„Misterul regelui”, de Stephen King. Despre telepatia și miturile scrisului

Foto: cognoscenti.wbur.org

Nu este un manual despre cum să devii romancier, despre cum să scrii genial şi cum să câştigi milioane de dolari făcând asta, deşi autorul său cu asta se ocupă. Şi ar fi cel puţin grozav să putem să învăţăm şi noi, doar citind o singură carte, cum să procedăm să descoperim reţeta unui asemenea succes. „Dacă vreţi să fiţi scriitori, trebuie să faceţi două lucruri mai presus de orice: să citiţi mult şi să scrieţi mult. Nu există nici o cale ocolitoare, cum nu există nici o scurtătură”, spune Stephen King. „Ceea ce urmează e tot ce ştiu despre cum să scrii ficţiune de calitate. Voi fi cât mai concis posibil, pentru că timpul vostru e valoros şi la fel e şi al meu, şi ştim bine cu toţii că orele pe care le petrecem vorbind despre scris sunt ore pe care nu le petrecem chiar scriind. Voi fi cât mai optimist posibil, pentru că aşa-mi stă în fire şi pentru că iubesc meseria asta. Şi vreau s-o iubiţi şi voi.”

„Misterul regelui” este o carte autobiografică, pe care autorul o transformă, din mers, într-un eseu mai lung despre creaţia literară. Dacă în primele 100 de pagini, King povesteşte episoade – majoritatea haioase – din copilăria lui, mai departe, încearcă să descifreze pentru cititori „misterul” unei scriituri de calitate. „Ce este scrisul” se intitulează unul dintre capitole, iar Stephen King răspunde, fără şovăieli: „Telepatie, desigur”. Explică şi cum noi, cititorii, din „locul nostru preferat de recepţie” primim poveştile lui, pe care ni le trimite din „locul lui preferat de transmisie”. „Eu n-am deschis nici o clipă gura şi nici voi nu aţi deschis-o. Nu suntem nici în acelaşi an împreună, darămite în aceeaşi cameră… Şi totuşi, suntem împreună. Suntem aproape. Ni s-au întâlnit minţile”. Nu-i așa că asta e incredibil și minunat despre cărți – faptul că ce a gândit Shakespeare, de exemplu, în anii 1500, ajunge şi astăzi la noi, ca un mesaj într-o sticlă aruncată în ocean, gata să fie descoperit şi asimilat.

King trece apoi la sfaturi concrete referitoare la scris şi deschide „trusa cu unelte”, cum numeşte el „cutia” cu mai multe niveluri, unde se află toate instrumentele de care ai nevoie atunci când te apropii de masa de scris. Pe primul loc, gramatica şi vocabularul, apoi naraţiunea şi dinamica dialogului. Mi-a rămas în minte o porţiune aparte, în care Stephen King vorbeşte despre cât de neplăcute sunt adverbele, pe care le vede că pe nişte buruieni de care trebuie să te scapi, la editarea textului. Nu mă gândisem niciodată la asta, ba chiar mi se părea că adverbele dau greutate şi expresivitate poveştii, dar acum sunt mult mai atentă la felul în care mă folosesc de ele.

După ce vorbeşte despre „unelte” şi cum ar trebui ele folosite ca să avem cele mai bune rezultate, King spune povestea accidentului pe care l-a suferit în iunie 1999, când o furgonetă era să-l omoare în timp ce-şi făcea plimbarea de după-amiază. Aminteşte şi despre „blocajul scriitorului” pe care l-a trăit şi el, în perioada următoare întâmplării.

Cartea – o spun din nou – nu seamănă deloc cu un manual, deşi unele caracteristici ar recomanda-o astfel. Este scrisă într-un stil atât de lejer şi lipsit de aere de geniu, încât simţi, citind-o, că îl asculţi pe autor povestindu-ţi despre scris şi răspunzând la întrebări pe care şi tu i le-ai fi adresat, dacă aţi fi fost față în faţă. „Telepatie, desigur”!