sâmbătă , 25 noiembrie 2017

Marietta Dobrin: „Nu m-am simţit niciodată discriminată pentru că vin din România”

N-am întâlnit-o niciodată pe Marietta Dobrin, dar e unul dintre oamenii pe care i-am cunoscut online și pe care am senzația că-i știu dintotdeauna. Simt că nu există între noi politeți scrobite și inutile, și dacă de etapa asta am sărit din start, n-au rămas decât bucuria de a fi noi însene una în fața celeilalte. Așa cred că am fost și în acest interviu, în care Marietta mi-a povestit pe larg despre viața ei în Italia, unde s-a mutat, acum 23 de ani, pentru a fi cu soțul ei. Am desfăcut firu-n patru și m-am desfătat cu niște povești bune de păstrat și de dat mai departe, așa că vă invit la conversația noastră, din care veți pleca privind lumea altfel.

Care e povestea numelui tău? Cine ţi l-a ales şi care e varianta lui iniţială? L-ai italienizat tu, adăugându-i un „t”?

Povestea numelui meu începe în ziua în care m-am născut. Ştiu, foarte multă lume crede că mi l-am italienizat ca să pară mai interesant, dar nu este aşa. Ştii că în România se obişnuia să le dai copiilor numele naşilor, şi pe fata naşei noastre o chema Maria, dar toată lumea o chema Marieta. Când m-a născut mama şi a întrebat-o moaşa cum o să mă cheme, i-a zis: Marieta. Lasă dragă, că-i mai punem un „t”, ca să fie mai deosebit, mai franţuzesc, a răspuns moaşa Stela. Franţuzesc nu era, dar, probabil, moaşa nu ştia că e italienesc. După cum vezi, spre Italia am fost trasă de destin. 🙂

Era un nume insolit pentru România, la vremea aceea, şi apoi, crescând şi mergând la şcoală, la serviciu, mereu trebuia să specific, să amintesc, mai ales când era vorba de acte, să-mi scrie corect numele.

Când şi cum ai ajuns în Italia? Care a fost prima ta impresie?

În Italia, prima dată am ajuns în decembrie ’91, cu două zile înainte de Crăciun, la invitaţia celui care după trei ani avea să-mi devină soţ. Îmi amintesc că cea mai puternică impresie mi-au făcut-o luminile. Nu mai văzusem niciodată un oraş atât de luminat şi colorat. Aş fi mers ore întregi seara, pe străzi, să mă satur de atâta lumină, de clădiri frumoase, de pomi de Crăciun împodobiţi, de ghirlande şi clopoţei atârnate de stâlpi sau clădiri, de ramurile de vâsc, de tot auriul, argintiul, roşul şi verdele specific sărbătorilor de iarnă. Nu-ţi mai spun cât m-au impresionat magazinele de fructe şi verdeţuri. O explozie de culori, frumos aranjate şi ambalate, minunaţii venite din toate colţurile lumii ca să umple vitrinele şi mesele italienilor. Nu mai văzusem până atunci kiwi, avocado, fructul pasiunii, fistic, migdale, nu mai văzusem cireşe şi căpşuni iarna, foarte multe verdeţuri nu le cunoşteam. Eram ca un copil la Luna Park: gura căscată şi ochii miraţi.

Îmi plăceau cafenelele lor elegante şi primitoare, mirosul de cafea şi brioșe, oamenii grăbiţi, zâmbitori, şi-mi aminteam că, la noi, când intrai într-un bar, te întâmpina mirosul băuturilor alcoolice şi fețele mereu grave ale celor care-l frecventau. La ei la bar puteai să mănânci, mic-dejun sau prânz, să-ţi comanzi un panino în timp ce citeai ziarul. La noi, pe vremea aia se găseau doar băuturi alcoolice. Îmi plăcea să vorbesc limba, cele câteva cuvinte pe care le cunoşteam, şi de care nu râdeau când le stâlceam, îmi plăcea să-i aud pe ei vorbind, conversând în modul lor tipic, allegro-andante. Am întâlnit atunci şi persoane care habar n-aveau unde se afla România, dar şi oameni care nu studiaseră mult, însă puteai să discuţi cu ei despre orice.

Multe nu s-au schimbat de atunci, poate doar oamenii, care, între timp, au devenit mai neîncrezători.

Te-ai mutat din prima în Milano? Spune-ne despre oraş: cum se vede el prin ochii unui om care locuieşte acolo de atâţia ani?

În Italia m-am mutat definitiv în ’94, după căsătorie. Până în 2000 am locuit într-o localitate micuţă, la 25 de kilometri de Milano. Acolo locuiau soţul meu şi o parte din familia lui.

Primul copil a venit după un an, aşa că am abandonat idea de a-mi căuta un serviciu şi, între timp, familia soţului se mutase în sudul Italiei, locul lor de origine. După naşterea celui de-al doilea copil, s-a ivit ocazia neaşteptată să lucrez la recepţia fabricii la care lucra soţul meu. Era un serviciu uşor şi, foarte important pentru mine, îmi permitea să-mi cresc copiii fără ajutorul unei bone.

Milano e un oraş frumos, cosmopolit, plin de grădini şi parcuri, de somptuoase vile şi palazzi antichi, de romantice străduţe şi largi bulevarde, de clădiri moderne sapientemente amplasate în decorul urban, de muzee, de teatre, cinema, terme, de baruri şi restaurante la modă.

Ce locuri ar trebui să vedem neapărat în Milano?

Pe lângă Dom, impozanta catedrală gotică, Galleria Vittorio Emanuele, teatrul Scala şi Castello Sforzesco, cele mai cunoscute atracţii pentru turiştii din întreaga lume, merită să vizitaţi şi Loggia dei Mercanti, unde există un sistem acustic ce permite ca cel care vorbeşte lipit de o coloană să fie auzit de cel poziţionat lângă coloana opusă. Un fel de telefon fără fir.

Apoi, ar mai fi Pinacoteca di Brera, o galerie de artă antică şi modernă, care găzduieşte opere de imensă valoare. Triennale di Milano, o instituţie unde se organizează expoziții de artă, spectacole, conferinţe, evenimente legate de artă, design, arhitectură, cinema. În Chiesa di San Satiro există o pictură, poziţionată în spatele altarului, care produce o iluzie optică: biserica ţi se pare mult mai mare şi mai profundă. Viața de noapte a tinerilor milanezi e concentrată sul Naviglio, un sistem de canale navigabile, proiectate de Leonardo. E un sistem care, pe vremuri, lega Lago Maggiore, Lago di Como şi râul Ticino. Portul Darsena a fost recalificat şi modernizat cu ocazia Expo 2015, şi de aici se înşiruie multitudinea de localuri luate cu asalt, mai ales în week-end, de tinerii, şi nu numai, milanezi.

Ieşind din zona localurilor, se afla „Il Vicolo dei Lavandai”, un loc unde în secolele trecute mergeau femeile să spele rufele în canal. Atmosfera futuristă se întâlneşte în Piaţa Gae Aulenti, unde se afla sediul central Unicredit Bank, cel mai înalt edificiu din Italia, de 231 de metri. O sculptură simpatică şi ironică, degetul mediu ridicat, se găseşte în Piazza Affari, sediul Borsei, populat de bancheri. O cină romantică se poate servi în tramvaiul galben, simbol al oraşului, unde în timp ce guşti meniul rafinat, vizitezi oraşul noaptea, prin zonele cele mai sugestive. Apoi, în aprilie, începe „Milano Design Week”, care celebrează desenul industrial şi, cu ocazia asta, în oraş sunt multe evenimente extravagante şi curioase, de cele mai multe ori, gratuite. Villa Reale merită şi ea o vizită: pentru arhitectura clădirii, în stil neoclasic, pentru parcul romantic, pentru colecţia de artă pe care o găzduieşte, pentru frumuseţea, bogăţia şi eleganța sălilor.

Pentru un moment de relax şi de răsfăţ, cel mai indicat e centrul benessere „Terme Milano”, un complex în stil liberty, rafinat, elegant, unde noul şi vechiul se împletesc în mod inteligent şi interesant. Am fost în vară cu fie-mea, dar ne-a fost recomandat să mergem şi iarna, când temperaturile scăzute fac ca apa caldă din piscinele externe să fie şi mai apreciată.

Şi unde bem o cafea bună?

Când se vorbeşte despre bucătăria italienească, alegerea e foarte grea, pentru că e foarte variată. Cafeaua e bună în orice bar, italienii au un cult al cafelei, nu încep ziua fără un espresso, iar barurile, dimineaţa, sunt luate cu asalt de cei în drum spre serviciu. În Milano sunt câteva „bar-pasticcerie” intrate în istoria oraşului, unde milanezii se întâlnesc la cafea sau merg să cumpere delicioasele prăjituri sau cozonacii tipici sărbătorilor de iarnă, panettone e pandoro. Pasticceria Cova, care anul acesta împlineşte 200 de ani, se află în Via Montenapoleone, renumita stradă a magazinelor de lux. Pasticceria Cucchi, în Porta Genova, e foarte aproape de biserica românească şi singura pe care am vizitat-o. În Bar Magenta au fost filmate multe scene din filmele cu Adriano Celentano. În Bar Jamaica, situat în Brera, o stradă foarte animată, unde se întâlneşte lumea boemă a artiştilor, se organizează periodic evenimente.

Sunt multe alte baruri frumoase, elegante, inedite, care nu au faima celor de mai sus şi nici preţurile lor, dar în care te simţi bine. Mie îmi plac cele mai retrase, cu terase micuţe, o vedere frumoasă, unde să pot să citesc, să aştern gânduri sau doar să privesc lumea. Ah, şi îngheţată mai bună ca în Italia n-o să mănânci nicăieri în lume! La Amorini şi Ciocolati italiani, la Milano, e mereu coadă.

Care sunt cele mai bune căi de adaptare la o societate nouă? Pe tine ce te-a ajutat cel mai mult?

Nu ştiu care sunt cele mai bune căi de adaptare la o societate nouă, dar eu am încercat să fiu eu însămi, să mă comport cu alţii cum aş dori să se comporte ei cu mine, să fiu atentă la regulile societăţii în care trăiesc, să le respect, să-mi cer drepturile atunci când ştiu că le am, să fiu onestă, să încerc să înţeleg cultura, modul lor de a fi, să nu-mi exprim cu aroganţă şi prepotență ideile, atunci când sunt diferite de ale lor.

Cât de mult te-ai lovit de preconcepţia că, dacă eşti româncă, eşti aşa şi pe dincolo? Câte etichete discriminatorii a trebuit să rupi de pe hainele tale din România?

Pentru mine, cu siguranţă, a fost mai uşor decât pentru românii care au plecat din ţară în căutarea unui viitor mai bun, care şi-au luat lumea în cap fără să aibă nici cele mai elementare noţiuni despre ţara în care merg să trăiască, fără resursele financiare care să le asigure un trai decent până îşi găseau de lucru. Faptul că soţul meu e italian nu m-a pus în situaţia unei integrări de la zero şi nici n-am simţit-o ca pe ceva insurmontabil, dureros, ca pe o smulgere de rădăcini. Eu cred că m-aş simţi bine în orice loc, dacă aş fi cu persoanele pe care le iubesc. În 23 de ani, nu m-am simţit niciodată discriminată pentru că vin din România.

Îmi amintesc că, acum câţiva ani, când în ziare şi la telejurnale se vorbea foarte mult de jafurile şi omorurile comise de români, se zvonea că pe cei prinşi că încalcă legile italienești, o să-i pună la avion şi o să-i trimită în ţară. Într-o dimineaţă, când intru în birou, mă întreabă un coleg: ce faci aici, nu te-au pus ăştia la avion? Și toţi am început să râdem.

Eu m-am înţeles întotdeauna foarte bine cu toată lumea, am un caracter jovial, deschis, şi respectul oamenilor şi al legilor mi se par ingredientele principale ale unei conviețuiri pașnice. Nu sunt de acord cu străinii care critică țara în care şi-au ales să trăiască, mi se pare ingrat să beneficiezi de tot ce au dobândit cetăţenii ei în ani de lupte şi tratative interne, şi apoi să te mai şi vaieţi că nu-ţi place aia şi ailaltă. Eu, după 23 de ani aici, chiar dacă mă simt acasă, cu tot ce „acasă” comportă, am un soi de reţinere, de bun simţ ridicat la pătrat, ca să-mi permit să le critic şcolile, sistemul sanitar (care, dintr-un studiu american recent, se află printre cele mai bune din lume), societatea în general. M-aş simţi ca unul care merge în vizită şi începe să critice mâncarea, casa şi viaţa gazdei. Recunosc însă că în ultimele două decenii, percepţia pe care o au italienii despre străini nu e una favorabilă, iar criza economică din ultimii ani, care a pus în mare dificultate mii de familii, a adâncit şi mai mult această percepţie. Populismul se întinde ca pata de ulei şi, aşa cum se întâmplă în toată Europa, asistăm la războiul săracilor împotriva celor la fel de săraci ca ei.

Cum era viaţa ta în România, înainte să-l întâlneşti pe soţul tău? Unde lucrai?

Înainte să-l întâlnesc pe soţul meu, lucram la CEC, la Balş, un orăşel din judeţul Olt. Terminasem liceul, încercasem să intru la facultatea de Chimie, dar mie chimia nu-mi plăcea, mă îndrăgostisem doar de profa de chimie, un om extraordinar şi un dascăl excelent, aşa că am început să lucrez. Făceam naveta la ţară, şi-mi era foartă strâmtă viaţa aia, că mie viaţa la ţară nu mi-a plăcut niciodată. Nu suportam ideea să trăiesc într-un loc care să nu aibă o librărie, un teatru, un parc, o stradă pe care să te poţi plimba, lucruri simple, dar pentru mine esenţiale.

Cum l-ai cunoscut pe soţul tău?

Pe soţul meu l-am cunoscut în primăvara lui ’91, venise în vacanţă în România cu alţi trei prieteni. Cunoscusem cu un an în urmă un cuplu de italieni, mă împrietenisem cu doamna, iar ea, prietenă fiind cu soţul meu, când a auzit că vine în România, l-a rugat să-mi aducă nişte manuale de italiană despre care vorbiserăm noi două. A fost colpo di fulmine. 🙂 Nu ştiu ţie dacă ţi s-a întâmplat, dar eu am ştiut în momentul ăla ca între noi o să fie ceva serios.

Ce te-a făcut să crezi asta?

Amestecul ăla de iubire şi încredere pe care o ai într-o persoană, capacitatea pe care o are acea persoană să te facă să te simţi iubită, ocrotită şi în siguranţă.

Trei ani de zile, toate vacanţele lui au fost în România, cu mine. În vara lui ’93, eram la mare, în Olimp, eu făcusem febră, mă simţeam foarte rău şi în drumul de la mare spre hotel, el mi-a zis: Vrei să te măriţi cu mine? Că nu mai suport să stau atâta timp fără tine! O fi fost emoţia, o fi fost febra, canicula, dar drept răspuns, i-am vomitat pe şlapi. El, după ce m-a şters cu batista, m-a întrebat: Era un da, originalo? Am început să râd. Cum să nu te măriţi cu unul care te iubeşte, are grijă de tine şi te mai face să şi râzi?

În ce aspecte ţi-a fost cel mai greu, odată ce te-ai mutat? Cât de dificil a fost, de exemplu, să-ţi găseşti un loc de muncă pe placul tău?

La început mi-a fost greu fără familie, fără prieteni, soţul pleca la serviciu şi rămâneam 9-10 ore singură. Citeam şi mă uitam la televizor, ca să învăţ limba cât mai repede, ieşeam la cumpărături, la chioşcul de ziare, îmi cumpăram o grămadă de reviste şi abia aşteptam sâmbăta şi duminica, să fim tot timpul împreună. M-am înscris şi la o şcoală de italiană pentru străini, acolo am cunoscut-o pe Roxana, o fată din Piteşti, căsătorită şi ea cu un italian. Am rămas prietene, ne auzim la telefon, dar acum, că locuim mai departe una de alta, ne vedem foarte rar.

Eu şcoala am abandonat-o după prima lună, rămăsesem gravidă şi mă simţeam foarte rău. Limba, totuşi, am învăţat-o repede şi, după spusele multor italieni, am învăţat-o foarte bine. La început am vrut să-mi caut un serviciu, mă plictisisem acasă, şi am încercat pe la supermarketuri, magazine de haine, parfumerii, dar, după standardele lor, la 26 de ani, câţi aveam atunci, eram deja expirată, căutau fete până în 21 de ani. S-a ivit mai târziu serviciul ăsta, care mi-a permis să-mi cresc copiii fără griji şi fără stres.

Azi, când spui „acasă”, la ce te gândeşti?

Azi, când spun acasă, mă gândesc aici, la Milano. Aici am tot rostul meu şi, se ştie, copiii sunt cel mai puternic liant, dar dacă ei o să se mute cine ştie unde, o să iau în considerare să mă mut cât mai aproape de ei. Văd acum cât de greu le e părinţilor mei, cu noi, toate trei aşa departe.

Acasă rămâne însă şi casa în care m-am născut, acolo am oamenii mei cei mai dragi, cărora le datorez cel mai mult în viaţă, pe care-i iubesc şi preţuiesc, în braţele cărora ştiu că o să găsesc toată viaţa iubire şi confort.

Cum se vede România, de la distanţă?

De la distanţă, România o văd plină de probleme, de oameni nemulţumiţi, frustraţi, neputincioşi şi resemnaţi că sorţile ţării au încăput în toţi aceşti ani pe mâini incompetente, rău voitoare, mincinoase, lașe şi hoațe. Dar România mea e şi o ţară extrem de frumoasă, de bogată, cu peisaje de vis şi oameni simpli şi muncitori, cu oameni capabili, inteligenţi, cu tineri care văd în ea o Doamnă frumoasă şi puternică, nu o babă cocoşată şi fără vlagă.

E o ţară plină de contradicţii, unde o mamă îi zice copilului: „Spune-i doamnei saru-mana, că aşa e frumos”, dar îi permite acestuia să arunce ambalajul de pufuleţi pe stradă. Mi s-a întâmplat acum vreo doi ani, cred, o chestie tristă, dar, dintr-un anumit unghi, şi amuzantă. Mergeam pe stradă şi, la un semafor, dintr-o maşină, cineva aruncă o hârtie. Eu o iau şi i-o arunc pe fereastra maşinii, direct în poală. Doamna şi domnul mă privesc miraţi, vădit iritaţi şi zic: Ce nesimţită!

Merg cu mare drag acasă, în România, dar mă simt tot mai departe de mentalitatea românească, mă irită mutrele acre şi vocile sictirite prin birourile publice care te fac să te simţi că deranjezi, că te-ai dus acolo să le încurci lor planurile şi să le strici ziua, care-ţi dau îndrumări haotice şi te trimit de la unu’ la altul. Recunosc că nu urmăresc politica românească, şi când citesc pe Facebook criticile la adresa unuia sau altuia, nu prea ştiu cine sunt, ce rol au şi ce fac. Urmăresc mai mult viaţa culturală a României, scriitorii contemporani, ascult muzica românească a vechilor generaţii, dar şi pe cea nouă, sportul românesc, şi-mi creşte inima să văd câţi oameni talentaţi şi minţi sclipitoare avem. România rămâne o mare iubire, una la care te întorci mereu cu inima şi cu gândul.

Spune-mi despre copiii tăi: câți ani au și ce fac?

Băiaul meu, Nicola, are 22 de ani și e laureat în matematică, din vară. Acum face doi ani de master în Finanţe şi Statistică. Francesca face 18 ani, luna asta, și este elevă în ultimul an de liceu (aici se fac cinci ani). E pasionată de limbi orientale.

Care crezi că e identitatea lor naţională, emoţional vorbind?

Ei văd România ca pe o ţară frumoasă, cu oameni buni şi simpatici. Cunosc problemele şi mă văd pe mine că mă enervez ori de câte ori am de rezolvat ceva şi nu reuşesc sau reuşesc după zeci de drumuri… Dar, netrăind aceste lucruri ei înșiși, nu li se pare ceva extraordinar. Lor le place să stea la ai mei, la ţară, nu prea le place să-i plimbi de colo-colo, să stea în maşină cu orele pentru o sută-două de kilometri. N-am avut niciodată timpul necesar să mergem să vizităm țara, dar sper ca într-o zi să o putem face. Sunt atâtea locuri frumoase şi insolite de văzut şi ştiu că ar aprecia foarte mult.

Acasă, în Italia, am păstrat tradiţiile româneşti, cu vopsitul ouălor, cu mersul la biserică în ziua de Paşti, cu colindele în ajunul Crăciunului, chiar dacă ascultate pe CD, pentru că aici nu există această tradiţie. Ne amintim mereu când era fiu-meu mic, avea vreo doi-trei ani, şi era primul lui Paște în România, la bunici. A plâns cu sughiţuri când a văzut cocoşul vecinei cu gâtul tăiat şi, ca să-l liniştească, tata i l-a lipit frumos cu scotch şi i-a spus că l-a reparat. Apoi, era o tragedie ori de câte ori cineva îi spărgea oul în tradiţionalul „Hristos a înviat, adevărat a înviat”, de se îngrămădeau toţi ai casei să i-l ascundă repede şi să-l înlocuiască cu altul teafăr.

În privința identităţii naţionale, ei se simt italieni, dar iubesc şi sunt mândri de rădăcinile româneşti. Băiatul vorbeşte bine româneşte, fata, mai puţin. În casă vorbim italiană, mie mi-a fost greu să folosesc ambele limbi, şi dacă am vorbit cu fiu-meu până la trei ani destul de mult în româneşte, cu fie-mea n-am făcut-o decât foarte puţin. Pur şi simplu nu-mi ieşea. Începeam în româneşte şi, după câteva fraze, fără să-mi dau seama, continuam în italiană. Mă şi enervam, că-mi propusesem să-i învăţ foarte bine româneşte pe amândoi. Noroc că sunt copii deştepţi şi au prins din zbor. Fie-mea, care foloseşte o aplicaţie pentru conversaţii în limbi străine (studiază japoneză şi coreeană), îmi zicea zilele trecute că acolo căutase şi vorbitori de limba română, dar cei care foloseau această aplicaţie erau foarte puţini şi nu de vârsta ei.

Dar identitatea ta care este, acum?

Eu mă simt româncă şi, de ce trece timpul, parcă mai mult se adâncesc în mine rădăcinile româneşti. Am încă foarte mulţi prieteni în ţară, în fiecare an mă văd cu foştii colegi de liceu şi, de câte ori ajung acasă, sun adunarea. E o mare bucurie să văd că se străduiesc să vină, că le face plăcere să ne vedem, că ne simţim bine împreună. Ne întâlnim în Balş, în oraşul în care am făcut liceul şi, ca să vezi ce oameni frumoşi, au venit chiar şi cei din Severin, Bucureşti, Craiova, pe lângă cei care se mai află în oraş. M-am văzut la o cafea şi cu două profesoare foarte dragi mie, cu două prietene de lungă dată, cu rudele. Eu sunt mereu cu întâlnirile, cu revederile şi, în fiecare dimineaţă, la cafea, mama mă întreabă: Azi cu cine te mai vezi? Iar soră-mea, care locuieşte la Bucureşti, ori de câte ori ajung acasă, îşi ia concediu şi vine şi ea, să stăm împreună. În fiecare zi mă întreabă: Azi pe unde mai mergem, cu cine ne mai întâlnim?

Să mă întorc să trăiesc în România, ştiu că nu o să se întâmple, nu mai e locul meu acolo, dar revin mereu cu mare drag şi aşa o să fie mereu.

Ştiu că sunt greu de cuprins în câteva fraze, dar care sunt bunele şi relele vieţii în Italia? Ce-ţi place foarte mult şi ce ai vrea să fie altfel?

În Italia îmi place foarte mult mâncarea, cea mai bună, sănătoasă şi variată din lume, după umila mea părere. Sunt plini de imaginație şi-ţi pregătesc o porţie de mâncare demnă de un mare chef, din nimic. Când a venit mama prima dată la noi în Italia, soacră-mea ne pregătea în fiecare zi prânzul şi cina. Mama îşi aminteşte şi acum că, într-o lună de zile, cât a stat, n-a mâncat de două ori acelaşi meniu. Eu nu am atâta fantazie, să zică merci dacă nu le servesc de două ori pe săptămână aceeași fel de mâncare! 🙂

Un alt lucru de care sunt mulţumită e sistemul sanitar, care e gratuit dacă eşti internat sau se plăteşte un tichet pentru vizita cu specialistul. Poţi să te tratezi şi într-o clinică privată, dacă aceasta are acorduri cu sistemul sanitar naţional, şi cam toate au. Plăteşti doar tichetul, la fel ca în spitalele publice. După 45 de ani, mamografia e gratis dacă o faci din doi în doi ani, iar pap-testul e gratuit şi el, dacă îl faci o dată la trei ani. Când împlineşti 50 de ani primeşti acasă scrisoare de la sistemul sanitar în care te invită să mergi la farmacia cea mai apropiată să-ţi ridici plicul cu tot ce-ţi trebuie ca să faci testul preventiv pentru colon-rect. După ce faci testul şi-l restitui farmaciei, îţi vine răspunsul acasă, prin poştă. E totul gratuit şi se face o dată la doi ani, atât femeile, cât şi bărbaţii.

Şcolile lor, chiar dacă sunt criticate, mai ales în campanie electorală, cred că sunt structurate destul de bine. Au înţeles în ultimii ani că trebuie să dea mai mult spaţiu studenților să pună în practică ceea ce studiază, dar, ca la orice început, primii ani de practică au creat o confuzie şi un haos care i-a enervat pe toţi: elevi, profesori şi părinţi. Acum, lucrurile încep să funcţioneze mai bine.

În politică e un sus-jos al partidelor de dreapta şi de stânga, sunt foarte dezbinaţi, nu reuşesc să termine o legislatură, şi asta se reflectă apoi în economia ţării, în „fuga dei cervelli”, în marile opere arhitectonice începute şi neterminate, în cheltuirea aiurea a banilor publici. De aici iritarea, nervii şi neîncrederea populaţiei şi înflorirea şi creşterea partidelor naţionaliste şi populiste. Un lucru care sper să se schimbe în Italia, dar mai ales la Milano, unde circulaţia e foarte intensă, sunt pistele pentru bicicliști, sau mai bine zis, lipsa lor. Au apărut în oraş diverse companii care oferă bicy-sharing la preţuri foarte avantajoase şi lumea ar fi interesată să le folosească, dar puţinele piste ciclabile îi descurajează şi pe cei temerari.

Apoi, problema principală e poluarea. Milano e foarte poluat, de fapt, toate regiunile din Val Padana sunt poluate, asta şi din cauza poziţiei geografice. Sunt situate în câmpie, înconjurate de munţii Alpi, care formează o barieră şi nu lasă substanţele poluante să se ridice în atmosferă. Practic, se formează un „acoperiş” care ţine gazele nocive aproape de sol.

Ştim imaginea pe care o au familiile italiene, dar aş vrea să ştiu cum le-ai descoperit tu a fi. Sunt ca la noi, foarte unite, sau ca la americani, unde fiecare e cam cu treaba lui?

Italienii sunt foarte uniţi, familia e sacră, toate sărbătorile sunt în familie – lume multă, mâncare multă, veselie cât cuprinde. Sunt vorbăreţi, gălăgioşi, intri imediat în vorbă cu ei şi, după câteva ore, ţi se pare că-i cunoşti de-o viaţă.

Am fost într-un an, de Crăciun, la Copenhaga, şi în restaurantul hotelului era o linişte ca-n biserică, se auzeau doar tacâmurile, lumea vorbea în şoaptă, ospătarii se mişcau ca-n filmele mute. Mie, după câteva zile, parcă-mi lipsea agitaţia şi hărmălaia italienilor, dar soţului meu, italian, îi plăcea discreţia danezilor. Abia aterizaţi la Milano, haosul şi vocile multicolore ne-au dat bun venit: eu m-am bucurat, soţul a strâmbat din nas. Uneori îi zic: Sunt mai italiancă eu decât tine, nordicule!

Nunţile lor sunt ca în filme, cu efecte speciale, restaurantul cel mai chic, zeci de feluri de mâncare, de luat şi acasă. E ca un concurs: cine a făcut nunta cea mai frumoasă, cea mai originală, de care să vorbească invitaţii zile la rând. Asta se întâmplă în Italia de sud. În nord, sunt minimalişti, nunta durează câteva ore, invitaţii sunt mai puţini, organizarea mai simplă, nu-şi investesc un patrimoniu în petrecerea nunţii, aşa cum se întâmplă în sud.

Dar, aşa cum se zice, italienii sunt un popor de sfinţi, de poeţi şi de navigatori, de oameni deschişi, generoşi, care ştiu să-şi trăiască viaţa, să se bucure, să stea în companie. Au ritmul lor, tradiţiile lor, tabieturile lor.

Scrii uneori articole pentru catchy.ro şi ţi-am descoperit, nu demult, pagina de Facebook. De ce, sau cum de, nu ai un blog?

De doi ani, cred, scriu articole pe Catchy, unele chiar au avut succes şi, în special, „Nu mai am timp de pierdut” se apropie de un milion de vizualizări. O cifră enormă, pe care mi-e şi greu să mi-o imaginez. Am şi o pagină de Facebook, „Romantica lu’ pește”. Numele e legat de faptul că sunt romantică, dar nu la modul ăla dulceag, ci un pic mai piperat, şi apoi, eu sunt în zodia Peştilor, deci are un dublu înţeles.

Blog nu mi-am făcut, cred că mi-ar ocupa mai mult timp şi nu e aşa imediat ca Facebook, ori mie îmi place să interacţionez cu persoanele, să schimb idei, impresii sau doar un salut, atunci când timpul îmi lipseşte.

Ce-ţi place cel mai mult să faci, într-o zi în care ai timp să faci orice vrei?

Când am timp, dacă afară e frig și plouă, îmi place să stau în casă, să fac prăjituri şi bomboane de ciocolată, să pregătesc ceaiuri (ciudate, zice fiică-mea) şi să le beau cu ai casei sau cu prietenele.

Dacă vremea e frumoasă, îmi place să merg în parc, pe malul lacului, să citesc, să aştern gânduri pe caiet, cum făceam la şcoală, să merg în librarii-cafenele. La Milano sunt câteva foarte frumoase şi interesante, unde poţi să mănânci mic dejun, prânz şi aperitiv, seara, toate produsele sunt bio, poți să citeşti ca la bibliotecă sau să cumperi cărţi ca într-o librărie. Preferatele mele sunt Moleskine Café, Colibri şi Verso Libri. Îmi place să colind şi târgurile de anticariat, magazinele cu accesorii pentru casă, talciocurile.

Dar ştii ce mi-ar mai plăcea mie să fac? O călătorie cu trenul. Una luuuungă, de câteva zile măcar, în vagon de dormit, cu soţu’. Să stau tolănită, să citesc, să ne răsfăţăm, să-mi alerge în priviri copacii şi clădirile şi oamenii şi norii, şi mintea să ţeasă poveşti sau să se odihnească în amintiri.

Primele două călătorii în Italia le-am făcut cu trenul. Aveam teroare de avion, şi acum o am, dar am devenit mai practică. În orice caz, mi-a rămas în suflet călătoria în vagonul de dormit. Am avut şi noroc de linişte, oameni faini şi poveşti de viaţă frumoase; prima dată eram doar eu şi o doamnă care mergea în vizită la fiică-sa, măritată de mulţi ani în Elveţia, şi ea mergea pentru prima dată acolo. A doua oară a fost doar eu şi un băiat, infermier militar, proaspăt căsătorit, mergea în vizită la frate-său, profesor la universitatea din Udine.

Unde şi cum te vezi îmbătrânind?

Îmbătrânind mă văd cu siguranţă în Italia. Poate nu la Milano, dar asta depinde mult de copii, de unde o să se stabilească ei. Mi-ar plăcea să am o căsuţă pe malul lacului, cu doi metri de verde, nu mai mult, că nu mă pasionează grădinăritul, sau mai bine cu o terasă care să dea spre o privelişte frumoasă şi odihnitoare. Destul de aproape de Milano sunt multe lacuri frumoase, multe localităţi drăguţe înşirate pe malul lor, aş avea de unde să aleg.

Când eram adolescente, cu soră-mea Florentina visam ca la bătrâneţe să ne luăm o casă de lemn la mare, direct pe plajă, dimineaţa să ne plimbăm pe malul mării, să ne bem cafeaua pe terasa noastră, cu muzica valurilor în sottofondo, să citim legănându-ne în balansoare, să punem lumea la cale şi să scriem povești romantice. Asta, dacă nu o să fim deja senile, şi atunci ne rămâne doar datul în balansoar!

„Vise, taică, vise!”, zice soră-mea Teo, care e concretă cât noi două puse la un loc.

Ce ar trebui să fie în plus sau în minus, în viaţa ta de acum, ca să poţi spune că e ideală?

Viaţa ideală nu cred că există, mereu se iveşte câte ceva care s-o scoată din matca asta ideală. Eu sunt mulţumită cu ceea ce am, ceea ce trăiesc, nu sunt prea ambiţioasă, să-mi doresc marea cu sarea, îmi sunt de ajuns micile bucurii şi micile satisfacţii. Familia mea frumoasă e cea mai mare realizare şi-mi doresc doar să fim sănătoşi şi senini, să nu avem griji şi preocupări mari, dar, dacă se întâmplă, să fie măcar din alea mărunte, peste care să treci repede şi fără răni.

***

Pe Marietta o găsiți pe pagina ei de Facebook și o puteți citi pe Catchy.ro

~ Fotografii: arhiva personală a Mariettei Dobrin ~

V-a plăcut acest interviu? Abonați-vă laRevista.ro și la pagina noastră de Facebook!

Semnat de

5 comentarii

  1. Corina, foarte fain interviul. Felicitari ca ai descoperit-o. Tipa e super faina si-mi pare ca-ti seamana mult in caracter. Trebuie sa recunosc ca are un stil foarte cursiv si antrenant in scriere, iar ceea ce povesteste atrage cititorul in mod real. Sau cel putin, asa am simtit eu. O voi cauta pe facebook si ii voi cere pretenia lui „Romantica lui peste”. Cu atat mai mult mi-e simpatica cu cat si fiica mea este din aceiasi zodie, iar apa imi place foarte mult si mie, fiind rac. Mai ales vara, la mare.

    • Multumesc mult, Luminita! Pe mine m-a atras revista Corinei, una pe placul meu, fara cancan-uri, fara vulgaritati, o revista pentru toti cei care iubesc presa sanatoasa, curata, frumoasa si cu mult bun simt. Apoi, in comentarii, am cunoscut-o putin si pe Corina: mult umor si multa sensibilitate, ca de profesionalism nu mai zic, ca ala se vede de la o posta. 🙂 Cred ca oamenii care au multe in comun se gasesc si aici pe fb, nu doar in viata reala. Si stiu sa se recunoasca si sa se pretuiasca. 🙂

      • Mi-a adus Facebook in cale cativa oameni pe care jur ca parca i-as cunoaste de-o viata! Sunt oameni la care am ajuns sa tin, imi pasa de ei si de ce li se intampla, ma gandesc la ei si ma straduiesc sa tin o legatura cat mai stransa cu ei.
        Cu Marietta parca am baut cel putin 100 de cafele, inainte ca ea sa se mute in Italia, iar eu, in America. Si cu tine, Lumi, la fel!
        Sunt bucuroasa ca va am aproape si pe cuvant ca viata mea ar fi mai saraca fara prezenta voastra!

        • Sa stii ca si pentru mine e la fel, si sunt sigura ca nu incide faptul ca suntem departe de tara si ne lipsesc anumite contacte, pentru ca eu asa am fost dintotdeauna, am legat prietenii neasteptate si necautate, pe care mi le-am purtat apoi prin viata. Aici, pe fb, sunt cateva persoane din lumea virtuala, pe care daca nu le vad cateva zile incep sa ma ingrijorez, ma gandesc ca poate li s-o fi intamplat ceva, poate au nevoie de ceva, macar de o vorba buna. Si eu cred foarte mult in puterea vorbei bune la momentul potrivit; poate sa te ridice cand tu nici nu mai speri, poate sa-ti arate o strada pe care tu inca n-ai vazut-o, poate sa-ti dea ideea pe care n-ai avut-o… He, he, cum zice Corina, ne trebuie o galeata de cafea ca sa stam la povesti! :-))

          • Si eu am oameni la care ma gandesc la fel, desi nu i-am vazut niciodata! 🙂
            M-am apropiat de ei si-mi pasa de ei.
            Abia astept sa te vad, intr-o zi, Marietta!

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus