sâmbătă , 25 noiembrie 2017

Haruki Murakami: „Sunt exact ca oamenii care-mi citesc cărțile”

Haruki Murakami

Foto: entretenimiento.es.msn.com

Haruki Murakami își prețuiește foarte mult solitudinea, iar dorința sa de anonimat nu s-a schimbat nici astăzi, când este unul dintre cei mai populari scriitori ai lumii. Acordă rar interviuri, și oricum, presa succintă a anilor 2000 nu mai este deschisă la conversații lungi, care îți rămân în minte vreme îndelungată. Astfel, pentru cei care-l iubesc pe romancierul japonez – eu sunt prima pe lista aceasta lungă – interviul pe care l-a acordat, în 2004, lui John Wray de la revista The Paris Review, e o comoară editorială. Am desprins din discuția celor doi câteva declarații revelatoare, în care Murakami vorbește despre scris ca despre un mod de a evada din sine însuși și de a se regăsi, reinventându-se cu fiecare nouă carte pe care o semnează.

„Pădurea norvegiană”, năvod pentru celelalte cărți

Mie, personal, nu-mi place stilul realist. Prefer un stil mai degrabă suprarealist. Dar, cu „Pădurea norvegiană”, m-am hotărât să scriu un roman 100 % realist. Aveam nevoie de experiența aceea. Aș fi putut fi un scriitor-cult dacă aș fi continuat să scriu romane suprarealiste. Dar voiam să pătrund în mainstream, așa că trebuia să dovedesc că eram în stare să scriu o carte realistă. De aceea am scris cartea aceea. A fost un best-seller în Japonia și mă așteptam la acest rezultat. „Pădurea norvegiană” este foarte ușor de citit și lesne de înțeles. Multor oameni le-a plăcut cartea aceea. Și ar putea deveni interesați de celelalte opere ale mele; așa că ajută mult.

Despre secretul succesului său

Stilul meu, proza mea, este foarte ușor de citit. Are simțul umorului, e dramatică și te face să dai pagina mai departe. Există un fel de echilibru magic între acești doi factori; probabil că acesta este un alt motiv al succesului meu. Totuși, este incredibil. Scriu un roman la trei sau patru ani, iar oamenii îl așteaptă. L-am intervievat odată pe John Irving și mi-a spus că lectura unei cărți bune e ca un drog. Odată ce sunt dependenți, sunt mereu în așteptare.

Cum se naște o poveste

Când încep să scriu, nu am niciun plan. Doar aștept ca povestea să vină. Nu aleg ce fel de poveste va fi sau ce urmează să se întâmple. Doar aștept. Cu „Pădurea norvegiană” a fost diferit, pentru că hotărâsem să scriu într-un stil realist. Dar în mare, nu pot alege. (…) Văd niște imagini și leg piesele una de cealaltă. Asta este intriga. Apoi explic intriga cititorului. Trebuie să fii foarte bun când explici ceva. Dacă te gândești: E în regulă, eu știu asta, e o chestiune foarte arogantă. Cuvinte ușoare și metafore bune; alegorii bune. Așa că asta fac. Explic lucrurile cu foarte multă atenție și foarte clar.

„Așa a fost începutul”

Când aveam 29 de ani, am început pur și simplu să scriu un roman, din senin. Voiam să scriu ceva, dar nu știam cum. Nu știam cum să scriu în japoneză – nu citisem aproape nimic din operele scriitorilor japonezi – așa că am împrumutat stilul, structura, totul, din cărțile pe care le citisem – cărți americane sau vestice. Drept rezultat, mi-am creat propriul stil original. Așa a fost începutul.

„Da, sunt scriitor; de ce nu?”

Nu sunt inteligent. Nu sunt arogant. Sunt exact ca oamenii care-mi citesc cărțile. Am avut un club de jazz și făceam cocktail-urile și sandvișurile. Nu voiam să devin scriitor – pur și simplu, s-a întâmplat. E un fel de dar, știi, din ceruri. Deci cred că ar trebui să fiu foarte modest. (…) Am început să scriu la masa din bucătărie, după miezul nopții. Mi-a luat zece luni să termin acea primă carte; am trimis-o unei edituri și am primit un fel de premiu, deci a fost ca un vis – am fost surprins de ce s-a întâmplat. Dar, după un moment, m-am gândit: Da, s-a întâmplat și sunt scriitor; de ce nu? Atât de simplu este.

Despre reacția soției sale

Nu a spus nimic; și când i-am spus „Sunt scriitor”, a fost surpinsă și cam stânjenită.

Soția, primul cititor

Ea este primul meu cititor, de fiecare dată când scriu o carte. Mă bazez pe ea. E un fel de partener pentru mine. E ca la Scott Fitzgerald – în cazul lui, Zelda era primul cititor.

„Asta este puterea unui roman – poți merge oriunde”

Nu am citit mulți scriitori japonezi când eram copil, și nici măcar în adolescență. Voiam să evadez din cultura asta; simțeam că e plictisitoare. Prea dureroasă. (…) M-am îndreptat către cultura vestică: muzică jazz și Dostoievski și Kafka, și Raymond Chandler. Aceea era lumea mea proprie, tărâmul meu de vis. Puteam merge la St.Petersburg sau în West Hollywood, dacă îmi doream. Asta este puterea unui roman – poți merge oriunde. Acum e ușor să mergi în State – toată lumea poate merge oriunde în lume – dar în anii ’60, asta era aproape imposibil. Așa că eu doar citeam și ascultam muzica asta și puteam merge acolo. Era ca o stare a minții, ca un vis.

Nu are prieteni printre scriitorii japonezi

Sunt un singuratic. Nu-mi plac grupurile, școlile, cercurile literare. La Princeton a avut loc un prânz, sau ceva de genul ăsta, și am fost invitat să mănânc acolo. Joyce Carol Oates era acolo și Toni Morrison era acolo, și mi-era atât de frică, n-am putut mânca nimic! Era și Mary Morris acolo, iar ea e o persoană foarte drăguță, cu o vârstă apropiată de a mea, și am devenit prieteni, aș spune. Dar în Japonia nu am prieteni scriitori, pentru că îmi doresc să am… distanță.

Dostoievski și Chandler la un loc

Chiar și acum, idealul meu în scris este să-i pun pe Dostoievski și Chandler împreună în aceeași carte. Acesta este țelul meu.

„Scriu cartea pentru că mi-aș dori să aflu”

Eu însumi, în timp ce scriu, nu știu cine a scris. Cititorii și cu mine suntem în același punct. Când încep să scriu o poveste, nu cunosc deloc finalul și nu știu ce urmează să se întâmple. Dacă începe cu un caz de crimă, nu știu cine este criminalul. Scriu cartea pentru că mi-aș dori să aflu. Dacă știu cine e criminalul, nu există nici un scop pentru care să mai scriu povestea.

Scrisul, un vis pe care-l poți controla

Partea bună a scrisului de cărți este aceea că poți visa în timp ce ești treaz. Dacă e un vis real, nu-l poți controla. Dar, când scrii o carte, ești treaz; poți alege timpul, durata, totul. Scriu timp de patru sau cinci ore, dimineața, iar când vine momentul, mă opresc. Pot continua în ziua următoare. Dacă e un vis adevărat, nu pot face asta.

Semnat de

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus