luni , 23 octombrie 2017

Laura Baban: „Cu Tic și Andrei m-aș duce până la capătul lumii”

laura andrei tic

Despre Laura am aflat pe Facebook, prin intermediul prietenei noastre comune Nuami Dinescu, și am plăcut-o și invidiat-o frumos din prima clipă. Am plăcut-o pentru că e superbă, fericită și are zâmbetul senin. Am invidiat-o tot pentru asta. Am plăcut-o pentru că are curaj să trăiască mereu pe picior de plecare în aventuri de cireșari alături de omul drag și de cel mai dulce și răsfățat caniș. Am invidiat-o pentru că a învățat să fie liberă și să caute frumosul din fiece lucru și fiece loc. Am plăcut-o pentru că scrie minunat și trăiește cu sens. Într-o lume încrâncenată și dură precum cea de azi, să placi și să invidiezi constructiv oameni precum Laura sunt trăiri ce-ți pot deschide ușile unei viziuni proaspete asupra vieții. Urmăriți-i pagina de Facebook și-o să înțelegeți ce zic. Citiți-i cărțile despre cățelul Tic și savurați-i aventurile. Prima bucățică de savoare v-o ofer eu, prin acest intreviu pe care Laura Baban a acceptat sa mi-l acorde.

Cine eşti tu, Laura Baban? Sau, mai bine zis, cine erai cu, să zicem, zece ani înainte de a-ţi cunoaşte iubitul şi de a-l avea pe căţelul Tic? Ce-ţi doreai pe-atunci, ce sperai de la viaţa ta?

Acum zece ani abia începeam facultatea. Dădusem la Jurnalism pentru că, în anul acela, la Olimpiada de Limba și Literatura Română, profesoara care ne însoțea la faza națională mi-a spus cu năduf: „Tu jurnalistă să te faci!“ Nu mai țin minte ce-am făcut s-o scot din sărite, probabil nu mi-a fost greu, eu mereu am fost un elev care punea în dificultate profesorii. Apoi, când i-a mai trecut, mi-a spus-o mai blând: „Să dai la Jurnalism.“ Ceva în mintea mea a făcut click, pentru că m-am dus acasă și i-am spus mamei că-mi voi depune dosarul la o singură facultate, ca să nu mai am ocazia să mă răzgândesc. Așa că am intrat la Facultatea de Litere, Departamentul de Jurnalism.

Acum zece ani, ca toți copiii rupți de acasă, care se trezesc într-un oraș mai mare decât visele lor (orașul meu natal, Gheorgheni, este mic și majoritatea locuitorilor sunt unguri) îmi doream doar să învăț să scriu. Să scriu mai bine, mai inteligent structurat, mai captivant și cu mai multă greutate. Citeam reportajele lui Brunea-Fox și rămâneam uluită de frumusețea lor. Uneori luam acasă ziare din arhiva Opiniei Studențești și mâncam pe pâine toate reportajele. Asta voiam acum zece ani, să scriu poveștile oamenilor. Să-i caut pe cei care au ceva de spus lumii și să scriu despre ei.

laura 2

Și uite așa, ai ajuns să-ți scrii propriile povești. Pe Andrei, bărbatul care te însoţeşte azi pe toate drumurile vieții tale, cum l-ai cunoscut? Care e povestea cuplului vostru?

Ne-am cunoscut pe Facebook. Aș fi vrut să avem un început mai spectaculos, dar nu-i. Dintre sugestiile de prieteni pe care mi le făcuse Facebook-ul, l-am adăugat pe Andrei doar pentru că avea un tricou verde, cel mai frumos verde pe care îl văzusem vreodată. Nici n-am apucat să cotrobăi prea mult prin profilul lui, căci mi-a și acceptat prietenia. Hazardul lumii ăsteia în care trăim a făcut ca el să fie taman atunci online. Ce noroc, zău! Când îmi dau seama c-ar fi fost atât de lesne să nu se alinieze astrele astea (eu nu cred în destin sau în horoscop, îmi place doar să folosesc comparații din-astea), îmi pierd respirația. Nu concep acum că ar fi fost atât de multe șanse să nu-l fi cunoscut.

Statusul tău de facebook e „In a relationship with Andrei Melinte”. Se vede cu ochiul liber cât de îndrăgostiţi sunteţi unul de celălalt – s-a pus vreodată problema să vă oficializaţi relaţia sau sunt eu deja foarte indiscretă? 😀

Înțeleg curiozitatea și pot să vă spun că la fel de curioși suntem și noi de ce ne așteaptă. 😀

Voi doi petreceți foarte mult timp împreună, spre deosebire de alte cupluri. Sau cel puţin aşa se vede din exterior. Ce faceţi când apar conflicte, cum treceţi peste ele? Cine cedează primul?

Într-adevăr, petrecem mult timp împreună. Deși aveam emoții, când în luna mai am locuit pe tandem și-am stat 24 de ore, șapte zile pe săptămână, 30 de zile pe lună numai și numai împreună, mi-am dat seama că m-am agitat degeaba. Suntem obișnuiți unul cu altul, nu putem unul fără altul. Suntem norocoși, certurile noastre, oricât de pline de artificii, sunt normale. Mereu rezolvabile. Și, ca să-ți răspund și la a doua parte a întrebării, Andrei este the bigger person mereu. Întotdeauna l-am bănuit că e un om mai bun ca mine. Mai răbdător. Mai înțelept.

Am ajuns, firesc, la Domnul Tic, faimosul căţel, personaj de carte. Cum a intrat Tic în viaţa ta, a voastră? Şi cum ai ajuns la concluzia că el trebuie să fie eroul primelor tale cărţi?

S-a întâmplat. Toate s-au întâmplat și s-au așternut în viața noastră astfel încât acum Tic e un pic celebru, deși habar nu are. N-am stat într-o zi în fotoliu și mi-am spus „Îl fac pe Tic erou“. El a devenit eroul nostru prin felul în care ne-a schimbat viața. Și prin absența lui (când a fugit de acasă, pentru zece zile), și prin prezența lui (în fiecare clipă împiedicându-se de picioarele noastre și cerșind recompense, mângâieri sau pietre). Tot hazardul mi l-a dăruit și pe Tic. Eram în ultimul an de master și făceam niște chestionare politice, ca să câștig un ban în plus. Tic se plimba după o fetiță pe stradă. A vrut să mi-l vândă cu 50 de lei. N-am acceptat, mi-era teamă că o s-o certe acasă părinții. Și, într-adevăr, puiul de cățel era mai scump, 50 de euro. Mi-a fost drag și-am hotărât să-l cumpăr, ca să-l dau cadou verișoarei mele, care împlinea 16 ani fix în săptămâna aceea. O jumătate de oră am petrecut cu Tic și mi-am dat seama că nu-l pot da cadou. Că e al meu.

laura 1

Mi-a spus Nuami că te-ai „zbătut” într-un mod creativ şi inedit să faci rost de bani pentru tipărirea primei tale cărţi. Tare mi-ar plăcea să aud povestea…

A fost o călătorie frumoasă. La început, mi-am scos la vânzare rochiile de poveste cu care făcusem atât de multe sesiuni fotografice cu Andrei. Erau rochii tradiționale din Austria, din in sau bumbac, cu nasturi de metal ori os, cu ornamente din lemn și cu materiale înflorate. Mi-nu-na-te! Eu le primeam cu sacul de la un prieten foarte bun, care cumpăra haine la balot pentru second-hand-ul lui din Iași. Am început să fim invitați la evenimentele din Iași și ne-am împrietenit acolo cu câteva fete faine din online și din presa ieșeană. S-a format un grup și împreună am reușit să promovăm faptul că „o fată scrie o carte“. Foști colegi de facultate m-au căutat ca să-mi doneze pentru apariția ei. Proful meu din facultate, Alex, mi-a scris că vrea să facă el redactarea. Nicoleta, de la nicomade.ro, a făcut portrete cu fața lui Tic și le-am dăruit oamenilor care au venit la Ziua Internațională a Domnului Tic, unde Bobo, de la Fără Zahăr, împreună cu Stefania au cântat. O altă prietenă bună, tot Laura, a pictat pietre cu ojă. Le-am dăruit și pe acelea oamenilor care au vrut să se implice în apariția cărții. Mulți, mulți oameni au îndrăgit povestea noastră și ne-au ajutat.

carti

Sunteţi, şi tu, şi Andrei, genul de oameni mereu în mişcare, mereu în căutare de noi aventuri, iubitori de natură și libertate, într-o lume închistată în cultura joburilor de la 9 la 5, cu deadlineuri, şefi şi concedii o dată pe an. Cum v-aţi dat seama că voi nu vă doriţi acest stil de viaţă?

Amândoi am fost angajați full-time. Într-o zi îți dai seama că nu mai poți, că n-ai timp de nimic, că trebuie să ceri mai mult de la tine. Că se poate. Asta am aflat. Că se poate să fim și liberi, și ai aventurilor, și ai naturii, și ai oamenilor. Nu ne-am retras într-o peșteră și nu ne-am făcut dulap din crengile unui copac. Am încercat să îmbinăm sălbăticia cu civilizația, ceea ce am încuraja pe oricine să facă. Ajungi într-un punct în care îți dai seama că-ți ești dator să-ți îndeplinești visurile. Și se poate.

Din câte știu, ați ales să locuiţi în Germania. Cum e traiul acolo, de ce această ţară şi nu alta?

Noi am aterizat aici datorită bursei de studiu a lui Andrei. Găsiserăm servicii bune, Andrei lucrează ca fotograf pentru un club, eu sunt bonă pentru doi căței germani. Am început să ne facem mulți prieteni aici, locuiam cu trei nemți foarte mișto, am cunoscut mulți studenți Erasmus și ne-am făcut un grup. Bursa lui Andrei a durat un an de zile, an în care noi ne-am integrat aici. E un loc care oferă multe bicicliștilor și zăbăucilor ca noi. Există multe piste de biciclete, sute de drumuri în toate direcțile, șoferii sunt calmi și ne respectă. Se oprește un autobuz întreg ca să îmi dea mie prioritate ca biciclist. Dacă nu au loc să treacă, stau în spatele meu și, deși uneori durează câteva minute să se facă loc, nimeni nu claxonează. Când ne odihneam într-o zi pe trotuar, mă lungisem că mă durea spatele, două mașini au oprit să ne întrebe dacă avem nevoie de ajutor. Ne-a atras liniștea vieții de aici și faptul că ne simțim în siguranță.

Care a fost cel mai dificil moment pe care l-ai trăit până acum? Dar cel pe care ţi-l aminteşti cu cea mai mare plăcere?

Cel mai dificil moment din viața mea a fost pierderea lui Tic. N-am avut alte prăpăstii în viață. Atât, un câine fugit de acasă. Dar pentru mine a fost mistuitor de greu. A fost cumplit. Niciodată nu mi-a fost atât de frică și atât de amar. Poate cei care au un patruped pe lângă ei mă înțeleg.

tic

Amintiri frumoase am o grămadă și mi-e greu tare să aleg între ele. Iubesc amintirea întoarcerii mele acasă din Spania, unde fusesem plecată cu bursă, iar părinții mei, pentru că nu venisem de Crăciun acasă, mi-au pregătit un Crăciun în luna martie. Cu pom, cu cadouri, cu colinde, cu ei doi lângă sute de luminițe colorate. Iubesc amintirea celei mai frumoase declarații de dragoste pe care mi-a făcut-o Andrei. Iubesc fiecare intrare pe poarta bunicii, când o văd ieșind în prag sau așteptându-mă pe băncuță. E acolo, e încă acolo. Iubesc cele două prime întâlniri cu cărțile mele. Când le-am ținut în mână, am știut că sunt reale. Că există. Iubesc revederea cu Tic. Iubesc toate cele 33 de zile în care am călătorit pe tandem. Oh, am un inventar întreg al amintirilor care mă topesc de drag.

Din toate postările şi imaginile cu tine, cu voi, răzbate multă energie, pari mereu veselă şi optimistă. Ai totuşi vreun regret? Ceva ce ai face altfel dacă ar fi să te întorci în timp?

Regret fiecare ceartă în care eu eram cea mai vinovată. Regret rănile pe care le-am provocat unor oameni dragi mie. Cu toții creștem, înțelegem în timp, vedem lucrurile altfel. Ne cizelăm comportamentele și regret că, în procesul cizelării mele, uneori n-am știut cum să prețuiesc mai mult omul de lângă mine. Dacă m-aș putea întoarce în timp, aș încerca să fiu un om mai bun. Așa cum, în viitor, poate am să reușesc să fiu un om și mai bun și poate am să vreau să mă întorc în prezentul de acum să-mi îndrept greșelile pe care le fac azi. Aș vrea să fiu perfectă. Dar nu pentru mine. Ci pentru oameni pe care îi iubesc și care merită cea mai bună versiune a mea.

Am curiozităţi şi pe un alt subiect, mai delicat, dar despre care ai scris, la un moment dat, un text… Ai slăbit foarte multe kilograme. De ce s-au depus, la vremea lor, care a fost problema? Şi cum ai găsit voinţa de a le da jos? Acum ce faci, în mod special, pentru silueta ta?

Întotdeauna sunt mai mulți factori. Familia mea din partea tatei mereu a avut probleme cu greutatea. Suntem gurmanzi. În facultate renunțasem să mă mai cântăresc, dar depășeam cu mult suta de kilograme. Asta schimbă multe din personalitatea și viața unui om, experiențele lui, prietenii, tot. Obezitatea dictează felul cum ne raportăm la lume.

Voința a venit din disperarea că nu mai puteam să mă suport așa. Am început să slăbesc înainte să-l cunosc pe Andrei, dar nu reușisem cine știe ce. Când el a intrat în viața mea, a adus și iubirea de biciclete, de munte, de păduri, de aventură. Nu știam cât de mult iubesc toate astea până nu l-am cunoscut pe el. Apoi a venit Tic. Dacă îți asculți cățelul, devii activ. Știi că el are nevoie să stea cât mai mult afară, așa că ieși. Și dacă tot ieși, de ce să nu te distrezi! Andrei și Tic mi-au pornit motoarele.

Abia ce v-ați întors dint-un tur al României pe o bicicletă pentru doi – călătorie despre care am înțeles că vei scrie și o carte. Până apare această carte, ce ai putea spune despre această aventură? Ce a fost cel mai greu, ce a fost cel mai frumos și ce ați învățat toți trei, inclusv Tic, din ea?

A fost cea mai frumoasă mare aventură de până acum. A fost perfectă, a fost rotundă, a fost îndestulătoare, a fost incredibil de hrănitoare. Am învățat atât de multe. Am simțit atât de multe. E incredibil câte poți trăi atunci când te arunci într-un asemenea proiect.

Cel mai greu a fost să pot ține echilibrul între scris și trăit. Am eșuat. Îmi lua ore întregi să scriu o scrisoare, pentru că voiam să dau tot ce am mai bun. În orele acelea, noi ar fi trebuit să pedalăm, să înaintăm, să cunoaștem și mai mulți oameni, și mai multe peisaje. Eram epuizată fizic și psihic și mi-am dat seama că nu mai pot continua așa, iar oamenii care au cumpărat zilele pe tandem, care ne-au sprijinit financiar în această excursie, au înțeles Acum, că ne-am întors, pot scrie scrisorile în liniște, pe îndelete. (N. R.: Susținătorii proiectului au primit în schimbul donației pentru o zi pe tandem o scrisoare de la Laura, cu povestea zilei cu pricina, și pozele făcute de Andrei, precum și o pietricică de la Tic).

Am învățat sau, mai degrabă spus, reînvățat că avem o țară cu adevărat frumoasă. Că există o Românie care își trăiește zilele într-un mod armonios, cu toate frumusețile vieții. Am cunoscut oameni fel de fel și toți ne-au tratat omenește. Am găsit ospitalitatea și căldura pentru care suntem celebri în lume. România e toată un „acasă“.

Ce alte pasiuni mai ai în afară de scris, mers pe biciletă, Andrei şi Tic?

Îmi place să meșteresc mici proiecte artistice. Fie că-mi lipesc umbrele pe tavan, fie că pictez geamul camerei cu vopsele pentru copii, fie că fac dintr-o fereastră un tablou, fie că redau viață unor cioburi dintr-un set de ceai, pentru că nu pot să le arunc. Și-mi place să găsesc recuzită pentru sesiunile noastre fotografice. O valiză de aici, niște flori de acolo, un coș de rafie de dincolo, două pahare de vin, o pătură frumosă, o rochie ochioasă și gata. Putem să ne urcăm pe biciclete și să găsim un loc perfect care să ne devină decor. Viața mea e plină de culori, asta-mi face inima să cânte. Iar culorile mele preferate sunt Tic și Andrei. Cu ei doi m-aș duce până la capătul lumii doar ca să ne așezăm pe un bolovan, să ne odihnim, să mai vorbim un pic și-apoi să ne întoarcem înapoi.

pe tandem 17

Mai multe despre Laura, Andrei, cățelul Tic, aventurile din călătoria pe tandem și cele pe care le mai pun la cale puteți afla accesând petandem.ro și laurababan.ro.

V-a plăcut acest interviu? Abonați-vă LaRevista.ro și la pagina noastră de Facebook!

Semnat de

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus