duminică , 19 noiembrie 2017

Nichita Stănescu: cele mai frumoase versuri, la 80 de ani de la nașterea artistului

Iubitul

Dacă ar fi rămas printre noi, Nichita Stănescu ar fi împlinit, astăzi, 80 de ani. L-am fi sărbătorit cu tot fastul pe care-l merită un mare, uluitor artist. Dar, deși a plecat de mult, lăsându-ne amintire, pentru totdeauna, „niste sentimente de dragoste, mai ales” pentru el și opera sa, îl serbăm ca pe „un om viu”, nemuritor prin versuri. Cele mai frumoase, cele care ne amintesc că-i datorăm, clipă de clipă, omagiul memoriei, pentru splendoarea de lumi ce ne-a dăruit-o. Și-o plecăciune adâncă.

Singurele lucruri reale, singurele lucruri pe care le
ducem cu noi până la urmă sunt propriile noastre
sentimente, dragostele noastre, patemile noastre,
urile şi adversităţile noastre. Mă-ntreb: noi, la
capătul vieţii noastre, ce-am lăsa în afară?
Bănuiesc că putem lăsa nişte sentimente. Mai
puţin de ură, întrucâtva de patemi, dar… de
dragoste mai ales.

~

Singuratecă ea mă aşteaptă să-i vin acasă,
În lipsa mea ea se gândeste numai la mine,
ea cea mai dragă şi cea mai aleasă
dintre roabele sublime.

~

Nu spun decât atâta,
că noi doi am trăit
pe globul pământesc.

~

Încet! Mergeţi încet!
Nu vedeţi? Piatra e obosită.

~

Ca şi cum ai vedea munţii plângând,
ca şi cum ai citi din deşerturi un gând,
ca şi cum ai fi mort şi totuşi alergând,
ca şi cum ieri ar fi în curând,
astfel stau, palid şi trist, fumegând.

~

Părerea mea este că poetul nu are o
epocă a lui; epoca îşi are poeţii ei şi, în
genere, epoca îşi vede singură poeţi.

~

Mă doare o rană, călcată în copite de cai fugind.

~

Cu mâna stângă ţi-am întors spre mine chipul,
sub cortul adormiţilor gutui
şi de-aş putea să-mi rup din ochii tăi privirea,
văzduhul serii mi-ar părea căprui.

~

Eu te privesc în ochi, şi-n jur să şterg copacii.

~

Nu mai pâlpâie nici o pasăre, nici o stea
Cerul a obosit deasupra ta.

~

N-ai să vii şi n-ai să morţi,
N-ai să şapte între sorţi,
N-ai să iarnă, primăvară,
N-ai să doamnă, domnişoară.

~

Vreau să vă spun un lucru, cu riscul
de a mă repeta: eu nu prea cred că
există poeţi, cred că există poezie.

~

Mă culcasem lângă glasul tău.
Era tare bine acolo şi sânii tăi calzi îmi păstrau
tâmplele.

~

Ea stă plictisită şi foarte frumoasă,
părul ei negru este supărat.

~

Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva,
mult mai înalt şi mult mai curând.

~

Te ţin de umăr. Tu-nclini tâmpla
rece ca-ntotdeauna.
Suntem doi şi singuri
şi-n loc de inimă ne bate luna.

~

Pot fi lăsat singur, pentru că
sangele meu se varsă în mare,
oricum.

~

Mă ridicam din somn ca din mare,
scuturându-mi şuviţele căzute pe frunte, visele,
sprâncenele cristalizate de sare,
abisele.

~

Tu ai un fel de paradis al tău,
în care nu se spun cuvinte.

~

Când te vei trezi, lipiţi de geamuri,
arlechini din sticle colorate
vor lăsa prin ei să-ţi cadă-n braţe
soarele, mereu la jumătate.

~

E o întâmplare a fiinţei mele,
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.

~

Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi
şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,
de teamă să nu-mi striveşti sărutul?…

~

Ploua infernal,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
norii curgeau în luna lui Marte.

~

Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.

~

Mâinile mele sunt îndrăgostite,
vai, gura mea iubeşte,
şi iată, m-am trezit
că lucrurile sunt atât de aproape de mine,
încât abia pot merge printre ele
fără să mă rănesc.

~

Părul tău e mai decolorat de soare,
regina mea de negru şi de sare.

~

Aş fi vrut să te păstrez în braţe
aşa cum ţin trupul copilăriei, întrecut,
cu morţile-i nerepetate.
Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut.

~

Tu mă strigai din urmă: răspunde-mi, răspunde-mi,
cine-s mai frumoşi: oamenii?… ploaia?…

~

A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

~

Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.

~

Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier luna şi o răsar şi o prefac
într-o dragoste mare.

Semnat de

2 comentarii

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus