luni , 20 noiembrie 2017

„Money Monster” sau cum disperarea te transformă într-un monstru

money monsterfoto

Sunt filme în care povestea, înlănțuirea de întâmplări, e doar un pretext pentru etalarea orgoliilor regizorale, pentru demonstrații de forță actoricească, pentru artificii de imagine și scamatorii de efecte speciale la care lucrează sute de oamenii ca să dea bine și credibil în 3D.

Și sunt filme în care povestea e totul. Întâmplările sunt redate de dragul întâmplărilor, jocul actorilor e simplu (fără a fi simplist), onest și pus în slujba poveștii, căci ea e vedeta acolo. Filmele din a doua categorie nu au, cred, visuri snoabe de impresionat criticii care pun degetul, dau cu banul sau nu știu ce fac ei acolo și nominalizează o peliculă sau pe alta la premii cu fast și cu decolteuri pe covorul roșu. Sunt făcute fără învolburări manieriste, cu gândul doar la impactul asupra publicului, cu dorința de a-l impresiona în primul rând pe el, de a-i transmite lui, așa, profan cum poate e, tot ce trebuie să fie transmis.

Îndrăznesc să cred ca „Money Monster” („Mașina de bani”), în regia lui Jodie Foster, pe care o ador, face parte din a doua categorie. Dacă mă înșel, o să-l vedem nominalizat la Oscar. 😀

O vanitate a avut însă și filmul ăsta – să etaleze două superstaruri, două sex-simboluri cu state vechi la Hollywood. Pentru că să-i ai pe George Clooney si pe Julia Roberts cu numele scris mare pe afiș nu-i de colo și nu faci asta de dragul poveștii, că putea s-o spună oricine. Și sunt două sex-simboluri care nu se pupă și nu fac sex, pentru că sunt doi colegi de serviciu intrați în bucluc, și totuși o oarecare chimie există acolo între ei, ceea ce mi se pare foarte tare!
Acțiunea – o intrigă cu luare de ostatici – a fost chiar pe gustul meu, aș vedea filme cu tema asta din sculare până-n culcare, doar filmul vieții mele este unul de gen: „Dog Day Afternoon”. Dar deja vorbim de alt calibru aici, să ne întoarcem la povestea cu Clooney și cu Zâmbăreața Americii.

Ea, din fericire, aici nu e mai deloc zâmbăreață, și cred ca o prind foarte bine rolurile dramatice și de acțiune, nu știu de ce s-a irosit fata asta până acum jucând în atât de multe comedii romantice. Pentru că de fiecare dată când s-a luat în serios, i-a ieșit treaba de minune (vezi „Steel Magnolias”, „Ocean’s Eleven”, „Duplicity”, „Secret in Their Eyes” și genialul „Erin Brockovich”, care i-a adus un Oscar), și de câte ori a rânjit ca tuta în povești pentru gospodine (le știți deja, nu mai înșir), a pierdut din șansele de a fi luată cu adevărat în serios ca actriță.

Iar Clooney… e Clooney. Cu mecla aia a lui de dandy frângător de inimi își duce onorabil partitura până la capăt, rolul de om de televiziune miserupist și cam fără scrupule i se potrivește mănușă, ba chiar m-a convins că teroarea la care e supus ca ostatic îl maturizează brusc și-l face să-și revizuiască în fracțiuni de secundă valorile în care crede.
Suspansul e la cote înalte și dozat corespunzător, dacă nu mă credeți, întrebați fesele mele, că au stat tensionate aproape două ore, am febră musculară.

Dacă e un film de dat banii pe el la cinema? Definitely! E un film comercial, repet, nu vă-ncordați nervul filosofic când intrați în sală – dar cred că e cea mai călduroasă recomandare pe care simt nevoia să o fac în ultima vreme, pentru că eu, cel puțin, m-am delectat cu toate ingredientele cinematografice de care nu mă satur niciodată: dinamism, emoție, nițel umor – cât permite contextul – și un script care te ține în priză de la prima replică și până când începe să curgă genericul de final.

Semnat de

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus