luni , 20 noiembrie 2017

Liliana Levința: „Presa şi-a pierdut puterea adevărată. Oamenii nu mai cred nici în prognozele meteo”

Am cunoscut-o pe Liliana Levința într-o zi de noiembrie, în 2006. Prima noastră întâlnire a fost scurtă, nu era timp de discuții: în ziua aceea începeam munca la ziarul Gardianul și trebuia să plec pe teren, la un proces, așa că am schimbat doar câteva vorbe și-am dispărut din redacție.

Au trecut câteva săptămâni până am început să ne cunoaștem, și n-am știut, atunci, că drumul comun pe care-l aveam de parcurs în următorii ani o să ne lege atât de strâns. Am lucrat împreună, zi de zi, șase zile pe săptămână, până în ianuarie 2010, când Gardianul a murit. Mii de articole s-au publicat în acei ani, sute de cafele s-au băut în birourile noastre de la Casa Presei, camioane de țigări s-au fumat, iar pereții aceia vechi au fost martori la multe înjurături și lacrimi – viața de redacție e stresantă! – și la fel de multe hohote de râs. Au fost, cum spune și Liliana, cei mai frumoși ani ai noștri în presă. Ne-am amintit de ei, în acest interviu, în care am invitat-o pe Levința să vorbească și despre lucruri despre care discută rar: copilăria și familia ei, debutul ei în presă, în perioada în care aceasta avea încă forța să schimbe lumea, și statutul de azi al jurnaliștilor. Liliana, care în ultimii ani a devenit publicist comentator în televiziune, mi-a răspuns la întrebări în doar două zile, cu deschiderea și sinceritatea pe care i le știu dintotdeauna.

Nu cred că oamenii ştiu, aşa că aş vrea să te întreb: unde te-ai născut şi unde ai copilărit?

M-am născut în Bucureşti, şi tot aici am copilărit, cu excepţia vacanțelor de vară, când eram trimisă la bunici, în Siliştea Gumeşti, locul de naştere al scriitorului Marin Preda. Copilăria mea a fost marcată de poveştile bunicii despre toate întâmplările din sat. Pentru orice situaţie de viaţă, ea avea un exemplu din sat, cu numele protagoniştilor. Şi, întotdeauna, povestea începea cu numele, porecla şi numele soţului sau soţiei acelui personaj.

Ai o familie mare?

Până la zece ani, am fost eu şi sora mea, Camelia. După aceea, mama s-a recăsătorit şi a mai făcut trei băieţi. Deci suntem cinci copii în familie.

Am avut o copilărie grea, presărată cu multe lipsuri. Nu ne-a lipsit niciodată mâncarea de pe masă, dar ne-au lipsit multe lucruri pe care ni le doream, inclusiv timpul de joacă. Îmi amintesc că îmi doream patine cu rotile, câteodată o pereche de încălţări frumoase, şi de cele mai multe ori, bani de îngheţată. De la zece ani, a trebuit să fiu „bona” primului meu frate, care avea numai trei luni. Pe vremea aceea nu exista concediu de maternitate, iar mama trebuia să muncească. Deşi în viziunea mea de atunci copilăria mi se părea nefericită, acum îmi dau seama că totul era o chestie de perspectivă. Anii aceia m-au pregătit pentru viaţă.

Eşti apropiată de frații tăi?

Cu toţi fraţii mă înţeleg foarte bine, dar „sufletul meu pereche” e sora mea.

Liliana și Camelia Levința, împreună cu Michael Bolton

Ce legătură de rudenie există, mai exact, între familia ta şi creatoarea de modă Doina Levința?

În realitate, nu ştiu ce legătură de rudenie este între mine şi Doina Levința. Ştiu doar că tatăl ei era văr primar cu bunicul meu din partea tatălui, ceea ce înseamnă că ea era verişoară de-a doua cu tatăl meu.

Nu avem relaţii apropiate. Ne salutăm când ne întâlnim, dar cam atât. Uneori am impresia că refuză să creadă că suntem rude; prin urmare, aleg să o respect de la distanţă şi să nu-i tulbur intimitatea.

Numele de Levința are, categoric, o rezonanţă superbă, pe lângă faptul că e foarte cunoscut. Cât de mult te-a ajutat, mai ales în carieră?

Numele nu m-a ajutat în carieră. Nu am fost angajată niciodată, nicăieri, datorită numelui. Sau, cel puţin, nu ştiu eu. În schimb, pentru că Doina a fost şi este un om foarte respectat în lumea artistică şi a modei, o parte din acest respect mi s-a atribuit şi mie. Uneori, interlocutorii mei ţineau neapărat să-mi spună, cu o mândrie nedisimulată, că au avut onoarea să lucreze cu ea.

Ce-ţi doreai să faci, când erai puştoaică? Ce te visai?

Când eram mică de tot, îmi doream să mă fac asistentă medicală. Eram fascinată de seringi. Prin liceu, mi-am dorit să mă fac avocat. Mi-am şi depus dosarul la Drept, imediat după terminarea liceului, dar, pentru că era doar cu câteva luni înainte de Revoluţie, înscrierea mi-a fost respinsă pentru că nu aveam „dosarul bun”. Aveam două mătuşi din partea tatălui emigrate în Australia, pentru că unul din unchii mei fusese disident politic. Pe urmă a venit Revoluţia, şi aş fi putut să mă înscriu la Drept, dar, nu ştiu din ce motive, nu am mai făcut-o. Probabil că nu fusese un vis atât de puternic. Dar meseria de jurnalist mi s-a potrivit cel mai bine.

Până la urmă, ce ai ales să studiezi şi cum ai intrat în presă?

Când am intrat în presă eram studentă la Filologie. Nu am fost angajată datorită studiilor, ci datorită curajului meu de a apela la Ion Cristoiu să repare o nedreptate care mi se făcuse. După câteva minute în biroul lui, mi-a propus să mă angajez la Evenimentul Zilei. Am spus „da” pe loc. A fost cea mai bună decizie din viaţa mea, deşi eram extrem de nesigură pe mine în acel moment. În amintesc că, a doua zi de la angajare, am vrut să ies pur şi simplu pe uşă şi să nu mă mai întorc niciodată. N-am mai apucat, pentru că m-am întâlnit pe hol cu şeful meu direct, care m-a chemat la el în birou, şi… cam asta a fost.

Cum şi de ce te-ai specializat în jurnalismul despre celebrităţi?

Când m-am angajat, Ion Cristoiu m-a întrebat în ce domeniu vreau să mă specializez. Am ales pe loc showbiz. Pentru că, înainte de Revoluţie, singura revistă care îţi arăta puţin lumea de dincolo de graniţele ţării era revista Cinema, eram fascinată de vedete. Cu mintea de acum, nu aş mai alege showbiz, ci politică.

Împreună cu Loredana și regizorul Francis Ford Coppola

Crezi că există, aşa cum se spune, un „drog” al jurnalismului, de care nu te mai poţi lecui?

Nu ştiu dacă există un drog al jurnalismului, dar ştiu că, dacă ai chemare pentru asta, e ceva care îşi pune amprenta pe tine ca personalitate.

Mulţi dintre colegii mei s-au lăsat de presă. Şi cred că cei mai mulţi s-au lăsat din motive financiare. În România, nu poţi trăi decent ca jurnalist de presa scrisă. Cei care au mai rămas, din punctul meu de vedere, sunt ca un fel de „preoți”. Fac meseria asta indiferent de preţ. Şi aici nu mă refer la jurnaliştii de scandal, care umplu nişte spaţii pe site-uri, indiferent dacă ceea ce scriu e adevărat sau nu. Din păcate, numărul lor e covârşitor.

Cum crezi că s-ar putea adapta la noua realitate jurnaliştii de presă scrisă? Ca de întors la statutul de dinainte nu văd cum ar putea s-o facă…

Există un element care nu ar trebui să dispară din presa scrisă, indiferent de tendinţele vremurilor sau de considerentele economice: integritatea personală a jurnalistului. Asta ar trebui să fie singura lui realitate. Cred că, dacă scrii articole la comandă politică sau economică, nu mai eşti jurnalist, eşti eventual un om de PR pentru acea entitate. Sigur, e uşor să judeci din afară. Aş putea să par ipocrită, dar e posibil să fiu doar o romantică incurabilă, pentru că, de fapt, îmi lipseşte mult presa scrisă, aşa cum era.

Cum îţi aminteşti de primii tăi ani de carieră? Ce an era când ai început şi care era atmosfera?

Am început în presa scrisă în iunie 1993, la Evenimentul Zilei. Deşi trecuseră trei ani şi jumătate de la Revoluţie, euforia libertăţii presei încă nu dispăruse. Se scria avid despre orice. Mai ales despre politică. Se formau tabere de opinii, care se schimbau peste noapte. Lumea era avidă de informaţii. Oamenii credeau tot ce citeau în ziare. „A scris în ziar” avea valoare de axiomă care punea capăt aproape oricărei controverse.

Povesteşte-mi şi despre felul în care vă făceaţi meseria – cum vă scriaţi articolele, când nu erau calculatoare? Cum se făcea, la modul practic, un ziar?

Între jurnalişti, concurența era acerbă. Trebuia să vii tot timpul cu exclusivităţi, cu lucruri uimitoare, nemaiauzite. La Evenimentul Zilei erau angajaţi 300 de reporteri. Se scotea un tiraj de 600 de mii de exemplare pe zi. Salariile erau mici, dar pe lângă salariu, se plătea fiecare articol. La sfârşitul lunii, fiecare reporter lua colecţia de ziare a lunii şi îşi trecea pe o coală de hârtie fiecare articol apărut, cu data, titlul şi pagina pe care apăruse articolul. Se numea „acord’”. Banii se câştigau din „acord”. Cu cât aveai mai multe articole, cu atât făceai mai mulţi bani. Prin urmare, se muncea zi şi noapte.

Evenimentul Zilei scotea pe atunci trei ediţii zilnice: la 4:00 – 5:00 dimineaţa, la 8:00 şi la 12:00, la prânz. Nu prea aveam maşini de redacţie, decât pentru lucruri urgente, gen incendii, crime, arestări, accidente grave etc. În rest, ni se decontau abonamente, şi umblam zi şi noapte. Veneam la redacţie, scriam de mână pe foi, ne aşteptam rândul la dactilografe, duceam foile dactilografiate la şeful de secţie sau la redactorul-șef adjunct. Foile alea dactilografiate ajungeau în tipografie, unde culegătorii scriau la o maşină specială, din care ieşea fiecare cuvânt, sub forma unei ştampile de plumb. Fiecare cuvânt era pus într-un chenar mare cât o foaie de ziar. Practic, fiecare articol era scris a doua oară, cuvânt cu cuvânt, de către culegători. După ce se umplea chenarul cu aceste mici ștampile, se ungea totul cu cerneală tipografică, peste care se aşeza o foaie de ziar şi se presa. Uneori, făceam ture de noapte, făcând parte din echipa „cap limpede”. Trebuia să corectăm fiecare greşeală de pe acele foi de ziar, să le încercuim cu pixul şi să le dăm înapoi la culegător. Care se apuca şi făcea alte „ștampiluțe”, de data asta, corectate. Aşa ieşea ziarul. Era fascinant.

Ai nostalgii legate de perioada aceea? Ce ai vrea să aduci înapoi, de-atunci, în presa de azi?

Am nostalgia puterii presei. Fiecare jurnalist era un mic Dumnezeu. Dacă ştia să-şi facă bine meseria, un jurnalist putea să răstoarne un guvern. Jurnalistul avea un cuvânt greu de spus, pentru că nu ajunsese încă să fie corupt şi cumpărat. Chiar şi susţinerea unui ziar pentru un partid politic sau politician se făcea din convingere. Presa încă nu fusese cumpărată, nu era aservită.

La ce ziare şi reviste ai lucrat, mai apoi? Care a fost, să zicem, „şcoala ta de jurnalism”?

Am lucrat la Evenimentul zilei, la Ziua, la Național şi la Gardianul. Dar „școala de jurnalism” am făcut-o la Evenimentul Zilei. Acolo am învăţat cu adevărat ce înseamnă verificarea ştirii, poate şi în urma celebrului articol despre „găina care a născut pui vii”. Acela a fost un moment de cotitură în presa românească, zic eu.

În ce sens?

Acel articol a deteriorat grav, aproape ireparabil, imaginea ziarului Evenimentul zilei. Ani de zile s-a făcut băşcălie pe tema acelui articol. A fost gestul disperat al unui coleg să scrie un articol care să apară în ziar şi să ia „acord”. Mi-e greu să cred că Ion Cristoiu a dat aprobarea de publicare, dar dacă a făcut-o, atunci a luat o decizie nefericită. Asta se întâmplase, cred, înainte de angajarea mea, pentru că eu tot ce-mi amintesc din acea perioadă era „verificarea ştirii din trei surse”. Era dificil, pentru că uneori pur şi simplu nu aveai trei surse.

Care au fost anii tăi cei mai frumoşi în presă?

La Gardianul am crescut cel mai mult din punct de vedere profesional. Mi s-a dat mână liberă să-mi urmez visurile, mi s-au pus la dispoziție toate mijloacele să ajung unde mi-am propus. Aşa am ajuns la concursurile internaţionale Eurovision, premiile Oscar, conferinţe internaţionale etc. Acolo am ajuns redactor-şef adjunct, am condus oameni, mi-am pus amprenta în ziar pe domeniul meu de activitate.

Liliana, în Los Angeles, la premiile Oscar

Cel mai mult regret faptul că ziarul Gardianul nu mai există. Acel ziar a fost „colțul meu de rai”, deşi am avut şi momente grele, în care anumiţi colegi mă călcau pe nervi.

Care sunt oamenii de care se leagă cel mai strâns destinul tău profesional?

Destinul meu profesional se leagă cel mai strâns de Alecu Racoviceanu. Ne-am ajutat unul pe altul. Ne-am ridicat unul pe altul. În 1993, eu l-am prezentat la Evenimentul Zilei, lui Dan Andronic, dacă nu mă înşel. După 12 ani, Alecu mi-a întors favorul, fără să-i cer, şi m-a readus în presă, de care mă lăsasem câţiva ani.

Ce ai învăţat de la Alecu?

De la el am învăţat să nu-mi fie teamă de nimic, să nu-mi fie teamă să spun ce gândesc. El m-a învăţat să-mi cunosc valoarea ca jurnalist şi să-mi respect meseria mai mult decât orice. El m-a învăţat să fiu neiertătoare. În meserie, eu nu iert pe nimeni, la fel ca el. Dacă-ţi baţi joc de mine ca jurnalist, dacă-mi nesocoteşti meseria şi realizările, într-un fel sau altul, indiferent câţi ani trec, mă răzbun. Îţi plătesc cu aceeaşi monedă. Poate nu e bine, dar aşa sunt. Nici măcar nu încerc să mă schimb.

Ce calităţi crezi că trebuie să aibă un bun ziarist?

Un bun ziarist trebuie să fie un bun detectiv. Să nu creadă tot ce i se spune, să cunoască limbajul trupului unui intervievat, să ştie „să citeasca” dincolo de aparenţe, să nu fie santajabil. Un ziarist bun trebuie să ştie să facă diferenţa dintre o ştire de interes public şi o ştire scrisă doar de dragul de a-şi lua salariul, cu preţul discreditării unei persoane care nu merită asta pe termen lung.

Când ai simţit că vocea ta începe să conteze în presă?

Nu ştiu dacă vocea mea mai contează în presă, în sensul strict al cuvântului, pentru că eu nu mai scriu la un ziar. În schimb, contează pentru publicul larg, atunci când apar la TV. Şi spun asta pentru am confirmări. Extrem de des mă opresc oamenii pe stradă sau în magazine şi îmi spun: „Foarte bine i-aţi zis-o, doamnă, ăluia… Parcă îmi citeaţi gandurile”. Păcat că până acum nu mi s-a oferit ocazia să-mi spun părerea şi despre oamenii politici. Ar fi un spectacol de urmărit!

Cât de mult s-a schimbat importanța pe care o are vocea presei? Cât de tare se mai aude ea şi unde? Care mai e puterea jurnaliştilor de a influenţa mentalităţi, de a forma opinii?

Presa şi-a pierdut puterea adevărată. Oamenii nu mai cred nici în prognozele meteo. Nu ştiu dacă jurnaliştii mai au puterea să schimbe opinii. Au mai rămas câţiva „vectori de influență”, deşi termenul e impropriu, pentru că ei au influență doar asupra oamenilor care îi plac din start şi îi respectă dintr-un anumit motiv. Sunt jurnaliști care şi-au câştigat încrederea publicului, în ani de zile. Care îşi respectă meseria, care refuză să scrie minciuni. Nu sunt mulţi, dar e bine că nu au dispărut definitiv. Şi aici mă refer la jurnalişti adevăraţi, nu la „vedete de carton”, care au intrat în relaţii mai mult sau mai puţin nepotrivite.

Cum vezi social media? Cum şi în ce scop o foloseşti? Ce-ţi place şi ce nu, pe Facebook, Instagram, pe bloguri?

Facebook a ajuns un fel de agenţie de ştiri. E ziarul zilnic al multora. Ceea ce e periculos, pentru că are o putere de manipulare enormă. Trebuie să fii bine ancorat în realitate ca să ştii să iei doar ce e bun de pe Facebook, pentru că e o platformă unde au puterea să scrie şi foarte, foarte mulţi proști sau rău intenţionaţi.

Bloguri nu prea citesc, iar cu Instagram-ul nu am reuşit să mă acomodez. Dar lumea mă urmăreşte pe Facebook. Sunt destul de pretenţioasă la ce postez. Şi, recunosc, sunt un pic vanitoasă. Îmi place că oamenii mă urmăresc pentru că îi fac să râdă.

De câţiva ani, eşti mereu invitată la televizor, să comentezi cazuri diverse, mondene sau sociale. Pentru cei care nu știu: cum funcţionează treaba asta, ai un contract cu fiecare televiziune în parte, pentru fiecare colaborare?

Nu am un contract cu fiecare televiziune. Semnez un contract pentru fiecare apariţie în parte. În funcţie de subiect, sunt chemată să comentez. De obicei în controversă. Pentru că realizatorii nu au voie să adopte o poziţie. Ei doar prezintă cazul. Au obligaţia să fie imparţiali. E adevărat că uneori nu reuşesc, dar asta se întâmplă rar. Eu sunt chemată pentru că exprim o poziţie care se pare că e a multor telespectatori.

Bineînţeles că nu toată lumea e de acord cu mine. Am şi eu hater-ii mei. Primesc şi eu înjurături şi critici în mesaje private, pe care am învăţat să nu le iau în seamă, pentru că nu sunt justificate prin argumente. Sunt doar defulări ale unor oameni cărora nu le place că am criticat anumite lucruri, că am spus anumite adevăruri dureroase, sau că eu am o anumită greutate. O să râzi, dar sunt oameni care mă urăsc pentru simplul motiv că nu sunt slabă.

Liliana, Andra și Alice Năstase Buciuta, la ProTV, în platou „La Măruță”

Ce te face să accepţi o invitaţie de la o anumită televiziune şi ce te face să o refuzi?

De obicei refuz invitaţiile la emisiuni în care eu consider că interlocutorii nu merită atenţia mea personală. Asta a fost o situaţie din trecut, de fapt. Acum producătorii ştiu ce aş accepta şi ce nu. Mă cunosc şi ei, după atâţia ani. În general ştiu să mă valorifice ca să facă audienţă.

Ai şi momente când te saturi de tot circul ăsta din lumea mondenă?

Circul din lumea mondenă nu mă afectează. Eu nu mă uit la televizor, nici măcar la emisiunile la care sunt invitată. Pentru că mă enervez. Mă gândesc că aş fi pus altă întrebare, sau aş fi evidenţiat altceva, sau pur şi simplu nu înţeleg de ce se dă importanţă unor anumite personaje. Dar circul monden există peste tot. În toate ţările din lume. Cineva trebuie să o facă şi pe asta, pentru că există un public consumator. Cred, totuşi, că la noi se exagerează câteodată cu anumite poveşti.

Liliana Levința și Andreea Marin

Dacă ai avea propria emisiune, ce format ţi-ar plăcea cel mai mult?

Cel mai mult mi-aş dori o emisiune în care să desfac strat cu strat personalitatea unei vedete. Un interviu lung, în care personajul respectiv să ajungă să spună şi ce nu vrea. În aşa fel încât publicul să-l cunoască cu adevărat. Vieţile vedetelor adevărate sunt incredibil de sinuoase. Mi se întâmplă asta, în viaţa reală, stând vorbă cu diverse persoane. Aud mereu: „N-am mai spus asta nimanui”. Am o intuiţie fenomenală atunci când descos pe cineva. Aş fi putut să fiu poliţistă.

Alături de Florin Chilian

Ştiu că ai legat relaţii apropiate cu multe persoane publice, de-a lungul anilor. Există însă prietenie adevărată între un jurnalist şi o vedetă?

Există prietenii între un jurnalist şi o vedetă. Este o relaţie care se bazează pe foarte multă încredere din partea vedetei respective în ceea ce te priveşte, ca prieten jurnalist. Am ştiut întotdeauna să fac diferenţa între ce mi se spune mie că persoană privată şi ceea ce mi se spune ca jurnalist. E foarte uşor să trădezi încrederea cuiva. E aproape imposibil să o recâştigi.

Eu ştiu enorm de multe secrete despre multe vedete. Lucruri care mi s-au spus într-un moment de slăbiciune. Nu aş putea niciodată să obţin un câştig material sau profesional din asta. Mi s-ar părea că mă murdăresc pe mine, că mă desfiinţez ca om, că mă vând pe centura jurnalismului.

Azi, câte dintre celebrităţile lângă care ai fost aproape poţi spune că ţi-au rămas prietene?

Cea mai apropiată îmi este Luminiţa Anghel. Dar am relaţii foarte apropiate şi cu alte vedete, doar că nu vorbim şi ne vedem aşa de des.

Liliana, împreună cu Luminița Anghel și Crina Matei

De cealaltă parte, care dintre aceste persoane publice de care te-ai apropiat este cea mai mare dezamăgire a ta?

Am avut dezamăgiri, dar nu multe. Sunt vedete cu care am fost foarte bună prietenă, dar între timp, au devenit şi mai mari, şi mai importante, şi au uitat de unde au plecat.

Dintre celebrităţile internaţionale pe care le-ai întâlnit, care dintre ele ţi-au rămas în minte şi de ce? Povesteşte-ne despre Kevin Costner, te rog! Şi despre Boy George, care a refuzat să facă o poză cu voi, la Cerbul de Aur, pentru că nu se dăduse cu ruj. Ţin eu bine minte?

Boy George se pierde în negura timpului. A fost demult. Chiar în primul meu an de jurnalism.
Am intervievat multe staruri internaţionale, dar într-adevăr, interviul de care sunt foarte mândră este cel realizat cu Kevin Costner. M-a frapat impresia pe care i-am lăsat-o. Nici măcar nu am nevoie să mă creadă cineva… Eu ştiu că e adevărat! Eu ştiu că, la sfârşit, m-a luat de mână, ieşind pe uşă, şi mi-a spus:„Niciodată, nimeni, nicăieri în lume, nu mi-a luat un interviu ca tine!” A plecat, iar în maşină i-a povestit de mine managerului, care ulterior mi-a redat discuţia. Managerul mi-a spus că-i pare rău că nu mi-a dat mai mult timp la dispoziţie.

A fost un interviu în care eu nu aveam nici o întrebare notată, şi am ţinut minte fiecare răspuns, cuvânt cu cuvânt. Şi i-am promis lui Costner că am să-i trimit interviul tradus în engleză, fără să uit nimic din ce mi-a spus. Aşa am şi făcut.

Alături de Kevin Costner

Care dintre vedetele pe care le cunoşti crezi că au cea mai neadevărată imagine?

Cred că lumea are o impresie neadevărată despre Cătălin Măruţă. Eu ştiu, pentru că şi eu îl credeam un oportunist până să-l cunosc. Şi eu l-am judecat greşit. Dar publicul larg ştie prea puţin despre generozitatea lui. Ca realizator, poate că îşi urmăreşte interesul. Ca om, este cu totul altă poveste.

Care este, acum, idealul tău profesional? Ce te-ar face fericită?

Mi-ar plăcea să mi se dea şansa să am emisiunea mea. Ştiu că aş face audienţă, că aş aduce ceva nou, ceva adevărat. Dar lumea televiziunii este o lume în care nu prea se vor lucruri de esenţă, nu mai riscă nimeni, nu mai face nimeni experimente. Se pune mult accent pe imagine, pe rating, pe scandaluri.

Şi în plan personal? Ce ai vrea să fie altfel?

În plan personal, aş vrea să nu mai fiu singură. Din păcate, am ajuns la concluzia că bărbaţii mă judecă după imaginea de la televizor. O femeie inteligentă, cu opinii, e greu de suportat zilnic.

Ce cauţi la un bărbat? Ce-ţi atrage atenţia, ce-ţi câştigă încrederea, ce-ţi doreşti?

Nu am o tipologie anume. Nu există om căruia să-i lipsească total defectele. Pot doar să spun ce nu aş putea accepta la un bărbat: prostia şi penibilul. Un bărbat care nu are simţul penibilului este ceva înfiorător. Sau un bărbat care nu ştie să scrie corect româneşte, la nivel de clasa a cincea. Nu-mi plac lăudăroşii, pentru că, de fapt, ei sunt cei mai frustraţi, şi fiind frustraţi devin rai. Îmi displac bărbaţii laşi, bărbaţii care nu-şi pot exprima sentimentele, dar şi bărbaţii care fac declaraţii „la kilogram”, fără să respecte implicaţiile cuvintelor.

Cât de greu ţi-e să găseşti ceea ce cauţi?

În teorie, n-ar fi greu. Se spune că „orice sac îşi are petic”. Prin urmare, ori eu încă nu sunt ruptă, ori materialul din care sunt construită îşi găseşte peticul mai greu.

Ce regreţi în ce priveşte viaţa ta sentimentală?

Faptul că uneori am ignorat semnele şi am avut încredere în bărbaţi care nu au meritat.

Care au fost cele mai importante lucruri pe care ţi-ai dorit să le transmiţi copiilor tăi? În ce măsură crezi că ai reuşit?

Mi-am dorit să am copii buni la suflet. Şi asta am. Sunt buni, sunt generoşi, sunt în primul rând foarte miloşi. I-am învăţat că, după dragoste, mila este cel mai uman sentiment. Sunt nişte copii pentru care am primit cele mai multe laude în viaţa mea. Nu sunt copii perfecţi, au şi ei defectele lor, ca şi mine, ca noi toţi, dar sunt cei mai buni copii pe care puteam să-i am.

Cum ţi-ar plăcea să îmbătrâneşti? Cum te vezi peste 30 de ani?

Nu mă gândesc la bătrâneţe, pentru că mă sperie. Tot ce-mi doresc este să nu ajung să trăiesc din pensie, în România. În clipa de faţă, cred că ăsta este un coşmar pentru majoritatea românilor.

Ce ai face dacă n-ar trebui să munceşti pentru bani şi dacă ai avea destui cât să poţi face orice ţi-ai dori?

Dacă nu ar mai trebui să muncesc, aş călători mult. Îmi place la nebunie Anglia. În primul rând, aş vizita toată Anglia. Pe urmă aş continua cu America. Şi, între pauzele de călătorii, m-aş ocupa de grădinărit. Visul meu este să am o casă cu grădină.

În Anglia, la Stonehenge

Pentru ce eşti cel mai recunoscătoare, azi?

Pentru faptul că sunt sănătoasă. Pentru faptul că şi copiii mei sunt sănătoşi. Pentru faptul că am avut şansa să practic mulţi ani o meserie frumoasă şi provocatoare.

*** 

Fotografii: arhiva personală a Lilianei Levința

V-a plăcut acest interviu? Abonați-vă laRevista.ro și la pagina noastră de Facebook!

Semnat de

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus