miercuri , 15 august 2018

„Implant de tăcere”, de Chris Samy. O carte vie

carte

Binele nu e bine dacă nu se face bine”, o ştim din înţelepciunea Patericului. Mutatis mutandis, spectacolul unei inteligenţe devine din fascinant, atrăgător doar în momentul şi în măsura în care nu e trufaş. Egolatru. Autotelic.

Aşa cum se întâmplă cu „Implant de tăcere”. Chris Samy câştigă simultan – fără probabil să şi-o fi propus – două pariuri: cu standardele înalte ale filozofiei şi, nu în ultimul rând, cu modestia. „Constantinopolul culturii stă gata să cadă asediat de telespectatori”. “Absenţa zâmbetului marchează debutul argumentelor”. “Rutina nu are idei principale” – Iată câteva eşantioane dintr-o naraţiune (s.n.) filozofică  sui-generis, pentru că naraţiune este, în ciuda aparenţelor.

De obicei, genul axiomatic al aforismelor, al maximelor suferă de o înţepenire hieratică, uşor orgolioasă. Tot de obicei – un obicei al prejudecăţilor de lectură – el e considerat un apanaj al senectuţii înţelepte. Ce n’est pas le cas. „Implant de tăcere” e o carte vie, chiar dacă atipică, un joc serios al raţiunii care modelează (tangenţial) obiecte, stări, gânduri. Mai mult, detaliile – semnificative şi simbolice, de unde caracterul narativ – configurează profilul din carne, sânge şi neuroni al unei feminităţi excepţionale; ca Jaufre Rudel, rişti să te îndrăgosteşti din auzite…

Autoarea e deasupra pretenţiilor de formă sau stil. În fond, mintea umană nu gândeşte, precum istoricii literari, din zece în zece. Realitatea astfel reconfigurată devine una mai bună, esenţială şi, de ce nu, frumoasă: „Minunat… bunicul a iubit-o pe bunica.” Fără stridențe de ton ori turnură. Pactul de lectură din titlu („Implant de tăcere”) trimite în linie dreaptă la discreţia lui Wittgenstein: „Despre ceea ce nu se poate vorbi este mai bine să se tacă.”

Rămâne (va rămâne), dureros de dulce, amintirea: „Şi, dacă te-am iubit, de ce acum nu mai ştiu cine sunt? Şi, dacă nu mai exist pentru tine, de ce aş putea să-ţi comunic toate reţetele pentru reuşitele lumii?”

Pascal Bruckner are de ce să fie invidios.

Semnat de

Un comentariu

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus