Lumină, poveste și o taină: ce înseamnă o fotografie bună

foto: Gregory Colbert

Arătați-mi o fotografie bună și m-ați cucerit! Dacă e ceva ce-mi place la nebunie în lumea asta virtuală în care ne învârtim cu toții, e faptul că e atât de vizuală. Pot sta ore întregi pe net uitându-mă la fotografii, iar pe Pinterest am făcut cont revistei, de curând, mai ales ca să am acces la toate minunățiile în format jpeg care-mi fură acum ochii și timpul! Am în calculator mii de poze, ador să fac interviuri cu fotografi și nu încetez să mă minunez de forța pe care o poate avea o imagine.

Dar când are forță o imagine? Ce o face să ți se lipească pentru totdeauna de retina afectivă? Ce înseamnă, de fapt, o fotografie bună? Probabil câți oameni, atâtea răspunsuri. Dar, dacă mergi la un atelier de fotografie, ți se spune că lumina e primul element. E uimitor cât de mult poate influența lumina felul în care subiectul apare transpus pe film sau în pixeli. Aceeași femeie, îmbrăcată într-o lumină difuză, poate trece drept alta când e fotografiată în plin soare. Același peisaj poate spune câte o poveste diferită în funcție de lumina care-l învăluie. Acesta este al doilea element care face o fotografie bună, nu? Povestea. Și emoția pe care-o provoacă. O știm mai ales din presă, unde fotografiile sunt alese cu atenție tocmai din acest motiv. E de ajuns, deseori, să vezi poza de deschidere a unui ziar și să știi dacă vrei să-l cumperi sau nu. E suficient să privești în treacăt fotografia de pe coperta unei reviste și să simți ori că te-a convins s-o deschizi, ori că te îndepărtează lipsa de substanță a personajului, vreo trăsătură de caracter sau vreo vibrație bizară pe care o detectezi în privire, în limbajul corpului, și pe care nu ți-o dorești în preajmă.

Nicole Kidman, fotografiată de Patrick Demarchelier/sursă

Când mai cred că o fotografie e bună? Aș zice că atunci când nu mi se dezvăluie întru totul. Când mă invită să-i descopăr ascunzișurile, misterul, tot ce se află dincolo de ce văd ochii. Când mă pune pe gânduri, când mă invită să-i ghicesc taina. Ca-n literatură și în orice altă formă de artă, suntem atrași de tot ce nu ni se arată și nu ni se spune – gândiți-vă la cele mai bune cărți care s-au scris vreodată sau la „Fata cu cercel de perlă” a lui Vermeer, atât de fascinantă prin misterul și frumusețea ei, încât a inspirat-o pe Tracy Chevalier să-i confecționeze o istorie și s-o așeze într-o carte.

Ador fotografiile reușite și mă înclin în fața fotografilor talentați. Gregory Colbert mi se pare un geniu. Tot din seria fotografilor de natură, David Gulden, pe care l-am și intervievat, surprinde taine și emoții de păstrat în ramă. Henri Cartier-Bresson – cine nu s-a oprit în loc, măcar o dată, să privească îndelung o fotografie de-ale lui? Annie Leibovitz, Patrick Demarchelier, Dorothea Lange, Richard Avedon, Bruce Weber, Elliot Erwitt, Vivian Maier – ce artiști! Îi iubesc și nu mă pot gândi decât la norocul pe care-l avem să fim receptorii poveștilor spuse de ei. Nemuritoare.

Dovima și câinele Sasha, de Richard Avedon

Voi știți să faceți fotografii bune? Mie, am observat, îmi ies cel mai bine atunci când sunt spontane, când nu le „gândesc” prea mult, când tot ce fac e să surprind momentul. De altfel, dintre toate pozele pe care le am, instantaneele sunt cele mai reușite. Dar, așa cum mi-aș dori să merg la un curs de patiserie, aș vrea să fac și unul de fotografie și să devin expertă. 😛 O mulțime de alte ateliere găsiți aici, pe smartexperience.ro. La o primă privire, aș mai alege un curs de design interior, unul de branding personal (am făcut un curs de PR și mi-a plăcut mult), apoi unul de stil și imagine și unul de machiaj, ca să învăț în sfârșit cum să mă dau cu fard de obraz și să-mi fac cat-eyes. Dar cum nu putem fi grozavi în toate, m-aș limita la fotografie. Să fiu Annie Leibovitz și mi-e de-ajuns! 😄

Semnat de Corina Stoica