Isabel Allende, în Atlanta: „Am fost o jurnalistă jalnică, pentru că mereu voiam să inventez povești”

foto

Am parcurs un drum foarte lung de la ziua aceea de februarie, 2013, când Isabel Allende accepta să-mi acorde un interviu pentru această revistă, și cea de joi, 16 noiembrie 2017, când am văzut-o pe scriitoare, pentru prima și singura oară, în carne, oase și zâmbet. Isabel Allende râde mult, și-i face pe toți oamenii din jurul ei să râdă. „Un, doi, probă, probă… Mă auziți acum? Ah, uitați că merge, în sfârșit! Mi se ascunsese între sâni, afurisitul!” a spus scriitoarea, după ce testase microfonul în multe rânduri. Sala a izbucnit în hohote de râs din primul minut al întâlnirii noastre de joi seară, din Atlanta, unde Allende a venit să-și cunoască cititorii și să vorbească despre cel mai nou roman al ei, „In the Midst of Winter”.

Prezentată scurt de Kate Whitman, Vicepreședinte al Programelor pentru Public la Atlanta History Center, Allende a intrat în sala mare a clădirii în aplauzele a peste 600 de oameni. Micuță de statură, îmbrăcată în negru și într-un blazer oranj care-i flata coafura, părea plină de energie, deși se află în turneu de trei săptămâni, iar programul ei de luna asta e ucigător. S-a așezat alături de ea jurnalista Gail O’Neill, care a intervievat-o în prima oră a evenimentului, cu talentul celor care intuiesc curiozitățile publicului și știu să adreseze cele mai potrivite întrebări. Allende a răspuns pe măsură, cu spontaneitate, onestitate, emoție și umor, mult umor! S-a râs la aproape fiecare declarație a autoarei, care, nu știu cum, reușește să îmbine cu finețe dramatismul care domină într-o temă ca trauma imigrării, de exemplu, cu o notă în cheie comică menită să mai dezamorseze din tensiune.

„Isabel, am așteptat acest moment toată viața mea”

Au fost în sală mulți americani, de toate vârstele, și foarte mulți imigranți din comunitatea latino – Mexic, Guatemala, Puerto Rico sau Chile, țara de origine a lui Allende. M-a împresionat extraordinar de tare o fată care stătea așezată în primul rând, alături de colegele ei jurnaliste, și care a plâns minute întregi, de emoție. „Nu o pot face să se oprească, e atât de bucuroasă că te vede!”, a spus una dintre prietenele ei. Când i-a dat în sfârșit microfonul, fata a zis, cu vocea în lacrimi: „Isabel, am așteptat acest moment toată viața mea. Sunt scriitoare, sunt jurnalistă datorită ție”. Cine știe ce obstacole a avut de învins acea fată, până să ajungă în acel punct? Allende a îmbrățișat-o și am văzut că înțelege cât impact poate avea exemplul ei personal în rândul oamenilor care o admiră. Pentru imigranții latino, mai ales, Allende e o forță, un far al speranței într-un port întunecat unde, pentru mulți, corăbiile s-au înecat. Oameni ca Evelyn Ortega – personajul din „In the Midst of Winter” – sunt cât se poate reali, din nefericire. Evelyn însăși există, ne-a spus Allende – „sigur că nu o cheamă Evelyn, i-am schimbat numele, dar e o fată pe care am cunoscut-o prin fundația mea și care a trebuit să fugă din Guatemala și s-a refugiat în Statele Unite”.

Isabel Allende și Gail O’Neill, la Atlanta History Center. Foto: Alejandra Mijares

După interviul realizat de Gail O’Neill, scriitoarea a răspuns la întrebările audienței timp de vreo jumătate de oră. A plecat apoi, la fel cum a venit, cu zâmbetul pe buze și-n aplauze entuziaste. Ne-a lăsat cu sentimentul că nu doar a bifat un eveniment din cadrul turneului ei pentru promovarea cărții, ci că, așa cum a zis: „Acesta nu este un turneu. Pur și simplu, mă întâlnesc cu prietenii mei”.

Așa a și vorbit scriitoarea cu noi, cum ai vorbi la o cafea cu prietenii tăi, singura diferență fiind aceea că, dacă ești Isabel Allende, o cafenea nu-ți e de ajuns ca să-i încapă pe toți. N-am avut voie s-o înregistrez, dar am luat notițe și vă scriu – cu mențiunea că nu pot reda nici pe jumătate spontaneitatea momentelor – câteva dintre cele mai interesante lucruri pe care autoarea le-a spus despre cartea ei nouă, despre jurnalism, nevoia noastră de povești, despre imigrare și despre cum e să te îndrăgostești din nou, la 75 de ani.

***

Mulțumiri doamnelor Chandra Ramirez, asistenta lui Isabel Allende, și Kate Whitman, Vicepreședinte al Programelor pentru Public la Atlanta History Center, care m-au invitat să particip la acest eveniment.

ISABEL ALLENDE:

Am fost o jurnalistă jalnică, pentru că mereu voiam să inventez povești. Am inventat lucruri, ca ziaristă, sau poate, să zicem, am îmbogățit poveștile pe care le scriam, ca să le fac mai bune. În cazul în care credeți că tot ce citiți în presă e adevărat, vă înșelați. O parte din lucruri sunt mereu înflorite.

***

Probabil cândva în Paleolitic, când au descoperit o formă a limbajului, oamenii au început să spună povești. Acela trebuie să fi fost printre primele lucruri pe care le-au făcut. Asta am vrut și eu mereu să fac. Iubesc poveștile și am o memorie foarte bună pentru ele. Vedeți voi, trăiesc de atâția ani în Statele Unite și tot nu-mi pot memora CNP-ul. Uneori uit numele nepoților mei, și nici măcar nu am atât de mulți, am doar trei. Dar o poveste? O poveste bună? Asta e ceva ce nu uit niciodată.

***

Câștig bani scriind povești, vă vine să credeți?!

***

E foarte greu pentru un scriitor să creeze un personaj plictisitor. Oamenii plictisitori nu sunt personaje bune, și e o mare bătaie de cap să-i creionezi.

***

De regulă, traducătorii mei îmbunătățesc cărțile pe care le scriu, așa că, dacă aveți ocazia să citiți noua carte în engleză, n-o citiți în spaniolă!

***

Faptul că încep o nouă carte în fiecare an, pe 8 ianuarie, nu e o superstiție, e doar disciplină. Altfel, n-aș mai scrie niciodată nimic. Amân foarte mult!

***

Democrația e ca sănătatea. O iei ca pe un dat și nu realizezi ce ai avut și cât de importantă era, până când o pierzi.

***

Trauma e predominantă în rândul imigranților. Imigranții sunt practic căsătoriți cu trauma.

***

Ultima oară când am fost hărțuită sexual? Nici măcar nu-mi amintesc! Trebuie să fi fost acum vreo 15 ani… Mi-e dor! Îmi lipsește atenția. (n.r. Aceasta a fost, bineînțeles, una dintre multele glume. Înainte, discutând despre mișcarea #metoo, Allende a spus că se bucură că cei hărțuiți sexual au hotărât să vorbească despre asta, chiar și atât de târziu).

***

Dacă vrei să fii scriitor, ar trebui să scrii în fiecare zi. E ca în sport, trebuie să te antrenezi și să lucrezi mușchii aceia, ca să poți să joci.

***

Agenta mea mi-a spus că toată lumea poate scrie o primă carte bună, pentru că de obicei oamenii pun în ea tot ce știu. Dar un scriitor adevărat se dovedește abia la a doua carte. Așa că scrieți despre ce știți, iar apoi scrieți în continuare.

***

O invidiez pe Sophia Loren. E atât de frumoasă, de grațioasă, arată întotdeauna atât de bine… Eu sunt mereu la dietă, iar ea e mereu minunată. O, Doamne, e atât de deprimant!

***

Urăsc să călătoresc în timpul turneelor. Dar partea cea mai bună e publicul. Îmi iubesc publicul, ador să fiu în preajma oamenilor care-mi citesc cărțile. Așa că văd lucrurile din această perspectivă: acesta nu este un turneu. Pur și simplu, mă întâlnesc cu prietenii mei.

***

Ce vă face ochii să strălucească?

Dragostea. Sexul. Mâncarea! Ciocolata și câinii.

Care este cartea dvs. preferată, dintre cele pe care le-ați scris?

Ah, nu știu. Nu-mi citesc cărțile, pentru că știu sfârșitul.

Ce i-ați spune lui Isabel Allende, cea în vârstă de 21 de ani?

Calmează-te! Pur și simplu, relaxează-te!

Cum e să te îndrăgostești la 75 de ani?

Aș spune că e la fel ca atunci când ai 17 ani. Doar că există o stare de urgență, pentru că știi că nu ai prea mult timp. Câți ani o să petrec cu Roger până să facă vreun cancer de prostată sau până ne lovește demența…?

Isabel Allende se află în turneu până la 1 decembrie 2017. Dacă sunteți în Statele Unite, verificați pagina de Facebook a scriitoarei pentru a vedea ce orașe va mai vizita. Iar dacă vreți o carte bună – cine nu vrea o carte bună? – aici puteți găsi noul ei roman, „In the Midst of Winter”.

Semnat de Corina Stoica