miercuri , 18 octombrie 2017

La mulți ani, Lawrence Grobel!

Larry GrobelFoto: film.dziennik.pl

În 2013, cam cu o lună înainte să lansez www.larevista.ro, îl rugam pe domnul Lawrence Grobel să-mi acorde un interviu. Adevărul este nu aveam speranțe prea mari că voi obține un răspuns pozitiv: la urma urmei, de ce ar fi dat Lawrence Grobel – jurnalist și scriitor celebru, prieten cu jumătate dintre starurile de la Hollywood – interviu unei reviste din România care nici măcar nu exista încă, și unei ziariste de care nu auzise niciodată? De ce ar fi avut încredere că revista urma să fie un produs editorial curat, și nu un tabloid care să-i distorsioneze declarațiile și să-l pună într-o situație penibilă? Supriza a venit, însă, după numai câteva ore – și asta cred că doar din cauza diferenței de fus orar dintre București și Los Angeles, altfel răspunsul ar fi fost și mai prompt: a spus „YES”, scris așa, cu majuscule. Țin minte perfect criza mea de bucurie, dar nu mai rețin în câte feluri i-am mulțumit, nu mai nimeream tastele să-i explic câtă recunoștință îi port pentru cadoul pe care urma să mi-l facă.

Poate că vi se pare exagerată reacția mea, dar eu îl ador pe Larry Grobel. Cartea lui „Arta interviului” – una dintre cele peste 20 pe care le-a scris – m-a învățat cele mai prețioase trucuri despre cum să realizezi o conversație cu valoare jurnalistică. Grobel nu are pereche în breasla lui, și dacă nu mă credeți pe mine, întrebați-l pe Al Pacino, care îi este prieten bun, sau pe Sharon Stone, pe Barbra Streisand, pe Mel Gibson.

Am stabilit să facem interviul prin telefon, pe 5 februarie 2013, la 10.00 dimineața, ora din Los Angeles. Asta însemna că aveam la dispoziție cinci zile să mă documentez. Sincer, aș fi putut face interviul atunci, pe loc, pentru că știam totul despre Lawrence Grobel și aveam zeci de curiozități ce s-ar fi putut transforma în întrebări pertinente, dar mă simțeam cel mai nepregătit om din lume. Mă chinuia teama că aveam șansa de a sta de vorbă cu „profesorul” meu de peste ocean și că o s-o ratez, cumva, ca un sportiv care visează ani de zile să ajungă la o olimpiadă importantă, iar în timpul competiției dă greș și pierde tot. Dar, slavă Domnului, interviurile nu sunt competiții. De fapt, sunt, sau ar trebui să fie, opusul lor – dialoguri în care nimeni nu intră ca să câștige vreun trofeu pentru propria-i vanitate, ci ca să ofere celorlalți o parte din el însuși. După tăcere, probabil că interviurile reprezintă cea mai frumoasă formă de comunicare între oameni.

Vreme de două ceasuri, Lawrence Grobel mi-a răspuns la toate întrebările pe care i le-am adresat. Îmi spusese încă de la început că are „tot timpul din lume pentru mine”, așa încât am profitat fără rușine de oferta dumnealui.

Am publicat interviul în prima zi de viață a revistei, și cred că mi-a purtat mare noroc, căci din clipa aceea, toate ușile mi s-au deschis. Uși pe care nici nu îndrăznisem să le încerc până atunci, fiind convinsă că n-am cheile potrivite pentru niciuna. A fost mai mult decât un interviu, deci. Acel „YES”, pe care o să mi-l amintesc mereu, a fost pentru mine o revelație – că totul e posibil, când te lași condus de forța unui vis în care crezi.

Astăzi, 10 februarie – la un an și cinci zile distanță de la acel moment – Lawrence Grobel își serbează ziua de naștere. Împlinește 67 de ani. Îi doresc sănătate. Îi doresc să trăiască senin, să aibă în continuare o viață plină de momente care să-l facă fericit și să-l inspire la fiecare pas.

La mulți ani, Lawrence Grobel!

Semnat de

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus