el, uneori, și erau prietenoși unul cu celălalt, dar nu s-au mai împăcat.

V-ați văzut tatăl deseori, după ce părinții s-au despărțit?

Pentru o perioadă am trăit cu bunicii mei, în Germania, așa că am câteva spații goale în memorie. La un moment dat, pe la începutul anilor ’50, m-am dus cu tata în Maroc, dar au fost atâția ani de goluri, în care nu știu ce făceau mama și tata.

Mai târziu, cam în perioada în care el și Gamble au fugit să se căsătorească, au venit să mă viziteze în New Jersey, unde stăteam. Dar apoi s-au mutat în Elveția. Mare parte din căsnicia lor au petrecut-o în Europa. Au locuit în Elveția pentru o perioadă mai lungă. Al doilea lor copil, Gregory, acolo s-a născut.

Unde locuiau în Elveția?

Au stat în Zürich, unde au închiriat o vilă cu priveliște asupra lacului.

Imagine exclusivă: Gamble și Andrei Porumbeanu, fotografiați la începutul anilor ’60, în vila lor din Zürich. Sursă: arhiva personală a lui Gigi Porumbeanu.

Andrei nu a întrerupt relația cu dvs., odată ce s-a căsătorit cu Gamble?

Nu. Noi am fost foarte săraci, cu ani înainte de acest episod, și era foarte supărat din cauza asta. Ne-a promis, mie și mamei: O să vă scot din situația asta! La scurtă vreme după ce s-a mutat cu Gamble în Elveția, a apărut într-o zi, într-o limuzină, în fața locuinței noastre din New York, s-a dus la mama și i-a spus: Vreau să o iau pe Gigi cu mine, în Elveția, ca să poată merge la școală acolo și să aibă o educație. Așa că m-am mutat cu ei pentru un timp. Am mers la o școală privată în Lausanne, iar apoi în Lugano.

Timp de câți ani?

Un an la o școală cu internat din Lausanne, și încă un an la o școală americană din Lugano.

Știți ce au făcut Gamble și tatăl dvs. în Elveția?

Eu eram la școală mai mereu. Cred că tata își căuta o slujbă, a avut câteva interviuri la niște bănci. Nu cred că a mers prea bine. A fost foarte problematic pentru el să se potrivească în lumea aceasta modernă, în care trebuie să mergi la serviciu. Lipsa înzestrărilor, a educației formale, lipsa calificărilor pe care le cereau… Dar mai târziu, după ce căsnicia lui cu Gamble a luat sfârșit, și-a găsit o slujbă la o firmă de PR din New York, deci a avut șansa să facă ceva ce i se potrivea mai bine. Altfel, în majoritatea timpului, asta era o luptă pentru el. Nu se potrivea, sincer. Există sistemul acesta, în care trebuie să mergem la un job de la 9:00 la 5:00, în loc să facem ceea ce iubim mai mult. Ce iubea tata era viața și faptul de a se putea bucura de frumusețea ei. Se descria ca fiind un existențialist. Odată i-a dat mamei o carte – cred că era „Crimă și pedeapsă”, de Dostoievski – și a scris pe ea: „Viața e menită s-o trăiești, nu să te pregătești pentru ea”. El vedea toate aceste lucruri ca pe niște capcane.

Ce au făcut după aceea? Cum de au plecat din Elveția?

După o vreme, s-au mutat într-un apartament la Roma.

De ce la Roma? V-ați mutat cu ei?

De fapt, s-au mutat la Roma datorită mie. M-am îndrăgostit de Roma când am vizitat orașul cu mama și cu o prietenă, și i-am tot bătut la cap, pe tata și pe Gamble, să ne mutăm acolo. Așa că s-au gândit că de ce nu, și au găsit un apartament frumos chiar lângă Complexul celor Patru Fântâni. Însă, după un timp, Gamble l-a părăsit. S-a întors în State, a aranjat și pentru mine să mă întors, iar tata s-a întors și el.

„Aveți același nume ca tipul ăla, Andrei! Doamne, îl iubesc pe omul ăla! E eroul meu! A reușit, a reușit!”

Ce părere aveți despre felul în care tatăl dvs. a fost prezentat în public?

Vezi tu, mass-media creează aceste impresii pentru audiență, pentru oameni e ca o bârfă. Dacă poți demoniza pe cineva, lucrurile devin mai dramatice și mai interesante pentru public. Cred că asta a fost, multă demonizare, pentru că nici o ființă umană nu este atât de uni-dimensională. În mod evident, eu am alt punct de vedere.

Vreau să-ți spun o anecdotă interesantă, din care o să înțelegi cum era tata perceput de public. Cu mulți ani în urmă, eram în New York și am chemat un taxi. A trebuit să-mi dau numele, iar șoferul l-a recunoscut. N-a crezut că suntem rude, dar mi-a zis: Aveți același nume ca tipul ăla, Andrei! Zic: Da, iar el mi-a răspuns: Doamne, îl iubesc pe omul ăla! E eroul meu! A reușit, a reușit! Deci tata era un fel de erou al clasei muncitoare. Bărbatul acela își câștiga existența făcând taximetrie și probabil se gândea: Ah, ce mi-ar plăcea și mie să mă însor cu o bogătașă!

Cred că asta a captat interesul publicului, mai ales în New York, pentru că tata și Gamble au fost zilnic subiect de știre, ani de zile. Newyorkezii citeau despre ei zi de zi. Sunt atâția imigranți în New York, iar povestea era de interes pentru toți cei care se zbăteau în acel oraș. Se puteau identifica în ea. Și-apoi, sunt atâtea lucruri simbolice despre America în acea poveste. Remington era uriaș, era o parte atât de importantă a revoluției industriale. Mașina de scris era o noutate fascinantă, iar de cealaltă parte erau toți acești imigranți care se zbăteau să reușească.

Nu știu dacă știi povestea asta: erau niște vaci care erau duse la abator, și una dintre ele a sărit peste gard și a fugit. A fost o poveste așa de captivantă, că oamenii au început să doneze bani pentru libertatea acelei vaci, iar până la urmă ea a trăit, n-a fost ucisă. Într-un fel, îl văd pe tata ca pe vaca aceea care a sărit gardul, și cred că așa îl percepeau și oamenii. A găsit o cale de ieșire din acel sistem cu care mulți se luptau. Erau mulți oameni care se întorceau de la război, era o competiție serioasă pentru locuri de muncă. Știu că în anii ’50 a fost un boom economic, dar se ducea mereu și o luptă pentru bunăstare financiară.

„I-a fost foarte greu să se potrivească, să încapă în canoanele în care lumea voia să-l așeze.”

Cum vă amintiți de tatăl dvs.? Ce fel de om era?

Mi-a fost un tată extraordinar. Cât am stat cu el în Elveția m-a dus peste tot, mi-a arătat tot, nu m-a exclus de la nimic. Era foarte interesat de educația mea și voia ca eu să văd Europa, să vizitez muzee, să apreciez arta. Prima dată m-a dus la Muzeul Metropolitan de Artă din Manhattan, iar apoi mi-am făcut un obicei din a merge acolo, pentru că locuiam la o stradă distanță. Încă mai am cărți pe care mi le-a dat, despre toți impresioniștii. Mereu încerca să-mi aprindă interesul față de cărți și artă, mă ducea la concerte, își dorea să fiu un om cultivat și bine educat.

Cred că problema lui tata era că, pur și simplu, nu se potrivea. Era din alte timpuri. Unul dintre prietenii lui spunea că tata n-ar fi fost fericit dacă ar fi avut o carieră militară, pentru că era un artist, avea o personalitate artistică. Tatăl lui, colonelul, l-a trimis la o școală militară și voia să-l vadă în armată, dar asta n-ar fi mers pentru el. I-a fost foarte greu să se potrivească, să încapă în canoanele în care lumea voia să-l așeze. Ideea de a cumpăra o căsuță și de a merge la o slujbă de la 9:00 la 5:00 – pur și simplu nu s-a putut adapta la asta. Dacă l-ai fi cunoscut, ți-ai fi dat seama că n-ar fi rezistat într-o situație de genul ăsta.

A mers la Universitatea Columbia și a studiat economie. Un timp, a lucrat la Standard Oil, ca translator, și nu sunt sigură, dar cred că a lucrat și la Radio Europa Liberă. A încercat multe lucruri diferite, și efectiv nu s-a potrivit. E trist că situația a fost așa, că nu și-a putut realiza potențialul, dar asta ni se întâmplă multora.

Talentul lui cel mai mare era să atragă femei. La început a fost hamal într-o clădire de apartamente din Manhattan, transporta bagaje. Acolo a avut ocazia să întâlnească multe femei bogate și a descoperit că-l găseau fermecător, interesant și atrăgător. Cred că a existat un moment în care s-a hotărât: Singura cale de ieșire, pentru fata mea și pentru noi toți, e să mă însor cu o femeie bogată. Și asta a făcut.

Andrei Porumbeanu, fotografiat la Paris, în ianuarie 1960

Este o anumită femeie bogată despre care aș vrea să vă întreb: Ileana Bulova. Știți cumva cum a cunoscut-o? Pentru că locuia în casa ei din Southampton când a întâlnit-o pe Gamble.

Nu sunt sigură cum s-au întâlnit, probabil au avut o aventură. Impresia mea, din ce am citit în presă, este că l-a lăsat să se folosească de locuința ei din Southampton, unde el a dat toate acele petreceri, și atunci a cunoscut-o pe Gamble.

Știți dacă a lucrat vreodată ca șofer pentru Ileana?

Nu sunt sigură. Cred că au avut o aventură pe care ea nu a vrut s-o facă publică, iar când presa a întrebat-o cine era tata, probabil a zis: A, e doar șoferul meu! Cred că așa a început povestea că el ar fi fost șofer. Dar nu a fost niciodată șofer pentru familia Benedict, așa cum au scris unele ziare.

I-a ajutat Ileana Bulova, pe tatăl dvs. și pe Gamble, să se mute în Elveția? La acea vreme, Ileana era căsătorită cu moștenitorul afacerii Lindt, Auguste, și trăia în Elveția.

Nu cred că Ileana a avut vreo legătură cu faptul că ei s-au mutat acolo. Nu-mi amintesc ca tata să mai fi avut vreun contact cu ea după ce a cunoscut-o pe Gamble. Dar cunoștea oameni foarte interesanți, cum ar fi sora regelui (detronat) al Egiptului. Mulți ambasadori veneau la ei acasă, oameni pe care probabil i-a cunoscut cât a fost în serviciul de informații. Nepotul lui Haile Selassie a fost unul dintre oaspeții de la vila lor din Zürich. Mai târziu, Gamble și cu mine am luat prânzul cu el la Roma. Ne-a spus că se temea că va fi asasinat. Din nefericire, așa s-a și întâmplat.

Tata a avut mereu mulți oameni interesanți în jurul lui – avocați, diplomați, de regulă oameni importanți. El însuși era un om foarte sofisticat și inteligent, foarte distractiv și fermecător. Toți voiau să-l aibă în preajmă! În plus, era și foarte elegant în felul în care se îmbrăca. Avea gusturi impecabile.

Ce părere aveți despre felul în care a vorbit despre el familia Benedict?

Ei bine, e de înțeles. Mama mea vitregă era supărată, el chiar a avut o aventură, deci era rănită, furioasă și dornică de răzbunare. Așa că înțeleg lucrul ăsta, așa cum îl înțeleg pe fratele meu George. Nu l-am cunoscut pe Gregory deloc, l-am întâlnit doar o dată. Dar am avut ocazia să petrec un timp cu George și cu soția lui, și am încercat să-i spun niște lucruri despre tata. Soția lui i-a spus: Las-o să vorbească, las-o să-ți spună despre tatăl tău. El a spus doar: Nu vreau să-l cunosc. A crescut cu mama lui și a fost influențat de furia ei. Înțeleg asta. Nu schimbă însă experiența pe care am avut-o eu cu tata. Eu cred că el a vrut mereu să fie un tată bun, iar când a putut să fie, a fost, și când a putut să ajute, a ajutat.

„Își turna un pahar de vin, punea muzică românească, și lacrimile începeau să-i curgă.”

V-a spus vreodată că regretă ce s-a întâmplat?

Nu-mi amintesc să-l fi auzit vorbind despre toate astea. De regulă, tata devenea sentimental și își arăta emoțiile când își amintea de România. Își turna un pahar de vin, punea muzică românească, și lacrimile începeau să-i curgă. Avea un atașament puternic față de țara lui natală. Îi era dor de ea, și nu se putea întoarce, pentru că dezertase din armată. Fusese în Armata Română, care lupta de partea naziștilor, iar el se opunea naziștilor, așa că s-a alăturat americanilor. Pur și simplu nu s-a mai întors în România, la sfârșitul războiului, și s-a dat de partea americanilor. Nu voia să trăiască sub comunism. Și, din moment ce fusese în Armata Română și nu a ascultat ordinul de a se întoarce în România, era considerat dezertor.

S-a mai întors vreodată în România?

S-a întors în România o singură dată, dar timp de mulți ani nu a putut. Până la urmă, a aranjat cu niște oameni ca statutul lui să fie trecut cu vederea și s-a dus într-o vacanță.

A mers singur?

Da, singur. Chiar eu l-am dus la aeroport.

Vă amintiți în ce an a fost asta?

Cred că la începutul anilor ’70.

V-a povestit vreodată despre acea călătorie?

Îmi amintesc doar că mi-a spus că s-a întâlnit cu artiști.

„Ce menajeră? Tu n-ai menajeră. Eu am o menajeră. Du-te și fă-ți patul!”

Ce principii și trăsături de caracter credeți că ați moștenit de la tatăl dvs.?

Sunt destul de studioasă, de silitoare, e posibil să fi luat asta de la el. Și-apoi, cred că de la tata am o dragoste față de America. El chiar a iubit America – principiile, libertatea, idealurile. Și eu, la fel, și cred că de la el am moștenit asta. Cred în democrație, în oameni care se luptă pentru ei și drepturile lor.

Când m-a dus prima oară la școală, în Lausanne, sfatul pe care mi l-a dat a fost: Stai departe de oamenii proști, pot fi periculoși! Unii dintre copiii de la acea școală din Lausanne erau destul de răi, și cred că tata încerca să mă pregătească. Probabil că și el avusese niște experiențe neplăcute la școala militară.

Cred că părinții lui au fost proprietari de pământ, iar el avea o percepție mai aristocratică asupra vieții, dar mereu m-a îndemnat să am mult respect pentru oamenii care muncesc. Când eram în Elveția cu el, era ziua mea și m-am trezit și m-am dus la micul-dejun, iar el m-a întrebat: Ți-ai făcut patul? Și i-am spus: Nu, o să-l facă menajera. Iar el a zis: Ce menajeră? Tu n-ai menajeră. Eu am o menajeră. Du-te și fă-ți patul! I-am zis: Dar e ziua mea!, iar el a spus: Perfect, e cel mai bun moment să înveți o lecție! Mereu mi-a spus să respect oamenii care muncesc și să nu-i privesc de sus. M-a învățat multe lucruri bune, m-a învățat să am un caracter bun.

Cum a reacționat când a văzut că v-ați dus, împreună cu mama dvs., și ați depus mărturie, la tribunal, în favoarea lui Gambi, în procesul de anulare a căsătoriei lor?

Mulți ani mai târziu, mi-a spus: Înțeleg, ai fost influențată de mama ta și de mama ta vitregă. Și așa a fost, în principiu. Cred că unele lucruri pe care mama mea vitregă le-a spus la tribunal nu erau adevărate. A inventat o poveste cum că tata ar fi venit cu o armă și ar fi încercat să-i ia pe frații mei (n.r. Gheorghe Mihail și Grigore, cei doi copii pe care Andrei i-a avut cu Gamble). Cred că mințea.

Octombrie 1964: Helma și Georgette Porumbeanu depun mărturie, la un tribunal din New York, pentru anularea căsătoriei dintre Gamble și Andrei.

A mai spus că era agresiv și că „a avut aventuri cu mai multe femei”.

Eu știu doar de o singură aventură pe care a avut-o, cea care a și rupt relația dintre ei (n.r. când Gamble și Andrei locuiau la Roma). Se poate să fi avut și alte aventuri, nu știu. Dar un lucru știu sigur despre tatăl meu: nu ar fi ridicat niciodată mâna la o femeie sau la un copil. Era un om iubitor, nu un bătăuș. Așa că tot ce a spus Gamble că s-ar fi întâmplat în acest sens, nu cred. Mama și tata au avut o relație tumultuoasă, s-au certat de multe ori, dar niciodată nu a lovit-o. Nici pe mine. Gamble era doar dornică de răzbunare. Era foarte tânără, când l-a întâlnit i-a luat mințile. Nu era pregătită să facă față unui bărbat care era mai complex și care avusese multe experiențe de viață.

Gamble Benedict și-a înfruntat întreaga familie și a fugit de acasă pentru a se căsători cu Andrei. Aici, surprinși la Paris, în ianuarie 1960.

Credeți că acesta a fost principalul motiv pentru care lucrurile nu au mers bine între ei?

A fost unul dintre motive, da. Și-apoi, Gamble și familia ei erau puritani. Tata avea sânge latin. Aveau un fond foarte diferit și cred că exista un mare contrast psihologic între ei.

În plus, mai era și „Grammie” Katharine, bunica lui Gamble… A acceptat vreodată căsnicia lor?

Nu. A dezmoștenit-o pe Gamble (n.r. Katharine Benedict chiar îi spusese lui Andrei: „O dezmoștenesc pe Gamble dacă se mărită cu tine!”. Andrei i-ar fi răspuns: „M-aș însura cu ea și dacă n-ar avea un sfanț.”). Singura moștenire pe care a primit-o a fost de la mama ei – Josephine, care, după cum știi, s-a sinucis – iar asta a fost o jumătate de milion de dolari. În rest, bunica ei a stipulat în testamentul său ca urmașii lui Gamble să-și primească moștenirea numai după moartea mamei lor. Deci ea n-a primit niciodată cele 20 de milioane de dolari. Eram cu tata și cu Gamble în Como, Italia – cred că asta a fost în 1963 -, când au primit un telefon de la avocat, care le-a spus că bunica ei tocmai își întocmise testamentul și o eliminase din acte.

Deci singura moștenire pe care a primit-o a fost de 500.000 de dolari?

Da, de la mama ei. Aceștia erau bani asupra cărora bunica nu avea drept legal. Cred că fratele lui Gamble, Doug, a primit și el jumătate de milion.

O anecdotă interesantă pe care mi-a spus-o tata a fost despre ziua în care a întâlnit-o prima oară pe Katharine, în conacul ei din Manhattan. I-a arătat niște schițe de Albrecht Dürer, era foarte mândră de faptul că avea vreo 150. Tata a întrebat-o: De ce nu le dați în chirie, la muzee? Ea a spus: A, nu, oamenii ar ști atunci că sunt bogată. Dar lumea știe deja că sunteți bogată!, i-ar fi spus tata. Iar ea a răspuns: Da, dar n-aș vrea să știe că sunt chiar atât de bogată! Cred că poți să-ți dai seama de diferența dintre ea și el.

De la Gamble știu că bunica ei mergea la târguri de chilipiruri, din astea care se făceau în beciuri, și că avea niște spații închiriate în oraș. Gamble mi-a povestit că o lua cu ea să adune chiriile de la imigranții aceia amărâți care stăteau la ea în chirie. Deci era o demarcație clară între mentalitatea ei și cea a tatălui meu.

„Apoi am aflat că a fost tâlhărit și bătut, la metrou, și a ajuns la spital.”

Ce s-a întâmplat după ce căsătoria lui Andrei și a lui Gamble a fost anulată?

Aceea a fost o lungă perioadă de pauză, în care nu am mai vorbit cu tata, nici nu am mai auzit nimic de el. Nu prea știu ce s-a întâmplat. La un moment dat, m-a sunat și am luat prânzul împreună. Asta a fost când lucra pentru acea agenție de PR din New York, cred că în 1968 sau 1969. Avea o funcție executivă în agenție, mi-amintesc că l-am vizitat la birou. Nu știu cât timp a lucrat acolo.

Și ce a făcut după aceea?

Știu că a fost manager de restaurant pentru o vreme.

Știți la ce restaurant?

Nu-mi amintesc numele.

Trăia cu cineva în New York?

Era cu o altă femeie bogată, nu i-am reținut numele, familia ei era în afaceri imobiliare. Ne-am dus toți și am mâncat împreună. Stătea cu această femeie într-un apartament din New York, asta e tot ce știu. După aceea, n-am mai vorbit cu el o perioadă destul de lungă. Apoi am aflat că a fost tâlhărit și bătut, la metrou, și a ajuns la spital.

Vă amintiți când s-a întâmplat asta?

Trebuie să fie fost spre sfârșitul anilor ’80, poate cu un an sau doi înainte să se îmbolnăvească și să moară. Când s-a externat din spital, după tâlhărie, ne-am întâlnit și am luat cina.

După aceea ați ținut legătura?

Da, am vorbit la telefon periodic, dar nu ne-am mai întâlnit decât atunci, când tocmai fusese externat din spital, după episodul de la metrou. Aceea a fost ultima oară când l-am văzut. Apoi s-a îmbolnăvit grav, a fost internat la Spitalul Veteranilor din New York și a murit acolo, de cancer pulmonar.

A fost un fumător pătimaș, fuma câte trei pachete de țigări pe zi. Și bea foarte mult. Cu o zi înainte să fie externat din spital, m-am dus la el în vizită. M-a chemat lângă fereastră și mi-a zis: Vezi magazinul ăla de băuturi de peste drum? Te duci până acolo să-mi iei o sticlă de whiskey? L-am refuzat. Poate nu trebuia, pentru că era deja, oricum, alcoolic avansat.

Cum ați aflat că s-a îmbolnăvit de cancer?

M-a sunat prietenul lui, un prieten pe care-l avea de ani de zile.

A murit în 1988, dar știți când a primit diagnosticul? A făcut tratament?

Nu știu. Amicul lui m-a sunat, chiar înainte ca tata să moară, ca să-mi spună că era foarte bolnav. Abia după aceea am aflat că avea cancer. Nu l-am vizitat când s-a îmbolnăvit. Am aflat prea târziu…

Cum se simțea când l-ați văzut ultima oară? Cum arăta?

Arăta grozav, spilcuit ca întotdeauna. Chiar dacă nu purta haine scumpe, reușea să arate elegant. N-a fost niciodată vorba doar de haine, ci de prezența lui.

Ce vă amintiți în legătură cu acea întâlnire?

Îmi amintesc că mi-a spus: Când o să mor, vreau să fiu înmormântat la Cimitirul Arlington. Eu am zis: Bine, iar el mi-a răspuns: Nu, vorbesc serios, trebuie să te lupți, mi se datorează lucrul ăsta! Așa că mă bucur că a fost înmormântat acolo, știu că era foarte important pentru el.

Când a murit, am primit un telefon de la Spitalul Veteranilor din New York, iar prietenul lui mi-a spus: Totul e aranjat, o să fie îngropat la Arlington. M-am dus la înmormântare și eram singura rudă de acolo. Nu mi-a venit să cred cât de frumos au organizat totul. Managerul de la Arlington era acolo, și o femeie care să mă ajute și să mă consoleze, în caz că mă prăbușeam. Un capelan militar a citit o slujbă. Și apoi a urmat salutul celor 21 de salve. Au fost 21 de soldați care au tras focuri în aer, toți în același timp. M-a speriat la început, nu mă așteptam. S-a auzit foarte tare. A fost și un om care a sunat din goarnă și a cântat melodia tradițională în astfel de momente. Apoi soldații au înfășurat steagul cu grijă, foarte solemni, purtau mănuși albe. Și unul dintre ei mi-a dat mie steagul.
Este o mare onoare, în armată, să fii înmormântat la Arlington, și știu că tata ar fi fost mândru.

Frații dvs. l-au mai văzut vreodată?

Deloc. Din păcate, Gamble nu l-a lăsat să-i vadă. Probabil că George și-ar aminti de el puțin, pentru că a fost cu el în Elveția cam până la vârsta de patru ani.

Gamble, Andrei și fiul lor Gheorghe Mihail (azi, George Michael Gallagher), născut în aprilie 1961

Mi-ați spus că n-ați avut niciodată ocazia să-l cunoașteți bine pe celălalt frate al dvs., Gregory. De ce?

Nu, nu l-am cunoscut bine. L-am întâlnit o singură dată, lucra ca DJ într-un club din Philadelphia. Eu stăteam cu niște prieteni în New Jersey și m-am dus să-l văd. Dar n-am putut vorbi cu el prea mult, pentru că lucra. Am vorbit puțin, în timpul pauzelor lui. Practic, doar ne-am întâlnit. Dar cu George am petrecut un timp, în casa lui din Orange County, Los Angeles. Mai târziu s-a mutat în Maryland.

Ce părere aveați despre Gamble? Ce fel de persoană era?

Am plăcut-o mult. Am fost prietene. Era foarte grațioasă, foarte drăguță și bună, și mă susținea foarte mult. Ea avea 21 de ani, eu aveam 14, mi-era mai mult ca o soră mai mare sau ca o prietenă. Nu pot spune ceva rău despre felul ei de a fi. Era foarte atentă și cu tata, și cu musafirii, era o femeie foarte plăcută. Tata n-a spus niciodată un cuvânt rău despre ea, iar eu nu am nimic împotriva ei.

Ați păstrat legătura?

Am vorbit cu ea de câteva ori, prin email, apoi am pierdut legătura. Nu s-a întâmplat nimic, dar cred că era puțin ciudat. Trecuseră toți acești ani, se întâmplaseră prea multe. Dar a venit și m-a vizitat în Los Angeles, cu George, cu soția lui și cu fiul lor.

Viața dvs. cum a fost?

Am lucrat o perioadă ca model, în New York, iar apoi m-am dus la Școala de Actorie „Stella Adler”, timp de patru ani. După aceea am venit aici cu Stella. De fapt, asta m-a adus în Los Angeles.

Cu Stella însăși? Uau!

Stella preda la New York în timpul anului, iar vara preda în Los Angeles. O parte dintre noi, studenții, am venit să luăm parte la cursurile ei. Nu am venit, la propriu, cu Stella în același avion. După aceea, însă, nu am urmat o carieră în actorie.

De ce?

De fapt, nu m-am dus la Stella ca să învăț actorie. Stăteam de vorbă cu un prieten, care e dramarurg, despre ce voiam să fac în viață. I-am spus că vreau să scriu. El mi-a sugerat să merg la Stella Adler. L-am întrebat: De ce? Ea e profesoară de actorie. Și mi-a explicat că Stella era mult mai bună pentru scriitori și regizori decât pentru actori. Când m-am dus la cursurile ei, am aflat că avea dreptate. Apoi am luat niște cursuri de jurnalism, la UCLA (n.r. University of California, Los Angeles) și am lucrat la trustul Burda.

Cred că tatăl dvs. s-a bucurat să vă vadă făcând asta.

Da, cât am lucrat la Burda era încântat.

„Categoric, România e o mare parte din mine.”

V-ați simțit vreodată diferită, în State, pentru faptul că părinții dvs. erau veniți din altă parte?

Da. Primul lucru care-mi vine în minte este din perioada de după primii mei ani de școală în Germania. După război existase această tendință de eliminare a oricărei urme de naționalism, iar eu am fost mai degrabă surprinsă când am revenit în America. Cred că eram în clasa a treia când toți copii, la școală, rosteau jurământul patriotic. Îmi amintesc că nu-mi plăcea cum îl spuneau toți, ca niște mici soldați, bâlbâind niște cuvinte pe care nici unul dintre noi nu le înțelegeam, la vârsta aceea. Nu-mi plăcea să spun jurământul, și din cauza asta am fost chemată în biroul directorului.

Altfel, copiii erau în general interesați să afle de unde eram, erau buni și toleranți, deci n-am avut probleme. Faptul că părinții mei erau de altundeva m-a transformat într-un fel de curiozitate în rândul copiilor, deci de fapt m-a ajutat să-mi fac prieteni.

Există o parte a dvs. care simțiți că e profund românească?

Cu siguranță, cred asta. E mai degrabă un lucru pe care-l simt decât unul pe care să-l pot verbaliza, dar am fost crescută în muzica și cultura românească, și cu acel sentiment de dor pe care tata îl avea față de țară. Categoric, România e o mare parte din mine.

Credeți că tatăl dvs. a fost fericit?

Cred că a fost fericit atunci când a fost fericit. S-a adaptat situației, știi? S-a bucurat de viață din plin, atunci când a putut, iar când n-a putut, a băut. N-a fost perfect, a avut slăbiciunile lui – băutura, fumatul, femeile. Dar când era fericit, era foarte fericit, și voia ca toată lumea din jur să fie fericită. A avut o personalitate foarte generoasă.

Când închideți ochii și vă gândiți la el, ce vedeți?

Îl văd zâmbind, bucurându-se de viață. Mereu a avut acea joi de vivre.

***

Citiți întreaga poveste a cuplului Andrei Porumbeanu și Gamble Benedict și aflați ce reacție au avut Gamble și George, unul dintre fiii lui Andrei, atunci când i-am contactat.

SURSE FOTO:

Arhiva personală a doamnei Georgette Porumbeanu, pentru LaRevista.ro

LIFE, ediția din 25 ianuarie 1960 și ediția din 18 aprilie 1960

Semnat de

2 comentarii

  1. Mihaela Grigoras

    Oau ! Un interviu superb si o poveste plina de viata ! Imi place mult perspectiva ei, povestea ei , e plina de viata, de sentimente, e echilibrata si obiectiva

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus