vineri , 11 august 2017

„Legendele lui Tarzan” n-au prea înviat legenda

tarzan 2016foto: PR

O să încep această minirecenzie cu concluzia – filmul e de văzut. Şi de plăcut, dacă te duci la cinema pentru ochii albaştri ai lui Alexander Skarsgård (şi pentru pătrăţelele lui de pe abdomen) sau pentru tenul de porţelan şi buzele voluptuoase, date mereu cu roz sidefat, chiar şi după încăierări prin junglă, ale splendidei Margot Robbie. Efectele speciale sunt minunate, scenele de luptă sunt ameţitoare, peisajele făcute pe computer îți taie respirația, prim-planurile sunt ca nişte picturi pe ecranul de cinema. Atenţia la detalii merge, din punct de vedere vizual, cu precizie de filigran, până în amănuntele cele mai mărunte.

Ăsta e marele plus, dar şi marele minus al filmului, în opinia mea. (Și nu numai al acestuia, al tuturor filmelor făcute cu munți de orgoliu, foarte demonstrativ – „uite ce efecte mișto“, „uite ce bine joc“, „uite ce deștept și filosof sunt“, după caz) Din punct de vedere vizual, noul film cu Tarzan și Jane e o bijuterie, dar tot precum un giuvaier, e rece. N-am simțit nimic privindu-l și vă reamintesc pe această cale că eu mă emoționez și la reclame. Doar am admirat tehnica, prin ochelarii 3D.

Scriptul – adică partea aia făcută din vorbe şi din vibrația lor sufletească, pentru mine, cea mai importantă – pare încropit doar cât să servească unei înlănţuiri de scene maiestuoase. Replicile sunt aproape telegrafice, fără profunzimi, nişte paji de cuvinte ce anunţă grăbit următorul efect special, chimia dintre protagoniștii frumoși de pică are fierbinţeala unei cărţi pentru preşcolari, umorul e aruncat prin cadre aşa, să fie, nici prea-prea, nici foarte-foarte, parcă pentru a nu se ştirbi, prin lipsa băşcăliei, reputaţia unui autentic film comercial american. La panoul emițător de sentimente nu s-a apăsat prea tare pe niciun buton, și-ar fi fost de găsit acolo o grămadă de butoane disponibile. În tot decorul ăla construit cu atâta migală, s-ar fi potrivit de minune niște trăiri mai intense.

Dar mi-a plăcut să văd „The Legend of Tarzan” marca 2016, pentru că mi s-a făcut foarte dor, văzându-l, de filmul copilăriei mele, „Tarzan – omul maimuţă”, cu cascadorii şi efecte de studio de care probabil acum aş râde în hohote, dar cu candoarea şi căldura unei povești spuse de dragul poveştii, nu al performanţelor de culise grafice. Cu fior artistic autentic, cu acele dezlănţuiri de emoţii care te fac să nu uiţi un film nici după 35 de ani. În ziua de azi cred se investește prea mult în filme mult prea ușor de uitat.

Semnat de

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus