miercuri , 19 decembrie 2018

Medeea Marinescu: „Eu nu ştiu cum e să nu faci nimic”

E unul dintre oamenii pe care i-aș putea intervieva zile întregi, fără să-mi epuizez curiozitățile. Și de fiecare dată când ne întâlnim, chiar și virtual, ne iese câte un dialog de cursă lungă. E de savurat într-un moment de tihnă, nu vă grăbiți. Mai ales că nu în fiecare zi aveți prilejul de a o asculta vorbind pe Medeea Marinescu –  despre cum vede trecerea timpului, despre ce înseamnă să fii actor și despre băieții ei iubiți: soțul ei, operatorul de film George Dăscălescu, și copiii lor, Luca și Filip.

În mai puțin de două luni e ziua ta de naștere. Cum percepi trecerea timpului?

În luna mai împlinesc 44 de ani. Ştiam de ceva timp că există un prag, cam pe la 40 de ani, perceput ca un fel de criză, sau mai bine zis o teamă că „nu mai eşti ce-ai fost odată”. Aşteptam cu o curiozitate lucidă, chiar cinică, acest moment. Şi mi-am dat seama că el nu se întâmplă aşa, pur şi simplu, „într-o bună zi”, ci se traduce într-o stare de spirit care se instalează treptat şi metodic, dând un nou contur personalităţii noastre. Starea asta de spirit cred că ţine foarte mult nu de ceea ce am trăit până la vârsta asta, ci de ceea ce am reuşit să înţelegem din ce am trăit. Aici e secretul împăcării noastre cu vârsta, cu timpul, cu ce ne înconjoară, fie că ne place, fie că nu.

Cred că a te maturiza nu e acelaşi lucru cu a îmbătrâni. Sigur, am devenit mai lucidă, mai realistă, nu mă mai aprind atât de repede pentru ceva. Pentru că am învăţat să relativizez deopotrivă bucuria şi tristeţea, succesul şi eşecul. Am învăţat că există întâmplări şi conjuncturi şi mode, că e bine să ai răbdare (chiar în profesia asta, în care acest ACUM pare că e atât de important), că acel sturm und drang al tinereţii poate deveni ceva mai adânc şi mai preţios, că e minunat să ai valori în care să crezi şi pentru care merită să lupţi, că nu te poţi opune trecerii timpului, ci poţi doar să te împrieteneşti cu el.

Cum te raportezi la discuţia despre vârsta actorilor şi, mai ales, a actriţelor? Se vorbeşte atât de mult despre presiunea vârstei”, a frumuseţii, a imaginii… În mediul artistic din România cum stau lucrurile?

Da, am avut de a face cu genul de replică „nu te las să joci acest rol, pentru că nu mai eşti tânără.” Precum mi s-a spus şi replica: „Da, ai vârsta personajului, dar tu pari mult mai tânără”. Există şi la noi acest tip de presiune şi, deşi m-am supărat sau m-am întristat pe moment, îmi dau seama că asta nu schimbă cu nimic situaţia. Nu pot să mai am 25 de ani, aşa cum am ratat definitiv şansa de a avea 1,70, trebuie să mă mulţumesc cu 1,63. Dar am dreptul să mă mâhnesc atunci când anumiţi artişti, regizori, rămân foarte tributari unei imagini…

Cât de importantă crezi că este, în definitiv, frumuseţea fizică a unui artist?

N-aş spune că frumuseţea, aspectul plăcut contează decisiv în carieră, dar e adevărat că are importanţa lui. Pentru mine, un actor frumos (folosesc generic termenul la masculin) e cel care aduce cu el pe scenă o lume, care are mister şi care are farmec. Altfel, rămâi la nivelul de manechin plimbător prin scenă.

Tu ce faci ca să-ţi menţii sănătatea şi frumuseţea? Faci sport? Meditezi, faci yoga?

Sincer, mi-aş dori să mă pot lăuda cu o disciplină a propriului meu corp. Din păcate, la acest capitol sunt repetentă. Nu alerg, nu fac yoga, nu înot, am mers o singură dată cu bicicleta de când am născut… Pentru că nu am timp. Singurul lucru de care încerc să mă ţin este o relativă atenţie (că „dietă” e mult spus) alimentară, mersul pe jos şi masajul.

Am şansa unui organism bun, care s-a refăcut fără prea mari eforturi după cea de-a doua naştere. Muncesc mult, mă trezesc la 7:00 dimineaţa și-l pregătesc pe fiul meu cel mare pentru şcoală, şi până la ora 22:00, când termin spectacolul, sunt în priză. Încerc să îmi drămuiesc timpul, să îmi fac profesia cât pot de bine şi cu atenţie, să fiu şi alături de cei doi fii ai mei şi să îmi găsesc şi acel timp, atât de necesar, alături de soţul meu.

Am zile mai bune şi zile mai proaste, zile în care mă simt frumoasă şi altele în care-mi spun că am îmbătrânit. Mă consolez spunându-mi însă, ca Scarlett O’Hara, că „mâine e o nouă zi”. Am doi copii minunaţi şi pe George, omul care îmi dă echilibru şi siguranţă. Mă simt împlinită cu familia pe care o am, și cred că acest confort psihic se reflectă şi în felul în care arăt în acest moment.

Cum ţi-a schimbat sarcina recentă percepţia asupra propriei frumuseţi? Aud femei care spun că s-au simţit frumoase în timpul sarcinii, şi altele care au suferit mult din cauza schimbărilor. La tine cum a fost?

O sarcină te face frumoasă, te face să fii mai luminoasă, pentru că eşti mai fericită. Sigur, în ultimul trimistru, când corpul se modifică, eşti grăsună, începi să resimţi kilogramele în plus pe care le-ai acumulat în cele nouă luni de sarcină… Eu, în a doua sarcină, m-am îngrăşat mai puţin decât cu primul copil. Şi până în luna a cincea, nimeni nu a observat sarcina, pentru că eu nu o „anunţasem”. Cu Florin Piersic, am jucat „Străini în noapte” până în luna a șaptea şi mascam destul de bine burtica pe scenă. După care abia aşteptam să mă laud cu ea!

Mi-am dorit să rămân activă, aşa cum făcusem şi cu prima sarcină. Mi-a fost un pic mai greu, recunosc, pentru că cei 42 de ani cumva îmi cereau să stau mai potolită. Dar chiar cu două săptămâni înainte de a naşte, am jucat, la Festivalul de Teatru de la Sibiu, „Vanilla Skype” (spectacolul de la Teatrul Act). Psihic, am avut nevoie să rămân conectată la lumea asta, la profesia mea, şi parcă şi copiii mei au înţeles acest lucru şi au fost atât de înţelegători cu mine şi mi-au permis să fiu cu ei (în pântece) pe scenă.

Luca și Filip

Ce v-a adus nou venirea lui Filip? Cum v-a schimbat felul în care priviţi lumea?

Pe Filip l-am dorit şi l-am aşteptat apoape de când l-am adus pe lume pe Luca, fiul cel mare. El m-a făcut să înţeleg mai bine cât de efemeră este bucuria succesului profesional în comparaţie cu bucuria şi împlinirea pe care o simţi ca mamă. N-aş vrea să se înţeleagă greşit, e nevoie să ai un echilibru între viaţa personală şi cea profesională. Cunosc destule cazuri de femei care şi-au abandonat cariera, dedicându-se în întregime familiei. Şi nu cred că lucrul acesta nu lasă nişte semne ascunse în psihicul unei femei, care mai târziu ies la suprafaţă. Ceea ce vreau să spun este că venirea pe lume a celui de-al doilea copil mi-a dat o nouă perspectivă asupra profesiei mele, mai puţin înverşunată, ceva mai detaşată.

Cum i-ați ales numele lui Filip?

Cred că pentru majoritatea părinţilor alegerea numelui copilului e o muncă anevoioasă. Pentru că îţi doreşti ca numele pe care îl alegi să se potrivească perfect cu fiinţa care nici măcar nu ştii cum arată, dar pe care încerci să ţi-o imaginezi. Aşa că începi să cauţi pe internet semnificaţiile fiecărui nume, apoi să te joci alăturând numele şi prenumele, diminutivele posibile, să îţi imaginezi tot felul de situaţii în care este rostit acel nume… Îţi vine greu să te decizi, oboseşti, mai primeşti şi câte o sugestie din familie, e foarte greu. Şi, până la urmă, pur şi simplu ţi se înşurubează un anume prenume în minte, şi oricât ai încerca să mai cauţi variante până la momentul mult aşteptat, nu mai reuşeşti să te dezlipeşti de el. Aşa s-a întâmplat şi cu Luca, dar şi cu Filip. Amândoi copiii au însă şi un al doilea prenume, de sfânt: Ioan (asta şi pentru că tatăl meu e Ion, iar naşa se numeşte Ioana) și Ştefan.

Care sunt momentele tale preferate, din timpul pe care-l petreci alături de băieții tăi?

Bucuria mea ca părinte e atunci când îmi văd copiii fericiţi, când se joacă fără să se uite în jurul lor căutând sprijin. Când simt că sunt în siguranţă. Când nu îi doare nimic, când nu au febră, când au chef să se joace şi fac în jur dezordine de nedescris, când n-au chef să se culce pentru că se ţin de şotii, când întind mânuţele ca să îi iau în braţe, după care mă abandonează pentru nu ştiu ce jucărie care zace pe jos, când vor să alerge şi eu să-i prind şi să-i gâdil, când le fac baie şi mă stropesc din cap până în picioare şi râd de se prăpădesc, când jucăm macao și Luca mă bate, când mergem la film împreună sau citim înainte de culcare… Astea sunt cele nai preţioase momente din viaţa mea, din viaţa noastră.


Sufăr îngrozitor când se întâmplă să nu reuşesc să mă eliberez de bagajul ăsta îngrozitor al oamenilor mari, care ne apasă câteodată prea mult – vreo ceartă sau o dezamăgire de la teatru, vreo nedreptate sau vreo vorbă rea care ţi-a fost aruncată ca să îţi rănească orgoliul. Mă supăr pe mine atunci când nu reuşesc să arunc bagajul ăsta din mintea mea şi să mă las purtată de inocență, de candoarea acestor îngeri…

Ce fel de mamă ești, cum te-ai descrie?

Mi s-a spus că sunt o mamă mult prea permisivă. Nu ştiu dacă vreau să mă corectez, pentru că eu cred că noi, părinții, primim  de fapt enorm de la copiii noştri, dacă suntem deschişi şi atenţi la tot ceea ce aceşti micuţi oameni ne oferă cu multă generozitate.

Și George cum este?

George este omul alături de care am ştiut că vrea să îmbătrânesc. Atunci când m-am îndrăgostit de el (iată, în toamna asta se fac 10 ani de când s-a-ntâmplat asta), am simţit că nu va fi doar un foc de paie. Am văzut în el, dincolo de aparenţa unui fizic spectaculos, şi atitudinea unui om onest şi sigur pe el, acele calităţi care pot face o relaţie să dureze. Modul lui profund de a înţelege viaţa, de a se acorda cu cei din jurul său, de a vedea ceea ce contează cu adevărat, de a fi atât de iubitor şi discret, m-au făcut să îl iubesc şi să mă simt fericită. Dar este şi un tată dedicat şi talentat. Da, eu cred că ai nevoie şi de puţin talent pentru a fi un bun părinte. Reuşeşte să fie iubitor şi ferm în acelaşi timp, să le arate copiilor dragostea, dar şi acele limite de care ei au nevoie pentru a nu deveni răsfăţaţi.

Medeea și soțul ei, fotograful și operatorul de film George Dăscălescu

Ce vă place să faceţi atunci când nu trebuie să faceţi nimic?

Eu nu ştiu cum e să nu faci nimic, poate de asta mă şi sperie perspectiva asta. Îmi place să merg la film cu George sau să fugim la munte, unde avem căsuţa familiei. De fapt, îmi place să fac orice împreună cu băieţii mei iubiţi.

Te-ai întors pe scenă foarte repede după ce ai născut. Joci mult, umbli prin ţară cu spectacole…. Cum îți găsești timp și energie să faci atât de multe?

Trebuie să spun că în a doua sarcină am jucat până în luna a opta (iar la sfârşitul ei am şi născut!). Poate că am exagerat un pic, pentru că am avut vreo două episoade care s-au încheiat cu Salvare şi spital, însă am vrut să muncesc, mi-am dorit să mă pot menţine într-o formă fizică şi psihică – sigur, acordate cu starea mea de atunci.

Am fost atât de fericită şi nerăbdătoare să îl cunosc pe noul omuleţ din viaţa noastră, încât nimic nu mi s-a părut greu sau de netrecut, nici măcar cezariana pe care a trebuit să o înfrunt, pentru că, din păcate, nu am mai putut naşte natural. Am născut pe la începutul vacanţei de vară, iar după două luni, când s-a reluat stagiunea, nu am avut nici un fel de probleme să mă reîntorc la teatru.

Am energie să alerg peste tot prin ţară, câteodată să dorm foarte puţin, să mă trezesc devreme pentru că cel mare merge la şcoală, pentru că îmi iubesc familia şi ştiu că toate eforturile pe care le fac sunt pentru acest cuib al nostru, pentru cei doi copii cărora şi eu, şi George vrem să le oferim o cât mai bună educație.

În ce te vedem jucând acum?

Joc în multe spectacole: „UFO”, în regia lui Bobi Pricop, la Teatrul Naţional, şi „All Inclusive”, în regia lui Vlad Zamfirescu, un spectacol independent, pe care îl jucăm acum în toată ţara.

Apoi sunt spectacolele veterane: în primul rând, „Străini în noapte”, în regia maestrului Radu Beligan, alături de un alt maestru, Florin Piersic. „Fă-mi loc!”, în regia aceluiași Radu Beligan, alături de dragul meu coleg Marius Manole. Împreună cu Marius joc şi în „Memoria apei”, în regia lui Erwin Shimshemson, la TNB. Mai sunt „Magic Naţional”, un spectacol muzical al TNB, în regia lui Ion Caramitru şi, tot în regia sa, „Dineu cu proști”. La Teatrul Act joc „Vanilla Skype”, în regia lui Cătălin Ştefănescu, la Teatrul Metropolis – „Două liniuțe”, o comedie foarte bună, scrisă şi regizată de Lia Bugnar, iar la Godot Cafe – „Aici nu se simte & Oase pentru Otto„, un spectacol semnat tot Lia Bugnar.


Urmăriți-o pe Medeea pe Facebook și Instagram pentru a fi la curent cu spectacolele ei!


Cum arată o săptămână în care ai spectacole?

În primul rând, nici o zi nu seamănă cu alta, nici o săptămână nu seamănă cu cealaltă. Dacă nu sunt plecată în turneu prin ţară, atunci mă trezesc la 7:00, indeferent de cât de târziu am ajuns de la vreun spectacol, cu o noapte înainte, şi îl pregatesc pe Luca pentru şcoală. George e cel care de ani buni duce şi aduce copilul de la o şcoală, care nu e chiar pe aproape. Apoi începe slalomul în program – telefoane, repetiţii de text, interviuri, dacă am timp un pic de ordine printre jucării, tobe electrice şi chitare (da, suntem muzicieni şi cei mari, şi piticii). Când am timp mai ating şi eu clapele pianului, apoi fug spre câte o scenă, pentru că am spectacole aproape în fiecare seară. Am ajuns să tânjesc după vreo seară liberă ca să îi pot citi lui Luca, apoi să adorm pe umărul lui George vizionând câte un film…. Da, tânjesc după câte o seară liniştită.

Ah, avem şi o terasă superbă, de unde seara privim luminile oraşului, și unde bem un pahar de vin roşu, discutând cu soţul meu iubitor, dar mai ales, răbdător.

Alături de Marius Manole, în „Fă-mi loc!”

E greu, Medeea, să fii actor?

Nu mai ştiu ce actor celebru a fost întrebat, odată, dacă e greu să fii actor. Și a răspuns absolut excepţional: Să fii actor e fie foarte simplu, fie imposibil!

E atât de frumoasă profesia asta, încât tot ce însemnă „povara” culiselor, a ego-urilor rănite, a eşecurilor şi succeselor efemere, devine mult mai suportabil. De fapt, nu ştiu dacă e vorba de „greu” sau „uşor”, ci de pasiunea care ne face să simţim altfel dificultăţile acestei profesii. E o profesie care „lucrează” în noi, ne modifică încet – încet, câteodată în bine, câteodată nu. Cred că asta e greu, să te urmăreşti şi să îţi dai seama că te-ai modificat, mai ales atunci când începi să ai un oarecare succes, şi să ştii cum să faci să te întorci la tine. Să fii capabil să îţi recâştigi prospeţimea începutului de drum, bucuria, motivaţia… Asta e greu, de fapt.

Te-ai surprins vreodată având vanităţi de vedetă?

Da, m-am surprins. Şi încă mă mai surprind. Doar că, maturizându-mă, acum ştiu să mi le dozez. Pentru că, uneori, un anumit tip de orgoliu e necesar.

Deci îşi au şi ele rostul lor?

Cu cât eşti mai cunoscut, mai apreciat sau mai iubit, cu cât statutul tău profesional capătă contur, cu atât aşteptările celor din jur, fireşte, cresc. Există o presiune care se instalează, care nu are nimic de-a face cu nesiguranţa sau teama, ci cu dorinţa ta de a fi mai bun decât ai fost ieri, de a nu dezamăgi şi de a nu-ţi pierde reperele juste în drumul tău profesional.

Nu mi-e indiferent cum sunt în seara asta la spectacol, chiar dacă poate nu sunt fizic sau psihic în cea mai bună formă. Câteodată, cei din jur nu pot vedea sau nu pot înţelege aceste frământări. Unii cred că lucrurile merg oricum, că n-avem nevoie de un confort fizic şi mental pentru a urca pe scenă sau a ne arunca în aventura unui film, ca „las’ că merge şi-aşa”. Și atunci, trebuie cumva să-ţi creezi tu acea stare de confort, să atragi atenţia (sigur, elegant), să le aduci aminte unora care le sunt îndatoririle. Și toate astea, văzute din cealaltă direcţie, par vanităţi, vedetisme, orgolii…

S-a schimbat, de-a lungul timpului, motivația pentru care îți practici profesia?

Cu siguranţă că motivaţia se schimbă după un timp, pentru că şi noi ne schimbăm. Ajungem să înţelegem altfel lumea, începem să ne raportăm diferit la ceea ce ne înconjoară. Face parte dintr-un proces firesc, zic eu, de maturizare.

Cine au fost şi sunt oamenii din viaţa ta care te-au ţinut la suprafaţă când ţi-a fost greu?

Întotdeauna a fost familia mea. Iar eu am o familie numeroasă. E atât de important să ştii că nu eşti singur. De fapt, cred că dacă e ceva care mă sperie îngrozitor – sigur, în afară de boli grave și dispariţia fizică a celor pe care îi iubesc – e singurătatea. Poate că asta e ce m-ar dezechilibra cel mai mult. Deşi am nevoie de momentele mele de răgaz, în care să petrec timp eu cu mine, vreau să ştiu că apoi am unde să mă întorc…

Ce te-ar bucura cel mai mult să spună despre tine oamenii din jur?

Că sunt un om onest.

De ce ai nevoie ca să fii fericită?

De iubire. Și eu zic că am găsit-o.

***

Fotografii: George Dăscălescu/arhiva personală a Medeei Marinescu

Semnat de

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus