LaRevista.ro Priveste lumea altfel
Într-un interviu acordat publicației The Paris Review, Mario Vargas Llosa vorbește despre literatură ca despre o mare și totală iubire: mai mult decât un modus vivendi, ea a fost, din câte înțelegem, singura constantă în viața sa, nu doar salvându-l de tentația morții, ci oferindu-i mai mult decât și-ar fi închipuit atunci când a scris primul cuvânt pe hârtie. În conversația pe care a purtat-o, în 1990, cu Susannah Hunnewell și Ricardo Augusto Setti, autorul peruan a discutat în detaliu despre romancierii săi favoriți, despre relația tensionată cu Gabriel Garcia Marquez, precum și despre ritualurile sale de scriitor. O ușă deschisă către universul interior al unuia dintre cei mai generoși creatori de artă.
Despre infuența lui Faulkner și alți scriitorii preferați
Când eram tânăr, eram un cititor pasionat al lui Sartre. I-am citit pe romancierii americani, mai ales pe cei din generația pierdută – Faulkner, Hemingway, Fitzgerald, Dos Passos – mai ales pe Faulkner. Dintre toți autorii pe care i-am citit când eram tânăr, el este unul dintre puținii care încă înseamnă mult pentru mine. Nu am fost niciodată dezamăgit când l-am recitit, așa cum mi s-a întâmplat, ocazional, să zicem, cu Hemingway. Faulkner a fost primul scriitor pe care l-am citit cu creionul și hârtia în mână, pentru că tehnica lui mă uimea. A fost rimul romancier a cărui operă am încercat, în mod conștient, să o reconstruiesc, străduindu-mă să urmăresc, de exemplu, organizarea timpului, intersecția timpului cu spațiul, pauzele în narațiune și acea abilitate pe care o are de a spune o poveste din puncte de vedere diferite, pentru a crea o anumită ambiguitate și pentru a-i conferi mai multă profunzime. Mai târziu, desigur, i-am citit pe scriitorii secolului al 19-lea cu o pasiune mistuitoare: Flaubert, Balzac, Dostoievski, Tolstoi, Stendhal, Hawthorne, Dickens, Melville. Încă îi citesc avid pe scriitorii secolului al 19-lea.
Despre Pablo Neruda
Neruda adora viața. Era sălbatic în privința tuturor lucrurilor – pictură, artă în general, cărți, ediții rare, mâncare, băutură. Mâncatul și băutul erau aproape o experiență mistică pentru el. Un om minunat, ușor de plăcut, plin de vitalitate – dacă uiți de poemele în care îl laudă pe Stalin, desigur.
Despre Gabriel Garcia Marquez
Am fost prieteni; am fost vecini, timp de doi ani, în Barcelona, am locuit pe aceeași stradă. Mai târziu, ne-am înstrăinat din motive personale și politice. Dar cauza originală a separării a fost o problemă personală care nu a avut niciun fel de legătură cu credințele lui ideologice – pe care nu le aprob. După părerea mea, felul în care scrie și felul în care face politică nu sunt de aceeași calitate. Să spunem doar că îi admir foarte mult opera de scriitor. Dar nu am mult respect pentru el pe plan personal, nici pentru convingerile lui politice, care nu-mi par serioase. Cred că sunt oportuniste și orientate către publicitate.
Scriitorul își alege subiectul sau…?
În ce mă privește, cred că subiectul îl alege pe scriitor. Mereu am avut sentimentul că anumite povești mi s-au impus; nu le-am putut ignora, pentru că într-un mod obscur, erau legate de un fel de experiență fundamentală – n-aș putea să spun în ce fel. Până acum, așa mi s-a întâmplat cu toate cărțile. Nu am niciodată senzația că decid în mod rațional, cu sânge rece, să scriu o poveste. Dimpotrivă, anumite evenimente sau oameni, uneori vise sau lecturi, se impun dintr-o dată și-mi solicită atenția. De aceea vorbesc atât de mult despre importanța elementelor pur iraționale în creația literară. De asemenea, această lipsă de rațiune trebuie, cred, să ajungă la cititor.
Despre cărțile care îl fascinează
Mi-aș dori ca romanele mele să fie citite în felul în care eu citesc cărțile pe care le iubesc. Cărțile care m-au fascinat cel mai mult au fost cele care m-au atins mai puțin prin canalele intelectului sau ale rațiunii, au fost cele care m-au vrăjit. Sunt povești capabile să-mi anihileze toate facultățile critice, așa că sunt lăsat acolo, în suspans. Acesta este genul de roman pe care îmi place să-l citesc și pe care îmi place să-l scriu. Cred că este foarte important ca elementul intelectual, a cărui prezență este inevitabilă într-un roman, să se dizolve în acțiune, în poveștile care trebuie să-l seducă pe cititor, nu prin ideile lor, ci prin culoarea lor, prin emoțiile pe care le inspiră, prin elementul lor surpriză și prin tot suspansul și misterul pe care sunt capabile să-l genereze. În opinia mea, tehnica unui roman există mai ales pentru a produce acel efect – să diminueze și, dacă e posibil, să anuleze distanța dintre poveste și cititor. În acest sens, sunt un scriitor al secolului al 19-lea. Romanul, pentru mine, este în continuare romanul de aventuri, care este citit în modul pe care l-am descris.
Cum se naște o poveste
Mai întâi, e un vis cu ochii deschiși, un fel de meditație despre o persoană, o situație, ceva ce se petrece numai în mintea mea. Apoi încep să iau notițe sumare ale secvențelor narative: cineva intră în scenă aici, iese acolo, face asta sau ailaltă. Când încep să lucrez la roman în sine, schițez o linie generală a intrigii – pe care nu o respect însă niciodată, ci o schimb complet pe măsură ce înaintez, dar care mă ajută să pornesc. Apoi, încep să leg lucrurile, fără cea mai mică preocupare legată de stil, scriind și rescriind aceleași scene, inventând situații absolut contradictorii…
Povestea îngropată în magmă
Materialul brut mă ajută, îmi conferă siguranță. Dar la partea de scris mă chinui cel mai mult. Când sunt în stadiul acela, încep cu foarte multă precauție, mereu nesigur de rezultat. Prima versiune e scrisă într-o stare de reală anxietate. Apoi, odată ce am terminat acea schiță – care uneori îmi poate lua mult timp – totul se schimbă. Atunci știu că povestea e acolo, îngropată în ceea ce numesc magma mea. E un haos absolut, dar romanul se află acolo, înăuntru, pierdut într-o masă de elemente moarte, scene superflue care vor dispărea sau scene care sunt repetate de mai multe ori din perspective diferite, cu personaje diferite. E foarte haotic și nu are logică decât pentru mine. Dar povestea se naște acolo, dedesubt. Trebuie să o separi de restul, să o cureți, iar asta este cea mai plăcută parte a lucrului. De acolo înainte, sunt capabil să lucrez mult mai multe ore, fără anxietatea și tensiunea care însoțesc scrisul primei schițe.
Când e gata un roman
Cred că ceea ce iubesc nu este scrisul însuși, ci rescrisul, editarea, corectura… Cred că este partea cea mai creativă a scrisului. Niciodată nu știu când o să termin o poveste. Au fost unele despre care am crezut că o să-mi ia câteva luni și mi-au luat câțiva ani să le termin. Mi se pare că am terminat un roman atunci când încep să simt că, dacă nu-i pun punct curând, nu-l mai pot controla. Când am atins saturația, când știu că mi-a ajuns, când pur și simplu nu mai pot suporta, atunci povestea e gata.
Ritualuri ale scrisului
Scriu de mână. Lucrez întodeauna dimineața și, în primele ore ale zilei, scriu mereu de mână. Acelea sunt orele cele mai creative. Nu lucrez niciodată mai mult de două ore – îmi înțepenesc mâinile. Apoi încep să dactilografiez ce am scris, făcând schimbări pe măsură ce înaintez; acesta este probabil primul stadiu al rescrierii. Dar mereu las câteva rânduri netranscrise, în așa fel încât a doua zi, să pot începe să transcriu finalul a ceea ce am scris cu o zi înainte. Să pornești astfel mașina de scris creează o anumită dinamică – e ca un exercițiu de încălzire. Cea mai grea parte, așa mi se pare mereu, este să începi. Dimineața, să iei contact cu scrisul din nou, anxietatea… Dar, dacă ai ceva mecanic de făcut, munca deja a început. Mașina începe să lucreze. În orice caz, am un program de lucru riguros. În fiecare dimineață, până la 2.00 după-amiaza, stau în biroul meu. Orele acestea sunt sacre pentru mine.
Departe de telefon și musafiri
Uneori ascult muzică clasică atunci când îmi iau notițe, atâta vreme cât nu se cântă versuri. Am început să fac asta într-o perioadă în care am locuit într-o casă foarte zgomotoasă. Diminețile, lucrez de unul singur, nu vine nimeni în biroul meu. Nu răspund nici la telefon. Dacă aș face-o, viața mea ar fi un coșmar. Nu vă puteți imagina câte telefoane și musafiri primesc. Toată lumea știe casa asta. Din păcate, adresa mea a devenit domeniu public.
Despre inspirație
Dacă aș sta să aștept momentele de inspirație, nu aș mai termina niciodată o carte. Inspirația, la mine, vine în urma unui efort regulat. Această rutină îmi permite să lucrez, cu foarte multă bucurie sau fără, depinde de zile.
„Devin un fel de canibal al realității”
Tot ceea ce aud, văd sau citesc poate, într-un fel sau altul, să mă ajute să lucrez. Devin un fel de canibal al realității. Dar, pentru a ajunge în starea aceasta, trebuie să trec prin catharsis-ul muncii. Trăiesc un fel de viață dublă în mod permanent. Fac o mie de lucruri diferite, dar mintea mea e mereu la ceea ce lucrez. Evident, uneori devine obsesiv, nevrotic. În acele momente, mă relaxez dacă văd un film. La sfârșitul unei zile de lucru inens, când sunt într-o stare de zbucium interior teribil, un film îmi face foarte bine.
