vineri , 15 decembrie 2017

Iubirea de acasă

I LOVE COCO!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

Am tot avut, în ultima vreme, niște căderi emoționale cum nu m-au mai lovit în ultimii doi ani. Zic, totuși, că e firesc, cu atâtea schimbări într-un timp atât de scurt, e semn că-s încă vie. Inima nu-i făcută să rămână stană de piatră la valuri de emoții și de griji, și de frici, se-nfoaie înăuntru și doare, uneori, când nu mai are loc în torace. Și-i foarte bine că doare, că altfel nu ne-ar lovi nici fericirea, am trece prin viață imuni, orbi, muți, proști de-a dreptul.

Găsesc mereu fel și fel de metode să mă remontez. Dorm (eu mă culc când îmi merge rău, ăsta-i primul lucru), beau cafele și fumez și citesc, mă uit la filme, ies să plimb câinele – asta mă face să mă simt utilă. Scriu – cel mai bine îmi face scrisul aici, am iluzia că realizez ceva important, revista e o responsabilitate, deja, de la care nu pot să abdic, orice-ar fi. Și-apoi, se-adună pe lângă mine oameni care mă iau de aripă și mă ridică din plină cădere, câteodată chiar fără să-și dea seama. Unii sunt fizic aici, am bafta să-i pot vedea des, alții sunt la multe ore de zbor distanță, și forța prezenței lor e cu atât mai impresionantă.
Mă gândeam, aseară, la câteva dintre mesajele pe care le-am primit de acasă în ultimele săptămâni și care m-au lăsat fără replică – reacționez stângaci la iubirea verbalizată… „Orice va fi, noi suntem aici, cu tine”. „Să știi că lumea, aici, te iubește”. „Te iubim mult!” – primit aseară, de la o prietenă de pe alt continent. Dincolo de un imens sentiment de recunoștință și de siguranță, mi se face imediat rușine de gândurile mele negre, iar asta le alungă imediat. Nu-i nicio rușine să suferi, eu sunt dintre cei care iau suferința și-o întorc pe toate părțile și-o lasă chiar să-și facă de cap câteodată, de parcă aș vrea să văd cât de adânc poate ajunge. Dar mi se face rușine să mai joc hora cu ea, după o vreme, când simt că ajunge, gata, când știu că i-am acordat destul timp și destul spațiu în atrii și ventricole. Și când am atâtea motive să-i dau cu șutul, ducă-se, că știu sigur că o să fie mai bine. „Vedem lucrurile nu așa cum sunt ele, ci așa cum suntem noi” (Anaïs Nin). Și, câteodată, reușim să le vedem așa cum ni le arată ceilalți. Cei care, cu un gând rostit, chiar și de la depărtare, ne pot întoarce lentila pe dos, pe față, pe fața frumoasă a lumii.

***

Urmăriți jurnalul meu american și pe Facebook, sub hashtag-ul #corinainamerica!

Semnat de

Un comentariu

  1. Draga Corina, te imbratisez de departe ! Si pentru ca nu stiu ceva mai mult ce ar trebui sa spun, adaug – ca de fapt – te super-imbratisez !

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus