Iubiri invizibile. Despre „Cei doi domni din Bruxelles”, de Eric-Emmanuel Schmitt

Foto: andylal.blogspot.com

Prin cele cinci nuvele ale acestui volum, Eric-Emmanuel Schmitt ne plimbă dintr-o ţară într-alta, dintr-un ev într-altul, dintr-o lume într-alta. Oriunde ar trăi, în Belgia, Franţa, Austria sau Islanda, personajele sale ni se înfăţişează fie drept oameni obişnuiti puşi în situaţii excepţionale, la care nu prea ştiu cum să reacţioneze, fie drept oameni cu destine ieşite din comun, încercând să se comporte cât mai normal cu putinţă. Acţiunea în care sunt ele implicate se desfăşoară regulat, mocnit, ca firul de pe un ghem, pentru ca ritmul să fie rupt brusc printr-o propoziţie care schimbă ordinea a tot ce ştiam până atunci. Autorul devine, pe rând, povestitor, actor, martor, aşa cum cere fiecare istorisire în parte. „Să fii romancier înseamnă că eşti pasionat de ceilalţi. Imaginaţia ta va completa ceea ce nu ştii.”

Schmitt pare un romancier care nu vrea să ne determine să-i iubim personajele. Nu le descrie în profunzime, nu le caută motivaţii, nu le face memorabile. „Se schimbase puţin. Subţire, cu trăsături rafinate, îşi pierduse doar strălucirea. Fără îndoială din pricină că iluziile se risipiseră.” Poate asta le face accesibile, simţi că, la o adică, povestea lor devine povestea ta. Tu ai putea fi eroul care trece prin viaţă, pe nesimţite, rămânând copil în suflet, deşi ai fost sigur, cu decenii în urmă, că vei putea învinge timpul. „Numai că, la douăzeci de ani, habar nu ai. De altfel, nu ai habar nici la treizeci sau la şaizeci. Viitorul…nu-l bănuim, de vreme ce îl construim.”

Într-un „jurnal de scriitură”, care însoţeşte nuvelele sale, Eric-Emmanuel Schmitt ne spune povestea de dincolo de ele: cum a ajuns să o scrie pe prima, pornind de la un fapt real, pe care a simţit nevoia să-l nuanţeze mai mult decât avuseseră curiozitatea s-o facă persoanele cu adevărat implicate, şi apoi cum a legat-o de celelalte întâmplări care i-au venit în minte, prin aceeaşi tematică: iubiri invizibile.

Fie că este vorba de un cuplu homosexual din Bruxelles, de un medic taciturn fără trecut, de un bizar triunghi amoros peste timp, de boli care unesc sau de boli care distrug destine, subiectele lui Schmitt se încadrează benevol, cu forţă, în sfera umanului, cu toate feţele sale. Vorbeşte despre oameni care se tem. „Care dintre noi, tot frecventând nefericirea, nu s-a temut că se va molipsi? Apoi, când descoperim că nefericirea nu este un virus transmisibil, nu ne temem de nefericire, ci de felul în care vom reacţiona în faţa nefericirii.” Despre cei care suferă. „Orice înţelepciune începe prin acceptarea suferinţei. Fericirea nu înseamnă să te fereşti de suferinţă, ci să o integrezi în existenţa ta.” Despre oameni a căror viaţă este ocrotită de cei ce nu mai sunt, ca o inimă care bate sub cenuşă. Despre alţii care sunt copleşiţi de moartea din jur. Despre o lume în care se întâmplă despărţiri fulgerătoare în egală măsură cu amorurile fulgerătoare. În final, constată cu o uimire uşor simulată, că a mai scris o carte despre iubire.

Volumul „Cei doi domni din Bruxelles” a apărut la editura Humanitas Fiction și poate fi comandat de la librăria online Libris.