miercuri , 28 iunie 2017

Johnny Pizza: „Nu există nimic ce nu poți cuceri în lumea asta”

johnny-pizza

A fost unul dintre asistenții personali ai lui Frank Sinatra, ocupându-se de transportul și securitatea lui personală. Ani mai târziu, a devenit prietenul și managerul de turneu al lui Frank Sinatra Jr. În timpul acestor două mari capitole din viața lui, Johnny Pizza a stat la masă cu oameni care, vorba lui, sunt cunoscuți în lumea întreagă după numele mic, de la staruri până la președinți americani. Într-un an, de ziua lui, Elizabeth Taylor i-a adus tortul la masă, în timp ce Sinatra îi cânta „La mulți ani”, într-un restaurant exclusivist din Las Vegas. Nancy și Ronald Reagan îl salutau de fiecare dată când îl întâlneau, iar Hillary și Bill Clinton au fost la mai multe evenimente organizate chiar în casa din California a familiei lui Pizza.

Cafeneaua lui din Atlanta – Hoboken Cafe – are pereții tapetați cu fotografii din anii în care Johnny Pizza își petrecea timpul în preajma unora dintre cei mai cunoscuți artiști ai lumii. Zâmbesc din rame, alături de Johnny, staruri pe care oricine le recunoaște imediat: Brad Pitt, Meryl Streep, Jack Nicholson, Drew Barrymore, Tony Curtis, Liza Minnelli, Robin Williams și mulți alții. Pe unii i-a întâlnit scurt, alții i-au devenit măcar cunoștințe, dacă nu prieteni.

Azi, Johnny Pizza spune că acele vremuri aparțin trecutului. Nu mai are limuzine de condus, turnee de coordonat, celebrități de păzit. Merge în fiecare dimineață la cafenea și face cu mâinile lui mozzarella proaspătă – minunată! Face pâine cu crustă crocantă, a cărei rețetă a învățat-o când era copil, în orășelul lui de baștină, Hoboken, New Jersey, din apropiere de New York. Pregătește delicioase sosuri pentru sandvișurile lui cu chiftele, atât de renumite, deja, în Atlanta. Partenerul lui de afaceri, Roger Diaz, face un cheesecake de se linge pe degete oricine-l gustă, iar împreună, cei doi au reușit să aducă în sudul american toate preparatele italienești autentice din Hoboken – de altfel, orașul din care provenea și Frank Sinatra.

N-aveam cum să înghesuim în 10 minute o viață de om – și ce viață! – așa că l-am invitat pe Johnny Pizza la un interviu de cursă lungă, plin de povești inedite și emoționante. Vă invităm să luați parte la conversația noastră, pe care n-o veți uita ușor.

~ Johnny Pizza, în dialog cu Paul Leslie & Corina Stoica ~

V-ați născut în Hoboken. Cum au fost primii ani din viață petrecuți acolo?

Da, m-am născut și am crescut în Hoboken, un orășel destul de cunoscut. Bunicul meu a venit în Hoboken în 1904 și s-a stabilit acolo cu familia lui, fără să fi știut că acea familie avea să fie parte din acest oraș grozav, care avea atât de multe lucruri minunate din punct de vedere istoric, industrial și artistic. A fost uimitor pentru mine, când eram puști, să fiu parte din această cultură care astăzi nu se mai regăsește în multe locuri.

Hoboken e un oraș interesant. Frank Sinatra a fost originar de acolo, iar în acel loc s-au adunat oameni din lumea întreagă. Ajungeau pe Ellis Island, în portul New York City, și mulți dintre ei trebuiau să treacă prin Hoboken ca să se stabilească unde intenționau.

Acolo începe povestea mea, din orășelul Hoboken, New Jersey. Sunt un copil care a venit din Hoboken și s-a descurcat bine.

Când auziți numele „Hoboken”, care e primul lucru ce vă vine în minte?

Familie. Mâncare. Încredere. Oamenii cu care creșteai îți erau prieteni, prieteni adevărați. Toate astea îți ofereau un start atât de bun în viață. Și nu mulți oameni din zone rurale din mijlocul Americii au acest fond. Hoboken a fost unic în ce privește contribuția lui la tot ce înseamnă viața.

Care era cultura orașului în anii în care ați crescut acolo?

O, minunată! Era magic! Când eram copil și alergam pe stradă, mă duceam în port și vedeam toate clădirile acelea imense de dincolo de râul Hudson, fără să știu exact ce însemnau. Ani mai târziu, am început să am o idee mult mai vastă despre ele și să știu mai clar despre ce era vorba. Mergeai prin tunel spre New York și aveai totul la îndemână, toate lucrurile din lumea întreagă!

Vedeți voi, pe vremea aceea, nu aveam sistemul de transport pe care-l avem azi. Pe atunci, când voiai cafea boabe din Brazilia, le importai și erau trimise pe vapor. Dacă voiai niște mătăsuri frumoase, ele ajungeau în Hoboken, New Jersey, nu la New York. Veneau tocmai din India, pe vapor. Iar vapoarele ancorau în Hoboken. Motivul este acela că acolo se afla gara Erie Lackawanna, așa că toate aceste bunuri ajungeau în Hoboken, iar de acolo erau trimise mai departe în celelalte 50 de state. Dacă aterizau în New York, oamenii trebuiau să le urce pe o barcă și să le aducă peste râu ca să le trimită pe tren. Deci Hoboken era un punct-cheie în circulația mărfurilor. Lucrul acesta, cu istoria lui de atunci, rămâne extraordinar pentru mine!

Îmi plăcea mult să merg în gară, când eram mic, îmi făcea plăcere să văd trenurile venind și plecând. Asta a avut un mare impact asupra mea. Transporturile, în general, au avut un impact puternic asupra mea, lucru despre care o să vorbim mai târziu. Deci așa era viața în Hoboken, în timpul copilăriei și adolescenței mele, din acest punct de vedere.

Apoi, am provenit din familii care erau foarte, foarte strânse. Aveam toate naționalitățile în orașul nostru, că erau spanioli, portoricani, iugoslavi, evrei, italieni, nemți. Și așa s-a dezvoltat și o mare diversitate gastronomică. Mulți dintre acești oameni veneau din diferite orașe ale lumii și își deschideau propriile magazine, aducând cu ei cele mai delectabile mâncăruri. De aici, ele s-au dus mai departe în restul Statelor Unite. The Holland American Line era o mare companie de transporturi navale pe vremea aceea. Oamenii veneau și plecau în croaziere luxoase în anii ’30, ’40 și ’50. Mâncarea pe care o serveau trebuia preparată undeva, așa că unii dintre oamenii care se stabiliseră în Hoboken se angajau pe vapor și preparau toate aceste mâncăruri delicioase.

Care credeți că e cea mai importantă lecție pe care ați învățat-o crescând în această atmosferă?

Încrederea. Fii cine ești și fă ceea ce spui că vei face și nu cred că vei avea nici o problemă în viață. Nu încerca niciodată să fii ceva ce nu ești. Acesta este unul dintre motto-urile mele. Am învățat asta de la părinții mei, de la prieteni, de la oamenii alături de care am crescut. Erau cu toții caractere demne și crede-mă, dacă cineva știe ce este un personaj Damon Runyon, aflați că multe dintre ele proveneau din Hoboken. Erau oameni extraordinari, care ar fi putut să fie în oricare dintre acele filme. Personaje amuzante, dar cu toții aveau intenții cu adevărat bune în viață. Contribuiau cu ceva pozitiv, îți ofereau ceva folositor, într-o manieră în care puteai trăi pentru tot restul vieții ca un om bun. Și cred că acest lucru, în mare parte, s-a pierdut în lumea de azi. Orice om care vine din Hoboken îți poate spune că faptul că au crescut acolo te ajuta să ai o fundație stabilă pentru viitor.

Mai târziu, în adolescență, ce voiați să faceți în viață?

Voiam să fac totul! Nu există nimic ce nu poți cuceri în lumea asta. Ca adolescent, am crescut în – nu vreau să-i spun sărăcie – dar Hoboken nu era un oraș prea popular în acea vreme. La începutul anilor ’70, multe afaceri erau în faliment, companiile mari se mutau în zone mai lucrative, așa că situația în Hoboken nu era prea bună. Era câte-un bar la fiecare colț de stradă și jumătate dintre ele erau goale, restaurantele dădeau faliment, nu mai exista stabilitatea care dominase în Hoboken mulți ani.

Dar în timp, oamenii care au trăit în cultura facerii de bine și-au păstrat aceleași valori, indiferent că aveau 20 sau 200 de persoane într-un restaurant. Bucătarii și toți cei care munceau în restaurante dădeau 200 % în tot ceea ce făceau. Pentru mine a fost foarte bine să văd un lucru ca ăsta, în adolescență, mi-a oferit o fundație bună pentru tot restul vieții, în toate încercările și proiectele mele.

Știm că ați avut o afacere cu limuzine, la un moment dat, și că povestea e interesantă. Cum a început?

Ei bine, ne întoarcem în Hoboken, în primii mei ani acolo. Când eram mic și mergeam la școala catolică, treceam prin fața bisercii catolice în fiecare zi, ca să ajung la școală. Și în zilele acelea, în fața bisericii, erau parcate niște mașini mari – sigur, erau folosite pentru înmormântări. Am fost mereu vrăjit de automobile, le iubeam, iar când eram mic și ajungeam la New York, vedeam și mai multe mașini din astea extravagante. În New York era o diversitate de vehicule, unul mai frumos ca altul.

Treceam prin fața bisericii și vedeam mașinile astea mari și strălucitoare, și așa se face că tatăl unuia dintre colegii mei de școală avea o casă funerară. În drum spre casă, ne opream la garajul unde aceste mașini se întorceau de la înmormântări și trebuiau spălate. Așa că am început să le spăl când aveam cam 12-13 ani. Aveam grijă de aceste mașini, sperând ca într-o bună zi să fiu unul dintre acei oameni importanți implicați în transporturi, la New York. Asta mi-a dat un entuziasm pentru ceea ce avea să devină cariera mea.

westbury-music-hall-long-island-ny-1990Johnny Pizza, la Westbury Music Hall, Long Island, New York, 1990

Derulăm pe repede-înainte și ajungem în anii ’80, când terminam liceul și m-am decis să intru în afacerea cu transporturi. Așa că ce faci? Găsești o mașină și te implici.

Primul job pe care l-am avut, cu limuzina mea, a fost să-l conduc pe comediantul Pat Cooper. Îmi făcusem actele pentru afacerea asta și gata, am și ieșit la treabă! M-am dus la Waldorf Astoria, mergeam la Friars Club și așteptam artiștii să iasă de acolo. Am făcut cunoștință cu Pat Cooper, care avea un spectacol în Hoboken. Era festivalul italian, eram în 1983 și avea nevoie de cineva care să-l ia de acasă și să-l ducă la eveniment. Erau mai mulți artiști care mergeau la acest festival. Așa că uitați-mă, conducându-l pe Pat Cooper pentru prima oară.

Acest episod mi-a deschis ușa spre o colaborare cu agenții lui și, din nou, aici a intervenit principiul încrederii. Dacă oamenii aceștia spuneau că au nevoie de tine la timp, trebuia să fii acolo. Strângerea mea de mână era cuvântul meu și am respectat asta încă de când aveam 18 ani. Tocmai am împlinit 50 de ani, iar strângerea mea de mână are aceeași valoare.

Începutul meu în afacerea cu limuzine mi-a deschis calea către biznisul transporturilor la un nivel mai executiv, pe măsură ce și eu am crescut odată cu el. Iar asta mi-a facilitat colaborări cu mai multe celebrități, cu tot mai mulți oameni din lumea afacerilor și, până să apuc să-mi dau seama, lucram cu oameni care zburau în jurul lumii în avioane private. În timp, am fost norocos și oamenii aceștia au început să mă placă, așa că am devenit nu doar o persoană care le asigura transportul, ci mulți dintre ei aveau încredere suficientă în mine încât să mă invite în familiile lor. Dacă aveau o petrecere sau o nuntă, nu mergeam acolo ca șofer, ci mergeam ca prieten. Asta a însemnat mult pentru mine.

johnny-pizza-pat-cooperJohnny Pizza și Pat Cooper, în iunie 1983

L-ați menționat pe Pat Cooper – cum este ca persoană?

E un om minunat! Pare foarte asupru și e foarte amuzant, căci spune lucrurilor pe nume. E un suflet bun și blând. Când locuiam în Las Vegas, am avut ocazia să mă apropii de familia lui, care m-a primit cu brațele deschise – el, soția lui, Patti, și fiica lor. De fapt, când m-am mutat în Las Vegas, soția lui Pat Cooper a fost cea care mi-a urat bun venit în casa ei. În prima zi când am ajuns acolo, mi-a spus: John, vreau să te simți ca acasă aici și, dacă ai vreodată nevoie de ceva aici în Las Vegas, te rog să nu-ți fie teamă să ne întrebi. A fost începutul unei experiențe atât de frumoase, să fii binevenit într-un loc nou, de oameni care erau foarte ocupați cu propriile vieți, care nu au foarte mult timp pentru alții. Dar însuși Pat Cooper a fost un om extraordinar: amuzant, spunea lucrurilor pe nume și o făcea cu mult umor. Părea aspru, arogant și furios – i se spunea „comedianul furios” – dar in furia lui, el își spunea povestea și era amuzant, și asta au iubit oamenii la el. Iar eu am avut șansa să văd că, pe dinăutru, nu era atât de furios.

pat-cooper-2Roger Diaz, Pat Cooper și Johnny Pizza, la Hoboken Cafe, 31 de ani mai târziu

Tocmai ne-ați povestit că v-ați mutat în Las Vegas – cum s-a întâmplat?

S-a întâmplat pentru că trebuie să crești. Ajungi într-un anumit moment în viață când îți apar în cale oportunități. Și cred că, în viață, dacă spui „nu” unei oportunități, nu te mai întâlnești cu acea ofertă niciodată.

În perioada aceea, Jilly Rizzo, care era un bun prieten al meu și al familiei mele, îmi tot spunea de ani de zile, pentru că-i asiguram transportul lui Frank Sinatra: Johnny, trebuie să vii în vest, te-ai descurca foarte bine aici, pentru că ești un om de cuvânt și avem nevoie de oameni care tine aici, că sunt greu de găsit. Mi-a luat cam cinci ani până când vorbele astea și-au făcut efectul și cred că era în 1996 când m-am hotărât să plec spre Las Vegas. Am ales Las Vegas pentru că Los Angeles nu era Mecca artistică de azi. În Las Vegas se întâmplau mult mai multe lucruri unde aș fi putut fi de folos.

johnny-pizza-jilly-rizzoJohnny Pizza și Jilly Rizzo

Când am ajuns în Las Vegas, Jilly mă pusese deja în legătură cu oamenii de la Desert Inn Hotel, unde aveau mari probleme cu transportul. Erau oameni care așteptau cu apeluri pierdute, stăteau în fața restaurantelor, mașinile nu ajungeau la timp să-i ia și să-i ducă înapoi la Desert Inn. Când am început să lucrez acolo, n-au mai avut un singur apel pierdut. Asta a durat cam doi ani, până când Steve Wynn a cumpărat hotelul, l-a dărâmat și a construit marele și frumosul Hotel Wynn care e acum acolo.

În acea perioadă de doi ani, m-am implicat serios în două lucruri: am devenit asistentul personal al guvernatorului statului Nevada, concentrându-mă pe domeniul meu, transport și securitate personală. Și am primit un telefon de la Frank Sinatra Jr., care urma să vină în oraș. Sinatra Sr. murise, asta e cu totul altă poveste. Frank Jr. m-a rugat să-l însoțesc timp de o săptămână, când urma să ia parte la evenimentul de inaugurare a Frank Sinatra Slot Machine. M-a rugat să am grijă de lucrurile de care avea nevoie, așa cum făcusem pentru tatăl lui și pentru alti artiști de-a lungul vremii.

Vorbeam de șansă, de oportunitate. Am plecat din New Jersey la New York, ca să mă pot ocupa de transport și coordonare la o scară mai mare. Apoi am început să colaborez cu atâția alți artiști cărora le-am asigurat transport și securitate personală, împreună cu Merrill Kelem, fost sergent la Atlantic City Police Department. El era partenerul meu, ocupându-se de body-guarding, iar eu asiguram partea de transport. Insistența lui Jilly de a mă muta în Las Vegas, apoi Frank Sinatra Jr., care m-a rugat să merg să lucrez pentru el. Toate astea sunt puncte-cheie, etape în care îți construiești afacerea și viața. Sunt oportunități cărora, dacă nu le spui „da”, ele nu vor mai fi acolo pentru tine niciodată. Așa am ajuns în Las Vegas. Când cineva îți spune: Am o șansă pentru tine, cuvântul nu este „nu”, ci „da. Încearcă să te implici, dacă poți.

johnny-pizza-desert-inn-las-vegasJohnny Pizza, la Desert Inn Hotel din Las Vegas. Era 12 decembrie 1992, Frank Sinatra împlinea 77 de ani.

sinatras-birthday-1

sinatras-birthday-2Johnny Pizza, alături de niște prieteni, la Desert Inn Hotel din Las Vegas, la aniversarea lui Frank Sinatra

sinatras-birthday-3Frank Sinatra, în ziua când a împlinit 77 de ani. În dreapta, asistentul și bodyguardul lui, Johnny Pizza

sinatras-birthday-4Tot de ziua lui Sinatra. Johnny Pizza, în partea stângă

Vrem să vă ducem puțin înapoi, la începuturi, și să vă întrebăm: cum v-ați crescut afacerea, începută cu o singură limuzină, cum v-ați dezvoltat reputația și baza de clienți?

E vorba, din nou, de încredere și de a face ceea ce ești rugat să faci. Când sunt oameni care zboară de departe și au nevoie de transport, iar tu le spui că o să fii acolo, trebuie să fii acolo. Am avut, la un moment dat, 13 limuzine. Toate astea au venit pentru că a fost o cerere. Oamenii cu care lucrasem dădeau vorba mai departe: Sună-l pe Johnny Pizza, sună-l pe Johnny Pizza! A fost reclamă din vorbă-n vorbă mai mult ca orice altceva, n-am făcut nicio altfel de publicitate. Dar aici apar și părțile bune, și dificultățile, pentru că nu poți fi în 13 limuzine în același timp. Trebuie să găsești oamenii potriviți, care să te poată reprezenta la nivelul la care te aștepți. Acesta a fost un lucru dificil, dar am reușit. Am căutat și am găsit oameni de încredere și am fost foarte norocos să-i am alături de mine.

henny-youngman-1986Johnny Pizza și Henny Youngman, în 1986

Publicitatea asta, din vorbă-n vorbă, a ajuns și la diferite celebrități, cum ar fi Milton Berle. Henny Youngman, fiind comediant, mă invita să iau prânzul cu el la Friars Club, și cele mai mari vedete ale lumii mergeau acolo. Într-o zi, Joan Collins a trecut pe lângă masa noastră: Bună, Henny, ce faci? Bună, el e John, e șoferul meu, dacă ai vreodată nevoie de o limuzină, pe el trebuie să-l suni. Făceam schimb de cărți de vizită cu agenții, dacă se întâmpla să fie acolo, și poate peste o zi, peste o lună sau peste un an, primeai un telefon, din senin, de la cineva care-ți spunea: Joan Collins are nevoie de o mașină și am auzit că ai servicii de calitate. Și uite așa au început să se miște lucrurile. Aveam 21, 22, 23 de ani.

johnny-pizza-milton-berleLa cea de-a 93-a aniversare a lui Milton Berle. Beverly Hills Hotel, iulie 2001

Când v-ați gândit că ați reușit să ajungeți acolo unde vă doreați?

N-a ajuns acolo, încă! 🙂 E o întrebare grea, pentru că sunt atâtea lucruri care-mi vin în minte, din perioade diferite ale vieții mele. Unul dintre ele a fost deschiderea Trump Tower din New York, pe 58th Street. Am primit un telefon de la omul care a construit clădirea, arhitectul. Nu știam cine era, mi-a spus doar că merge la deschiderea Trump Tower și că auzise că sunt unul dintre oamenii de primă mână în domeniul meu. L-am luat de acasă pe acest domn și l-am condus până la Trump Tower. Mulți artiști care trăiau la New York erau acolo. Am fost invitat să intru, lucru cu adevărat remarcabil. Acela a fost un moment important pentru mine, când i-am văzut pe toți acești oameni atât de cunoscuți, nu doar din zona artistică, ci din toate domeniile. A fost un moment în care mi-am spus: Uau, înseamnă că am ajuns undeva!

liza-minnelliConducând-o pe Liza Minnelli, după un spectacol de Revelion în Las Vegas, 1997

Dintre toți oamenii pe care i-ați cunoscut, pe care dintre ei i-ați admirat cel mai mult?

Oh, Sinatra!

Spuneți-ne, cum a fost prima oară când l-ați întâlnit?

Prima oară când am făcut cunoștință cu Sinatra a fost când eram copil, în Hoboken. I-am auzit numele toată copilăria și adolescența, și apoi am aflat că era unul dintre cei mai mari cântăreți. Era italian, era din Hoboken, iar eu fiind tot de acolo, era ca și cum un copil al zilelor noastre ar auzi că Britney Spears provine din orașul lor. Fără să mă gândesc vreodată că aveam să-l întâlnesc pe acest domn, a fost extraordinar să aud de el și să aflu despre acțiunile lui filantropice, sau de faptul că avea spectacole la Madison Square Garden în fața a câte 25.000 de oameni. Pentru mine, ca puștan ce eram, asta era grozav.

Mai târziu, când aveam 18 sau 19 ani, prietenul nostru Jilly Rizzo își ținea ziua de naștere în New York, la un restaurant numit Rocky Lee’s, care nu mai e acolo. Mi s-a spus că Frank Sinatra urma să vină la petrecerea lui Jilly. Julie Budd era acolo, Vic Damone, Diahann Carroll – toată lumea care conta în entertainment era acolo. Eu eram împreună cu un bun prieten, un comediant pe nume Morty Storm, Sinatra îl adora. Am ajuns la petrecere la 11:30 seara și i-am spus lui Morty: Sinatra n-o să vină aici în seara asta, e în Atlantic City, are un concert la ora 8:00 și unul la 11:30. N-are cum să ajungă aici la 12:00! Mi-a spus: Nu-ți face griji, Frank o să vină!

Așa că petrecerea e în toi, oamenii cântă, comedianții spun tot felul de glume, se face tot mai târziu, iar către orele mici ale dimineții, ne aflăm într-un separeu al restaurantului. E un fel de zumzet în aer, o strălucire frumoasă a serii. Dintr-o dată, se simte o briză care străbate întreaga încăpere. Eu sunt cu Morty la bar și pur și simplu, simt că se întâmplă ceva. Toată lumea vorbește, petrece și se simte bine și dintr-o dată, Frank Sinatra intră pe ușă, alături de minunata lui soție Barbara. Iată-l! Păr argintiu, ochi albaștri, poartă un costum frumos, intră și toată lumea radiază! Când Frank intra într-o încăpere, știai, simțeai! Aveam 18 ani. Absolut extraordinar!

Nu m-am gândit că o să-l pot saluta în seara aceea, dar Jilly a venit la bar și mi-a zis: Hai să-ți fac cunoștință cu Frank! I-am spus: Nu vrea să mă întâlnească pe mine acum! Dar m-am dus cu Jilly. N-am vrut să-i spun că sunt din Hoboken. Dacă erai din Hoboken, Frank nu voia să te cunoască. Așa că nu i-am dezvăluit atunci partea asta a vieții mele.

Jilly m-a luat cu el și i-a spus: Frank, vreau să-ți fac cunoștință cu un prieten, Johnny Pizza, el are grijă de transportul artiștilor. Mi-a spus: Îmi pare bine să te cunosc! A fost plăcut să-l pot privi direct în ochi. Am mai glumit puțin și apoi, bineînțeles, începi să vorbești cu alți oameni, dar acela a fost primul moment în care l-am întâlnit pe Frank Sinatra.

Apoi, de-a lungul timpului, de fiecare dată când Jilly mergea cu Frank undeva, mă suna și-mi spunea: John, vino la eveniment, stai cu mine, stai în culise, pentru că niciodată nu se știe cum avem nevoie de ceva în ultima clipă. Acum, să încerci să intri în serviciul de transport al lui Frank, la 21 de ani, ar fi fost o nebunie, dar eram mereu păstrat în culise cu Jilly, ca un fel de as în mânecă. Dacă aveau nevoie de ceva, eram acolo. Hei, Jilly, avem nevoie de asta! Johnny Pizza putea facilita lucruri pentru el. Acelea au fost începuturile mele, construite pe încredere, aflându-mă în preajma acestor oameni și făcând ce aveau nevoie. Jilly mi-a deschis ușa și îi sunt mereu recunoscător. Au fost niște vremuri extraordinare.

jilly-rizzo-johnny-pizza-frank-sinatra-march-1992Jilly Rizzo, Frank Sinatrași Johnny Pizza, în martie 1992

Ați avut emoții prima dată când l-ați întâlnit pe Frank Sinatra?

Nu, chiar deloc. Cred că oamenii sunt oameni. La fel și atunci când am întâlnit președinți, când am făcut cunoștință cu ei, n-am făcut decât să fiu eu însumi. Cred că dacă te temi și ai emoții când întâlnești pe cineva, tinzi să-ți pui singur obstacole. Încă de când eram copil, nu m-am uitat niciodată la o persoană ca fiind mai importantă decât era. Am văzut oamenii drept oameni. Frank Sinatra a fost și el un om. Un om fascinant. Dar, bineînțeles, a fost un moment incredibil să fac cunoștință cu cineva de asemenea calibru, am fost foarte entuziasmat.

Ce înseamnă Frank Sinatra pentru dumneavoastră?

Frank a fost un om remarcabil. Nu vreau să spun că m-a învățat multe lucruri, dar faptul că am văzut un tip care a pornit de la o viață foarte modestă și a realizat ceva, asta mi-a dat și mie același gen de ambiție, să ies în lume, să fiu cineva și să fac ceva cu viața mea. Nu să fiu doar un om dintr-o mulțime, ci să mă fac remarcat și să fiu un om special. Pe măsură ce am înaintat în vârstă și am aflat tot mai multe despre Frank Sinatra, am avut o admirație tot mai mare pentru el și pentru lucrurile pe care le-a realizat. Acum, de multe ori auzi lucruri negative, dar uneori, oamenii caută să observe ce e mai rău în alții. Unii mi-au spus: Cum poți lucra cu un tip care nu e drăguț cu oamenii? Și i-am întrebat: Cum poți să spui asta, ai avut vreodată vreo experiență neplăcută cu el? Bineînțeles că spuneau că nu, iar asta le închidea gura imediat.

CITIȚI MAI DEPARTE

Semnat de ,

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus