miercuri , 13 decembrie 2017

Maria Mazilu: „Niciodată nu mi-am făcut planuri. Am trăit după suflet, imprevizibil”

Maria Mazilu

După ce am primit acceptul Corinei Stoica de a scrie ceva pentru La.Revista.ro, am început s-o răsfoiesc mai atent, ca să-i simt stilul și să mă inspir. Interviuri cu profesioniști din diverse domenii; atât de vii, încât m-au tras în miezul lor, ca și când aș fi luat parte, în direct. Nici nu știu cum ajungeam să citesc încă unul și încă unul, mă trezeam cu alt personaj principal în față, ca și cum aș fi trecut dintr-o cameră în alta. Când am luat o pauză-n maraton și mi-am tras sufletul, mi-am amintit de ce ajunsesem și m-am blocat: ce pot să scriu ca să fie în ton? Nimic pe măsură! Nimic! Nimic! Însă brusc, zâna cu bățul magic mi-a adus ideea: un interviu cu mine!

Am trecut la acțiune: o cutie cu capac, din cele în care se aduce hârtia de copiator la firme, am transformat-o în urnă. Ca să nu fiu suspectată de blândețe cu mine însămi, am rugat prieteni, apropiați, colegi, să îmi scrie patru-cinci întrebări la care ar vrea să le răspund dacă ar fi să stăm de vorbă mai intim și să pună hârtia cu pricina în urnă. Fără să se semneze. Prima întrebare îmi aparține, trebuia să mă introduc cumva.

Cine ești tu? De ce crezi că trebuie să ți se ia un interviu când nu ești o vedetă?

Sunt un om obișnuit și nu prea, depinde din ce direcție sunt privită. Ce mă deosebește de ceilalți? Faptul că nu mă încadrez șablonului social, și-atunci și povestea mea e diferită de-a majorității. Nu mai bună, doar diferită și sper ca prin ea să-i inspir și pe alții sau să-i ajut să reflecteze și învețe. La 43 de ani nu am familie, nu am copii, nu pentru că ăsta mi-a fost țelul, ci pentru că așa a ieșit, dintr-o combinație a mai multor factori. De când mă știu mi-a plăcut să construiesc, așa că la nici trei ani de la terminarea facultății am ales calea antreprenoriatului: am pus singură pe picioare un microsistem, biroul de insolvență pe care l-am condus și-l conduc de 14 ani. Am început într-o vreme când HR-ul și toate științele în domeniul managementului resurselor umane erau la începuturi în România. N-aveam niciun fel de pregătire de specialitate, absolvisem Dreptul, iar domeniul în care funcționam era unul nou și el: al falimentelor, să spun pe înțelesul tuturor. Nu sunt genul care să întrebe sau să ceară ajutor, așa că am făcut totul după capul și puterea mea, de la redactarea unei notificări specifice (pe vremea aceea Google nu era uzual) până la abordarea firmelor sau avocaților pentru a face rost de clienți. Dar între acești doi pași pe care i-am menționat, este o procedură întreagă pe care am aplicat-o cum m-a dus pe mine mintea mai bine. Colegii cu care am lucrat în acești ani nu au avut ce îmbunătăți administrativ sau formal, doar ca argumentație juridică. În acești ani am învățat și m-am învățat continuu, am crescut mult și pe plan profesional, și personal. A fost un fel de dezvoltare personală aplicată, dar asta pentru că mi-am dorit să fac lucrurile bine, cine vine după mine să nu aibă după ce da cu mătura, cum se spune.

După aproape 12 ani de tras la propria-mi șaibă, convinsă că sistemul de aici nu-ți dă timp pentru o viață liniștită, normală și previzibilă, am vrut să-l schimb și am luat calea Suediei. Suedia, pentru că aveam prieteni acolo, stabiliți de vreo trei ani, care-mi povestiseră despre sistem, oameni și pe care m-aș fi putut baza pe ei în acest început. Deși începusem să mă ancorez în societate, mi-am dat singură cu stângul în dreptul, am făcut o mișcare greșită și-am ajuns într-o situație limită. A trebuit să renunț la tot și să mă-ntorc în țară. O perioadă am fost între lumi, nu-mi găseam locul. De fapt am vrut să ies din viața mea. Așa că m-am foit prin Europa, apoi am decis să plec în Asia. Am petrecut acolo aproape două luni și jumătate: Thailanda, Indonezia, Malaezia. Am început să dau de mine pe acolo, dar și de pasiunea mea veche, scrisul. Articolul pe care l-am scris pentru Tedoo.ro și care a avut succes, a fost ca o confirmare a gândurilor ce-mi dădeau târcoale: să dedic din ce în ce mai mult timp scrisului și să-mi deschid un blog. Așa a apărut Mazy. De acolo până la a fi invitată la emisiuni tv, n-a mai fost decât un pas. Ți-am spus că nu mă-ncradez majorității. 🙂

Dacă ai putea să o iei de la capăt ai schimba ceva?

Nimic. Absolut nimic. Schimbările au venit pe parcurs, exact în ritmul și felul în care aveam nevoie. Nu trăiesc după un tipar, nu am fost preocupată de cum ar trebui să fiu, ci să mă cunosc cât mai bine și să acționez în funcție de cum sunt, cum gândesc și simt. Deci…

Dacă ar fi să alegi doar un singur loc dintre toate cele pe care le-ai vizitat până acum, care ar fi acela și de ce?

Răspund pe negândite: Danum Valley din regiunea Sabah, Malaezia. Este un parc natural de 438 km2 , de fapt o pădure tropicală, printre cele mai vechi din lume, prezervată și ferită de invazia omului, a turiștilor. Este junglă adevărată. Ca orice rezervație din Malaezia, ca să ajungi acolo ai nevoie de autorizație, care se plătește, evident, iar numărul persoanelor care au acces în același timp este limitat. Experiențele sunt extraordinare. Dacă auzi o dată sunetul junglei, îți intră sub piele, nu îl mai uiți. Până să ajungem la locația de cazare, mi-au tăiat elefanții calea și nu-știu-ce-pisică-sălbatică și un șarpe albastru-roz. Într-o seară, când stăteam pe terasa bucătăriei, o familie de porci mistreți a trecut grăbită pe acolo. Erau atât de haioși și drăgălași puii, vreo șapte-opt. Dimineața și noaptea am făcut trekking prin junglă, cu ghid bine-nțeles, plus că sunt poteci marcate, nu ai voie să umbli de capul tău. Acolo m-aș întoarce….. în inima naturii.

Din punctul tău de vedere, care crezi că sunt cele mai importante lucruri în viața unui om?

Sănătatea (fizică, psihică), părinții, prietenii, bunul simț, dorința de a cunoaște, inteligența.

Care este cea mai de preț amintire pe care o ai din copilărie?

Eu m-am născut și am crescut în Bușteni, grădinița tot acolo am făcut-o. Cele mai dragi amintiri le am din acea perioadă: iarna, când mă suiam cu Mamaie pe sanie și așa ajungeam până la grădiniță, printre mormanele destul de înalte de zăpadă. Vara, când Mamaie era ocupată și nu putea să vină să mă ia de la grădiniță, după ce ieșeam, mă duceam direct la mătușa mea, Mamila, sora bunicii, și ea mă aducea acasă. Dar când ajungeam la ea, era o plăcere imensă pentru mine să mă duc în cotețul găinilor să caut cuibarele de ouă. Mirosul acela de ou și de fân uscat cu găinaț, nu l-am uitat.

Dacă ai eșua pe o insulă părăsită, care ar fi cele trei lucruri pe care le-ai lua cu tine?

Periuța de dinți, un cuțit gen satâr și chibrituri.

Care sunt cele trei lucruri nelipsite din bagajul tău de călătorie?

Tirbușonul, portofelul lui Mamaie (bunica ce m-a crescut) și pungi de plastic.

Realitatea cotidiană reprezintă o sursă de inspirație constantă, fără doar și poate. Consideri că asta te reprezintă în scris cel mai mult sau ți-ai dori să treci la un alt nivel, pe alte subiecte și alte situații?

Motto-ul blogului mi se pare că exprimă cel mai bine specificul și scopul: să vorbesc doar din și despre realitate. Nu visez să scriu altceva, măcar să am eu atâta inspirație și timp să pot scrie din ce văd zi de zi. Pe de altă parte, nu stau atât de bine cu imaginația încât să pot visa la ficțiune și să și produc ceva de calitate….

Ce sentimente ai în momentul în care termini un articol și „îl eliberezi” publicului, pe lângă emoții?

Curiozitate. Dacă va prinde, dacă va avea succes, cum va fi primit? Nu am nici cea mai vagă idee ce se cere, ce vrea sau caută lumea înafară de can-can-uri. Dar mă interesează doar pur teoretic, pentru că nu aș putea să scriu ce se cere, dacă nu mă reprezintă.

Ce sentimente ai avut când ai scris primul post pe blog?

Blogul nu este o „creație” ce se lansează în stilul clasic. Nu poți să dai drumul la blog și apoi să urci un articol. Când blogul e online și vizibil, el trebuie să fie populat deja cu câteva articole. Deci n-aș putea spune ce am simțit când am pus primul articol pentru că n-a fost în timp real, ca la o premieră. N-am avut emoții nici când am lansat blogul la apă, pentru că știam că nu are ce să se întâmple instantaneu. Emoții am avut însă la publicarea articolului „O poveste de Crăciun și de zi cu zi”. Omul despre care am scris, Paul Buckffelner, este absolut impresionant: trăiește în Germania de 20 de ani, promovează România și, mai ales zona Munților Apuseni prin ture de off-road la care participă străini, organizează campanii umanitare în care îi ajută pe cei care locuiesc în satele pierdute din Apuseni. Dacă îl auzi vorbind, ți se pare incredibil. Este un om de-o modestie și bunătate cum rar mi-a fost dat să cunosc și abia am așteptat să pun articolul online, să văd reacțiile cititorilor.

Te vezi total detașată de lumea juridică în care activezi la acest moment, în următorii 10 ani, să spunem, trăind „boem”, din scris și blogging?

Niciodată nu mi-am făcut planuri, nu m-am proiectat în viitor. Până acum eu am trăit după suflet, imprevizibil, vorba lui Viorel Ilișoi. Am văzut un tărâm care să mă cheme, către el m-am dus! Dacă asta a presupus să renunț la ceva ce făcusem până atunci, asta am făcut. Deci, în funcție de ce apare. vreau să mă dezvolt ca om, sunt receptivă la realitate și sunt deschisă posibilităților. Nu mă văd cumva anume, decât făcând ce-mi place și trăind frumos.

Călătoriile reprezintă una din marile tale pasiuni. Consideri că experiențele tale influențează în bine persoanele din jurul tău – prietenii, apropiații, cunoștințele?

Cred că cei din jur se bucură că am astfel de experiențe, dar nu știu cum anume i-ar influența calatoriile mele. Poate că povestirile despre locurile în care ajung, le aduc mai aproape acele locuri, în care ei n-au ajuns. Părinții mei cred că sunt cei mai afectați, pentru că stau cu grija mea, dar grija asta nu e mai mare decât bucuria pentru mine, că fac ce-mi place, călătoresc, văd lucruri interesante, întâlnesc mentalități și oameni noi.

Ce ai spune despre tine cuiva care dorește să te cunoască?

Prieten ori companion de nădejde, familistă convinsă, iubitoare de animale și natură, lejer aventurieră și impulsivă, impresionabilă la gesturi simple, urâtoare de minciună, pe alocuri pasională.

Ce ți-ai dorit întotdeauna să faci și nu ai reușit până acum?

Să lucrez într-un centru de protecție a animalelor, dar animale sălbatice! Îmi doresc enorm! În Malaezia, la Sepilok Center (îngrijirea și salvarea puilor de urangutani), am cochetat cu ideea, dar coada de așteptare pentru voluntariat era un an și jumătate-doi ani și taxa de 2000 lire sterline, parcă pentru o lună, de perioadă nu sunt sigură. În lire sterline, pentru că centrul este manageriat de o asociație englezească.

Care sunt visele tale din copilărie/adolescență devenite realitate?

Să am o stare materială confortabilă, care să-mi permită o viață civilizată și să le ofer asta și părinților.

Dacă ar trebui să oferi unui copil un singur sfat despre viață, care ar fi acela?

– Mare grijă de visele tale!

Ce ți se pare mai rău: să eșuezi în planurile tale sau să nu încerci să le îndeplinești?

Evident că să nu încerci să le îndeplinești! A fost unul din lucrurile care m-au ghidat în viață: mai bine să fac ceva decât să vină vremea în care să regret că n-am făcut!!! Sigur, când eram într-o situație de cumpănă, nu doar de dragul de a face ceva, orice…

Cât timp îți petreci bucurându-te de cei dragi?

Cu o parte dintre ei, mult, cu altă parte, nu tot atât de mult. Eu și părinții mei avem o relație apropiată și petrecem destul de mult timp împreună. Dacă i-ai întreba pe ei, ar zice că „nu prea stau cu ei”. 🙂 Cred că e un refren cunoscut. Nu același lucru pot să îl spun despre celelalte ființe dragi mie, cele trei pisici și o cățelușă. Cu ei petrec puțin timp, dar mă consolez că sunt pe mâini bune, ale părinților.

Ce crezi că ai de oferit bărbatului pe care îl dorești?

Pe mine și-ncă ceva mai mult! Sunt faină tare și de asta pot fi considerată ca un pachet extra. Un fel de 2 în 1.

Care e primul gând cu care te trezești dimineața și ultimul înainte să adormi?

La vremea în care munceam la foc continuu, mă refer la birou, primul și ultimul gând erau legate de o speță, o societate pe care o conduceam, erau grămezi de lucruri de rezolvat în același timp și tot timpul ceva de rezolvat urgent la o societate. De când m-am mai desprins de munca biroului, cred că primul și ultimul sunt în aceeași direcție, legate de planurile de viitor.

Ce anume ai vrea să se spună despre tine atunci când vei împlini 80 de ani?

Că am fost un om bun și înțelept, care i-a inspirat și motivat prin felul de a fi pe cei din jur.

Cât de mult trăiești ceea ce vor alții și cât trăiești ceea ce vrei tu?

Nimic! De când mă știu am făcut ce am vrut. Normal c-au apărut neînțelegeri cu părinții, dar am făcut doar ce am considerat eu!

Care este diferența între tine și restul oamenilor care te înconjoară?

Cred că sunt mai rebelă și doar un pic mai nărăvașă decât media. Și mai sensibilă.

La câte întrebări ai vrea să ai răspunsuri?

La una, dar n-o zic. 🙂

Dacă ai fi o mașină, ce marcă și ce model ai fi?

Wooow, m-ai blocat aici! Nu mă pricep la mașini, habar n-am. Dar, uite, poate faci tu o legătură: când eram mică, îmi doream un tractoraș. Exact așa mă exprimam. Trac-to-raș! Probabil că asta aș vrea: un tractoraș ca să fiu pe câmpii….

Ce te face să simți că trăiești și să vrei să mergi mai departe?

Starea de sănătate, în primul rând, și dorința de-a face lucruri faine, pe care să le împart cu ceilalți. Pe mine cea mai mică stare de indispoziție fizică mă dărâmă. Suport durerea ca un câine, fizic vorbind, nu mă vait, dar când nu mă simt bine sau mă doare ceva, nu mai am perspectivă, lumea începe să mi se ruineze. Deci, faptul că sunt sănătoasă, pe picioarele mele și cu capul la locul lui, că simt că sunt pe drumul bun și vreau să-mi realizez proiectele pe care le am în minte!

Care e acel ceva care te face în fiecare dimineață să te ridici din pat?

Faptul că sunt sănătoasă. În urmă cu opt ani am avut un accident de mașină, eram pe trecerea de pietoni, semnalizată, m-am asigurat că sunt văzută, au oprit două coloane. Era la ieșirea de sub Pasajul Muncii, direcția Piața Iancului, și din pasaj a venit un domn deștept care a inventat apa caldă pe loc: se grăbea și a zis că îi ocolește pe toți cei care se opriseră prin dreapta. Acolo eram eu. M-a aruncat 7,5 metri. Dar am avut noroc!! M-am ales cu fisură de tibie și menisc, ruptura ligamentelor laterale și a celui încrucișat. Mi s-au atrofiat mușchii, piciorul era ca al unui copil, plus că îmi rămăsese înțepenit îndoit, așa cum fusese pus în atelă. Am fost operată, mi s-a îndreptat piciorul prin diverse proceduri, inclusiv prin apăsarea lui cu o greutate. Am învățat să merg. Plângeam și mă țineam de barele paralele care le vedeți în filme și mergeam. Voiam să merg din nou. De bună voie am stat internată la recuperare aproape patru săptămâni și făceam proceduri peste proceduri. Asistenții de fizioterapie îmi spuneau Duracell, că ziceau că am energie inepuizabilă. Atunci am învățat să apreciez cu adevărat sănătatea! Putea să iasă mult mai rău! Am avut noroc!

Care este cea mai ciudată situație în care te-ai aflat vreodată?

Face parte din acea zonă a vieții despre care nu pot vorbi acum.

Dacă ar fi să alegi între un cal și un măgar să te însoțească la drum lung, pe care l-ai alege?

Pe măgar! În speranța că va fi Donkey din Shrek! Mi-aș fi dorit să fiu ca el: plină de viață, optimistă cât cuprinde, să trec peste toate glumind, pusă pe șotii, să iau viața mai în ușor, dar să fiu în același timp și de încredere și serioasă.

Cum crezi că poate umanitatea să transforme ura în iubire, la scară largă?

Umanitatea care nu urăște să facă pentru umanitatea care urăște niște gesturi copleșitoare de afecțiune. E idealism ăsta!

Îți plac găluștele cu prune?

Daaaa. La nebunie! Și în special pesmetul acela dat puțin prin unt. Să schimbăm subiectul, te rog.

Ce crezi că este esențial pentru ca poporul român să se deștepte cu adevărat și să cânte imnul din suflet?

Demnitatea și conștiința națională.

Te-ai gândit vreodată să organizezi vacanțe care să aibă ca subiect experiența de a trăi și nu doar de a vizita pur și simplu?

Eu cu mine asta fac, dar cu alții nu m-am gândit. Însă am constatat cu bucurie că sunt oameni care le îmbină pe ambele, în calitate de organizatori ai unor grupuri mici, în țări sau locuri mai puțin umblate din lume.

Care sunt primele două valori care te caracterizează ca persoană?

Bunătatea și seriozitatea.

Dacă s-ar scrie o carte despre viața ta, ce titlu i-ai pune?

„Cum am ajuns la mine”.

Ce anume ocupă primul loc on your bucket list?

Să îmi placă ce fac, nu doar profesional, ci unde sunt și cum sunt. Concret, toată viața mea. Nu am lucruri punctuale.

Care este experiența care te-a marcat cel mai profund până acum?

Pfuuuu….. n-aș fi pus întrebarea asta. Ultima relație pe care am avut-o! Îmi doresc să pot scrie la un moment dat despre ea, ca să învețe și să ia aminte și alte femei, dar trebuie să îmi mai dezvolt stilul sau să îl șlefuiesc. Nu e vorba să o pot face afectiv, pentru că m-am vindecat. Dar, dacă aș scrie acum, ar ieși ceva între adolescentin și mahalagesc. Trebuie să transmit substanța și gravitatea celor întâmplate și trăite. A fost o experienţă dură de viaţă, nu doar afectivă.

Care este cel mai frumos loc din lume, pentru tine?

„Acasă”, la Bușteni, dar exact acolo unde stau și am crescut. Nu alt loc din Bușteni.

O persoană/întâmplare care ți-a marcat destinul.

Mamaie, bunica ce m-a crescut. A fost un om extraordinar, ca un univers, foarte înțeleaptă și deschisă la minte! Eu cu ea am fumat prima țigară, m-a învățat să nu mă duc la biserică decât dacă eu chiar simt asta, că de rugat mă pot ruga oriunde, m-a învățat cum să mă rog (am realizat acum, târziu, după ce am făcut și yoga și meditații, că erau sfaturi de meditație, de fapt, sfaturile ei), cu ea am vorbit despre sărut și sex. În mare parte, sunt un fel de copie a ei. Și asta mi-o spun oameni din Bușteni, care au cunoscut-o din tinerețe și rude, nu e doar părerea mea.

Ce-ți displace cel mai mult?

Minciuna și prefăcătoria. Le urăsc!

Cum ar fi partenerul ideal pentru tine?

Nu răspund, nu pentru că aș avea de ascuns, ci pentru că aș răspunde cu șablonul fiecărei femei. Trebuie să avem niște valori comune, dar experiența m-a convins că e vorba într-o mare măsură și de chimia dintre cei doi, de experiențele lor anterioare și de disponibilitatea de a fi în acea relație.

De unde vine pasiunea ta pentru scris?

Cred că din suflet via mintea mea. E posibil să-l moștenesc pe tata, că el are harul vorbitului. Mama s-a întrebat de multe ori, retoric, de ce nu s-o fi făcut el preot sau, și mai bine, avocat?! Îi place să vorbească despre orice, fie și un lucru de nimic. E atât de bun, că și dacă nu ești de aceeași părere, te convinge de punctul său de vedere. La final nici nu mai ști despre ce era vorba, dar ești de acord cu el.

Cum îți alegi subiectele?

Le simt. Văd o situație, un om, un loc și încep rotițele din minte să se-nvârtă.

Ce contează cel mai mult pentru tine: cariera sau viața personală?

Viața personală. Și așa a fost mereu, dar, paradoxal, deși am investit enorm, cu toată ființa în viața personală, s-a dezvoltat latura profesională.

Unde te vezi peste cinci ani?

Pe lumea asta. Sper! 🙂

Când ai simțit că părinții au fost cu adevarat mândri de tine?

Ai mei nu sunt genul care să se manifeste în sensul de exteriorizare. Dar cred că atunci când am început să prind rădăcini profesionale, să cresc. O bună bucată de vreme eram suspectată de cei din jur că nu prea știu ce fac ori nu aveau încredere în ce fac, pentru că nu se vedeau rezultate muncii mele, deși munceam. Am avut ani în care am muncit singură, făceam instanță, contabilitate, întâlniri cu clienții, tot ce era necesar pentru funcționarea biroului. Și cu toate astea, cred că era greu de înțeles cum, în pofida eforturilor, nu se vedeau rezultatele, nu-mi permiteam un angajat, un apartament de închiriat. Adică, să iasă ceva din munca mea. Am câștigat bani foarte târziu, pentru că așa este procedura asta a insolvenței. Cam la șase ani după ce am luat-o pe drumul meu. Câștigat bani în sensul de a-mi permite o vacanță în Austria, de două săptămâni, la ski. La mine banii s-au tradus în călătorii, nu m-a preocupat să am mașină sau să-mi iau casă. Ei, momentul în care am început să cresc cu biroul, să am mai mulți clienți și să îmi permit să angajez doi oameni, să închiriez un apartament pentru sediul biroului, a coincis cu o maturizare a mea, ca individ. În acel context i-am simțit pe ai mei mândri de mine.

Care este primul lucru pe care îl faci dimineața?

Mă spăl pe ochi. Așa m-a învățat Mamaie.

Care a fost ultimul film pe care l-ai văzut?

Biutiful, Alejandro González Iñárritu.

Ai plâns vreodată de fericire? Care a fost motivul?

Da! Și nu cred c-o să uit: eram în Malaezia, la un centru de salvare, creștere și protejare a urangutanilor, Sepilok Center. Marea majoritate sunt orfani, găsiți singuri în păduri, în urma defrișărilor sau a vânătorii mamelor. Sunt aduși la centru și crescuți astfel încât să poată fi redați naturii și vieții lor când va veni timpul. Centrul este în aer liber, într-o pădure tropicală de mai multe hectare. Sunt permise vizitele turiștilor, dar numai organizate, la anumite ore fixe, ore care sunt, de fapt, orele de hrană ale maimuțelor. Vizitatorii sunt aduși în anumite puncte special amenajate, și de acolo pot vedea cum vin urangutanii să mănânce. Între oameni și animale nu sunt plase, nu sunt despărțiți de nimic. Întâi vine un lucrător din centru cu un rucsac de ratan sau bambus plin cu fructe și îl golește pe o platformă mare, de lemn, amenajată în jurul unui pom la ceva înălțime de sol. Din momentul acela toată lumea așteaptă. Bănuiesc că cei care vin să dea mâncare sunt agreați deja de animale, se cunosc. După ce a golit rucsacul, omul s-a așezat pe o băncuță. Ghizii care erau cu noi ne tot spuneam să fim atenți și să facem liniște, că nu se știe de unde vor veni, din ce direcție. Încet-încet au început urangutanii să apară. Ce a fost extraordinar a fost faptul că a venit o mamă cu puiul care era agățat de pieptul ei. Era mic și de un roșu-grena închis. Au venit vreo șase-șapte, mulți adolescenți. Doi dintre ei au dat și un mic spectacol după ce au mâncat, iar un al treilea era pus pe glume: se tot ducea la îngrijitor să vadă ce are în rucsac. Îngrijitorul îl gonea, el se pocnea cu o labă-n cap, cum fac oamenii gestul acela că nu mai știu ce să se facă într-o situație și iar se apleca în rucsac. Spre deliciul publicului a repetat de câteva ori mișcarea. Maimuțăreală curată! 🙂 După ce și-au terminat tabieturile, s-au retras pe rând. La final, unul din urangutanii adolescenți (ne-a spus ghidul), a venit pe mâna curentă de lemn de la marginea locului unde eram noi, vizitatorii, și a-nceput să se uite fix, pierdut, legănându-se în același timp. Am fost atenționați să nu râdem pentru că la maimuțe râsul e semn de luptă și să ne depărtăm. Ni s-a atras atenția insistent să ne depărtăm, că e animal sălbatic și e imprezivibil. Bine-nțeles că oamenii, extaziați, începuseră să-și facă poze cu urangutanul, greu i-a desprins ghidul pe inconștienți de lângă animal. Când am văzut primii urangutani venind, am plâns. Pur și simplu am izbucnit în lacrimi. Ador animalele și văzusem de atâtea ori la tv grija pentru aceste suflete; fusesem foarte impresionată! Iar când am fost la câțiva metri de ei, în realitate, nu mi-a venit să cred! Era ca un vis care devine realitate! Ghidul care mă-nsoțea a crezut că mi s-a făcut rău, s-a panicat puțin, dar i-am spus că plâng de fericire.

Care e melodia ta preferată?

Feel, Robbie Williams! Melodia este ceva, dar versurile parcă le-a scris pentru mine. Sau eu pentru el, nu-s sigură…

 ***

Pe Maria Mazilu o puteți citi pe blogul ei, mazy.ro, și o puteți urmări pe pagina ei de Facebook!

Semnat de

3 comentarii

  1. Excepțional și simplu! Mai ales că o cunosc puțin din viața mea pe ea și pe mama ei!

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus