Laura Nureldin: „Când spui o poveste, ești doar un medium”

Prezentatoarea Antenei 3 Laura Nureldin tocmai a lansat prima ei carte, „Regii timpului”, un roman cu un subiect intrigant, care cu siguranță îi va ține pe cititori cu lumina aprinsă până noaptea târziu. Mora, o tânără din Los Angeles, călătorește în timp, în Persia antică, unde ajunge în haremul regelui Xerxes, între alte pretendente la statutul de regină. Cum i-a venit ideea acestei povești și de ce-i place să pună pe hârtie întâmplări care (cine știe dacă) nu s-au întâmplat – ne spune Laura Nureldin, în interviul de mai jos.

Cred că e prima dată când aud că cineva a scris o carte în doar două luni! Cum e să trăiești o experiență așa de intensă într-un timp atât de scurt?

Intens! 🙂 Mai ales că nici nu-mi propusesem să scriu o carte. M-am apucat să scriu o poveste. Nu pentru alții, ci pentru mine, ca exercițiu. A crescut și nu pot decât să mă bucur.

Ce-ți place cel mai mult atunci când scrii ficțiune?

Faptul că, pentru o vreme, trăiești într-o altă lume. Și nu doar în timp ce scrii. Ba, parcă mai abitir când nu scrii. Pentru că restul timpului ți-l petreci gândindu-te la personajele tale, la acțiunile lor, la ce au făcut până atunci și la ce vor face mai departe. O frântură de melodie, o imagine sau un cuvânt îți pot fi trigger pentru următoarea secvență din carte. Spun „secvență” pentru că așa a ieșit Regii timpului, ca un film. Cinematografic. Mă opream din scris când se termina ziua de filmare din capul meu. Unii ar putea spune că e ca un high continuu și legal. 🙂

Te-ai temut de ceva, înainte să trimiți manuscrisul la tipar, sau înainte, în timp ce scriai? Cât de multe griji îți faci în legătură cu ceea ce scrii sau cu felul în care scrii?

În timp ce scriam nu aveam temeri pentru că, repet, nu am scris gândindu-mă că o fac  pentru ochii altcuiva. Oricum, nu pentru ochii publicului larg. Înainte să trimit manuscrisul la tipar… În fond, care era cel mai rău lucru care mi se putea întâmpla? Să fiu refuzată. Stau destul de bine pe picioarele mele încât să nu mă las dărâmată de un „nu”. Indiferent de la cine ar veni el și în ce context.

Când scriu am grijă ca textul să sune bine, să fie corect din punct de vedere gramatical și cuvintele să fie alese atent. Nu ca să fie prețioase, ci ca să exprime ce trebuie. Să ajungă acolo unde vreau eu să le trimit.

Care crezi ca sunt primele trei elemente ale unui roman bun?

Să te atingă, de la primele pagini, într-un fel care să te facă să citești mai departe. Nu, nu am vrut să spun „să te atragă”. Să te atingă, să facă să rezoneze ceva în tine. Apoi, să nu vrei să dai paginile câte două-trei odată, ca să „sari peste bucata asta”. Fiecare rând, fiecare propoziție din romanul ăla trebuie să fie necesară. Să contribuie la construirea unui personaj, la înțelegerea unei acțiuni, la transportarea cititorului într-un anumit spațiu. În fine (nu neapărat pe ultimul loc, pentru că nu e un clasament), vocabularul. Care trebuie să fie îngrijit, curat, corect și potrivit. Să susțină povestea, nu să o eclipseze. Sau să o sărăcească.

Și ce te scoate din sărite la o carte? Ce încerci cu orice preț să eviți atunci când spui o poveste?

Cred că orice povestitor trebuie să se ferească de a-și plictisi ascultătorii. Să știe cum să le țină viu interesul, cum să-l recapete dacă a alunecat, să nu se piardă în momente prelungite inutil doar pentru îi place să audă sunetul propriei voci. Sau propria scriitură. Să spui povești nu e concurs de frumusețe. Când spui o poveste, ești doar un medium. Nu e despre tine. E despre poveste și despre cel căruia i-o spui.

În cartea ta, acțiunea (sau parte din ea) se petrece în Persia antică. De ce ai ales tocmai acel loc și timp?

Păi… trebuie să-ți spun cum m-am apucat de scris cartea. Am văzut filmul O noapte cu regele. Persia antică, Xerxes, regina Vashti – cam prea voluntară și vocală pentru vremurile alea – este izgonită, apoi înlocuită de Estera. E povestea biblică, transpusă într-un scenariu american. Clasic. Realizat frumos, cu actori arătoși și decoruri bine lucrate… Mi-a plăcut. Dar n-am putut să nu mă întreb cum ar fi fost povestea asta cu alte personaje? Sau cu personaje care să aibă caractere diferite de cele clasice? Și m-am apucat de treabă.

În ce spațiu și-n ce vreme ai călători tu însăți, dacă ai putea? De ce?

Le-aș cam lua la rând. 🙂 Sunt curioasă în legătură cu trecutul, mi-ar plăcea să întâlnesc față în față personaje pe care le cunosc doar din cărțile de istorie. Cred că ar fi cam ca atunci când dai nas în nas cu un actor celebru: descoperi că e mai scund sau mai înalt decât credeai, afli ce parfum folosește, care e timbrul vocii lui în realitate… În viitor, nu. Pe ăla prefer să-l descopăr la vremea lui. Nu-mi place să trișez.

Cine e Mora? Cine te-a inspirat să creezi acest personaj?

Mora? O profă de dicție din Los Angeles. Lucrează cu actori. O fată mișto, cam cinică,  la vreo 30 de ani, care își iubește munca și libertatea. M-a întrebat cineva dacă Mora sunt eu. Nu, eu nu locuiesc în Los Angeles. 🙂

Ai așa-zise ritualuri de scriitor? În ce atmosferă ai scris „Regii timpului”?

Nu cred că sunt chiar ritualuri. OCD-ul meu nu a ajuns până acolo! 🙂 Am, dacă vrei, tabieturi. Când scriu, îmi pun o muzică potrivită cu starea din momentul ăla, sting televizorul (da, știu), îmi pun un pahar de vin și, la un moment dat, îmi aprind o țigară.

Cum ai ales titlul romanului și numele personajelor? Cât de importante crezi că sunt numele și titlul unei cărți?

Ehehei, dragii moșului, titlul original al romanului este Royals. Pentru că romanul l-am scris în egleză. Ca să-l public în România a trebuit să traduc cartea în română, ceea ce mi s-a părut complet pe dos. Am suferit ca un câine când a trebuit să găsesc variante românești pentru jocurile englezești de cuvinte, dar… se pare că mi-a ieșit. Cât despre numele personajelor, Xerxes era Xerxes, iar pentru ea am vrut un nume puternic, dar cu sonoritate feminină și care să și însemne ceva. Mora înseamnă „steaua mării”. Și e derivat, cumva, din Maria. În rest, unele sunt personaje istorice, așadar numele lor sunt cele reale, iar celelalte sunt de ficțiune, dar numele lor sunt persane. Până și numele cailor le-am căutat în așa fel încât să fie autentice și să aibă o semnificație.

În afară de scris, ce altceva îți mai place să faci, atunci când nu trebuie să faci nimic?

Să citesc. Să ascult muzică. Oricâtă, oricând. Să fiu cu oameni. Să fiu singură. Să gătesc. Să mănânc. Să împart un vin bun cu oameni dragi. Să nu fac nimic. Să fac prea mult. 🙂

În prezentarea ta de pe site-ul editurii Herg Benet spui că ai aflat abia la 35 de ani că tatăl tău trăiește. Poate chiar vei scrie un roman despre asta, dar până atunci, ne poți dezvălui prologul?

Prologul… e chiar ăsta: la 35 de ani am aflat că tatăl meu trăiește. Ți se pare puțin?

Îi rog asta pe toți oamenii care se ocupă cu jocul scrisului: spune-mi trei dintre cuvintele care-ți plac cel mai mult, în orice limbă. 

Soberbia, care în spaniolă înseamnă mândrie cu nițică aroganță. Wrath, cuvânt englezesc pentru mânie, dar din aia care pârjolește totul când se trezește. Zaghawa, numele arab al neamului din care se trage tatăl meu – îmi place pentru toate trăsăturile pe care le însumează. Inclusiv pe cele exprimate de primele două cuvinte. Wait… 🙂

Care-i ultima carte pe care ai citit-o?

Jose Saramago, Evanghelia după Isus Cristos.

Și ce citești acum?

Alex Voicescu, Malad și Ilf și Petrov, 1001 de zile sau Noua Șeherezadă.

Cartea „Regii timpului” poate fi deja găsită în librării. Aici puteți citi un fragment.

Semnat de Corina Stoica