miercuri , 20 septembrie 2017

Nouria Nouri: „Am învățat că eu sunt cel mai important om din viața mea”

nouria nouri

O cunosc pe Nouria de ani buni. Am trecut prin multe împreună, am trecut şi separat. Ea, parcă prin mult mai multe şi mai grele decât am trecut eu. Şi personal, şi profesional, viaţa s-a comportat cu toane cu această femeie ce zâmbeşte atât de luminos în poza de mai sus. Mămicile şi copiii o ştiu, probabil, ca pe Maştera de la radio, rol pe care l-a jucat o vreme în povestea altora şi pe care se pregăteşte să-l joace şi pe cont propriu. Tot o vreme, îndelungată şi aceasta, a fost soţia unui cântăreţ cunoscut la noi. Au fost perechea perfectă până n-au mai fost deloc pereche. Timpul s-a scurs şi a pus crustă şi pe rana aia. Azi, inima Nouriei bate fericită pentru altcineva. Dar mai bine s-o las pe ea să spună mai multe despre toate câte au fost şi vor fi.

Să începem cu povestea numelui tău, cu originile tale… Ştiu că tatăl tău e afgan. Cum a cunoscut-o pe mama ta? Cât de multe fire te leagă pe tine de acea parte a lumii?

Numele meu, despre care mulţi cred că e doar o poreclă, este de origine persană. Sunt foarte mândră de el şi consider că tatăl meu a fost foarte inspirat când mi l-a ales. Eu, la rândul meu, le-am dat copiilor nume din acea parte a lumii, Darius şi Salma.
Despre povestea de iubire dintre părinţii mei s-ar putea face un film care ar cuprinde toate genurile posibile: dragoste, aventură, război şi puţin SF, pe ici, pe colo. 🙂 S-au cunoscut la facultate, la Bucureşti, s-au căsătorit şi după câţiva ani, am apărut eu. Când aveam vreo cinci ani am plecat cu toţii în Afganistan. Mintea mea de atunci, de copil, a reţinut că era un loc superb. Acolo am văzut pentru prima oară o casă cu piscină (în România nu exista aşa ceva, pe vremea aceea). Acolo am mâncat prima oară chipsuri şi ţin minte că mă duceam mereu la magazin să-mi cumpăr gume de toate culorile, aşa cum nu aveam noi în ţară. Cât despre oameni, ce să-ţi spun? Erau eleganţi, îmbrăcaţi occidental, iar cei care purtau costumele lor tradiţionale erau curaţi, spălaţi şi absolut normali. Acum, când văd la televizor imagini de acolo, nu-mi vine să cred că este vorba despre unul şi acelaşi loc. Mi se rupe sufletul şi nu înţeleg de ce s-a ajuns aşa. Sau, mai corect spus, înţeleg şi mi-e silă. Politica a schimbat destinul familiei mele în cel mai trist mod cu putinţă. Am oroare de tot ce înseamnă politică.

Cea mai tulburătoare amintire din acea vreme este aceea când, în miez de noapte, am simţit cum se zguduie casa. Eram prea mică să înţeleg ce se întâmplă, dar uitându-mă pe geam am văzut un tanc. Intraseră ruşii în Afganistan. Începuse războiul.

Care e cea mai frumoasă amintire a ta de când erai mică? Cum erai pe atunci, ce s-a păstrat în tine şi ce s-a schimbat din acele vremuri?

Cea mai frumoasă amintire e din România. 🙂 Ne-am întors în ţară, eu am intrat la şcoală, în clasa întâi, şi am prins drag de meseria de învăţătoare. Cele mai fericite momente erau când făceam lecţii cu păpuşile mele. Aveam catalog, fiecare avea carnetul ei de note, iar eu le predam conştiincioasă ce învăţasem la şcoală în ziua respectivă şi apoi le ascultam. Eu întrebam, eu răspundeam, şi uite aşa, îmi consolidam cunoştinţele. Pe atunci eram un copil retras, care se simţea mult mai bine în camera lui, cu păpuşile, decât afară, cu oamenii. Asta nu s-a schimbat nici acum. În rest, nimic nu prea mai e la fel. Poate doar sufletul de copil pe care nu vreau să-l las să moară.

Ştiu că mama ta e prietena ta, confidenta ta, aveţi o relaţie foarte strânsă. A fost un părinte sever sau dintotdeauna aţi fost aşa de apropiate?

Dacă ar fi fost un părinte sever, nu cred că m-aş mai fi apropiat atât de mult de ea. Cu mine nu funcţionează forţa şi nici ordinele de la autoritate, de orice fel ar fi ea. Mama e foarte inteligentă şi întotdeauna a ştiut să dozeze fermitatea şi indulgenţa, în aşa fel, încât să păstreze intactă relaţia noastră, să nu-mi distrugă nici personalitatea, nici speranţele, nici încrederea în mine. De asemenea, mama e foarte frumoasă şi arată mult mai tânără, de aceea toată copilăria mea am fost întrebată dacă suntem surori. M-am mândrit mereu cu ea. Practic, a fost şi este farul meu călăuzitor, omul care mă iubeşte şi mă ajută necondiţionat, iar pentru asta îi voi fi recunoscătoare şi îi voi mulţumi toată viaţa.

Care a fost cea mai importantă lecţie de viaţă pe care ai primit-o de la părinţi? Una pe care vrei să le-o transmiţi şi copiilor tăi.

Aici ar fi multe de discutat. Pentru mine, cea mai importantă lecţie de viaţă primită de la părinţii şi bunicii mei a fost să nu-mi bat joc de oameni, să fiu un om corect şi să învăţ bine, ca să ajung să-mi împlinesc visurile. Eu, la rândul meu, îi sfătuiesc pe copiii mei să facă la fel, dar vremurile mă cam contrazic şi îmi demonstrează că aceste valori sunt desuete. Azi, cu cât eşti mai mincinos, mai escroc şi fără scrupule, cu atât îţi e mai bine. Cât despre şcoală… Cine mai răzbate în vremurile astea prin cunoştinţele pe care le are şi prin rezultatele şcolare? Prin urmare, nu-mi rămâne decât să mă bazez pe inteligenţa copiilor mei care vor şti să facă alegerile corecte.

În ziua de azi este foarte la modă subiectul numit parenting. Tu ce fel de părinte eşti? Care crezi că e calea cea mai bună în relaţia cu copiii? Câtă fermitate şi câtă indulgenţă sunt necesare şi cât de prieten poţi fi cu copilul tău?

Eu când aud de parenting, zâmbesc. Nu mai ştiu unii ce să inventeze ca să profite de pe urma altora. 🙂 Fiecare părinte, dacă e întreg la cap, ştie ce-i mai bine pentru copilul lui, ce nevoi are, ce abordare i se potriveşte, ce dorinţe are. Nu cred că e nevoie să mă înveţe cineva cum să-mi cresc şi să-mi educ copiii. Ce consideră unii a fi nepotrivit, pentru ai mei poate fi soluţia ideală. Sau invers. Când toţi „experţii” ăştia spun că aşa se face, emit doar teoria, dar nu-i cunosc personal pe copiii mei. Eu îi cunosc. Şi sunt fermă cu ei, recunosc, atunci când vine vorba de sănătate şi şcoală. În restul timpului, le sunt prietenă. Sunt măgulită de faptul că băiatul meu, Darius, care se află la o vârstă delicată (aproape 16 ani), îmi vorbeşte despre problemele cu care se confruntă, îmi cere părerea şi ne sfătuim în toate. Şi când spun „ne sfătuim”, nu spun doar că eu îi dau sfaturi lui, ci şi că îi cer sfaturi. Şi pentru că am încredere în inteligenţa lui cognitivă, emoţională, îl şi ascult. Cu Salma, de asemenea, dezvolt o relaţie bazată pe prietenie mai mult decât pe autoritate, fiindcă e un copil foarte independent şi nici la ea nu funcţionează impunerea cu forţa. Îi explic, îi dau exemple, o îndrum, dar nu o forţez sub nicio formă.

Puţină lume ştie că eşti actriţă şi încă una foarte talentată, mi s-a spus. Recunosc că nu te-am văzut jucând – de ce ai stat departe de această lume, de ce nu te vedem pe scenele teatrelor sau în filme?

Dacă eram cântăreaţă şi apăream pe scenă în chiloţi sau mimând cântatul, m-ar fi ştiut mai multă lume. Dar aşa… Mă rog, e o poveste lungă şi dureroasă. O să încerc să sintetizez. Am absolvit UNATC – I.L. Caragiale din Bucureşti, Facultatea de Teatru, secţia Actorie, la clasa profesorilor Ion Cojar şi Gelu Colceag. Am terminat cu 10 şi am crezut că nimeni şi nimic nu îmi va sta în cale în drumul meu spre scenă. Am jucat o vreme la Teatrul „Toma Caragiu”din Ploieşti, apoi la Bucureşti, pe scene independente. Din păcate, în lumea asta, aripile îţi pot fi tăiate foarte uşor. Am trecut prin câteva experienţe neplăcute, în urma castingurilor pe care le dădeam şi le luam, dar care (culmea!) nu se concretizau. Și am refuzat să mă mai prezint la vreunul. Apoi, m-am măritat şi l-am făcut pe Darius. Ţin minte că deşi născusem de doar două săptămâni, pe întâi octombrie m-am prezentat la facultate. Eram anul patru şi repetam la Casandra piesa pentru examenul de licenţă, care a şi primit, ulterior, premiul pentru cel mai bun spectacol. „Ofertă de serviciu”, de Lia Bugnar, în regia lui Gelu Colceag şi Doru Ana. Sunt foarte pasionată şi îndrăgostită de meseria mea şi acum sunt pregătită s-o iau de la capăt. Nu mai ratez nicio propunere profesională decentă şi mă prezint la toate castingurile. Şi uite aşa, dacă o să te uiţi la Pro Tv, la serialul „Lecţii de viaţă”, o să mă vezi şi tu jucând şi îţi vei putea face o părere personală despre cât sunt sau nu sunt de talentată. Până la urmă, în meseria mea, mai mult decât talentul contează norocul şi prieteniile, din păcate.

Ai lucrat în radio şi-n presa scrisă, ai făcut emisiuni pentru copii, ai prezentat spectacole… Ce-ţi place cel mai mult să faci?

Am fost si prezentator si realizator la televiziune câţiva ani, iar în momentul în care lucrez într-un loc, fie că e radio, TV, fie că sunt la teatru, pe scenă, fie că scriu articole în reviste, sunt cu toată fiinţa mea acolo, mă implic total şi îmi place cel mai mult activitatea respectivă. Ăsta a fost norocul meu: să fac doar ceea ce îmi place.
Dacă mă întrebi, însă, care a fost experienţa ce mi-a rămas în suflet şi m-a învăţat ce înseamnă profesionalismul la cel mai înalt nivel, ei bine, aceasta este colaborarea mea cu echipa DisneyLive! Feld Entertainment din America. În urma unei probe pe care am dat-o în română şi engleză (după o pauză de vreo 10 ani în care n-am mai participat la niciun casting), cei de acolo m-au ales să mă alătur echipei lor. Și, după repetiţii intense, am revenit în România şi am prezentat spectacolul „Mickey’s Magic Show”, în premieră, la Sala Palatului. Asta mi-a plăcut cel mai mult să fac. Să te afli pe scenă, în faţa a patru mii de oameni, în majoritate copii, îţi oferă ţie, ca actor, o senzaţie de nedescris. Şi să mai fii parte şi dintr-o echipă care reprezintă maximul în industria de entertainment pentru copii, din întreaga lume, nu poate decât să fie onorant, dar şi copleşitor. Este o experienţă pe care mi-ar plăcea să o trăiască orice artist din România şi să simtă diferenţa pe propria piele.

nouria disney

După ani la rând în care ai lucrat pentru alţii, ca angajat sau colaborator, mi-ai spus că vrei să porneşti, în sfârşit, pe cont propriu. De ce? Care au fost cele mai mari dezamăgiri în relaţiile tale profesionale de până acum? Şi ce-ţi doreşti să faci de una singură, la ce să ne aşteptăm, poţi să ne divulgi vreun plan de viitor?

Am decis să pornesc pe cont propriu fiindcă mi-am dat seama că nu mai sunt dispusă să-i las pe alţii să se folosească de talentul meu, de profesionalismul cu care îmi fac treaba şi de seriozitatea mea. În anumite situaţii, deşi aveam salariul unei femei de serviciu, simţeam că angajatorii ar fi vrut să le fiu recunoscătoare doar pentru simplul fapt că mă plătesc pentru munca mea. De parcă mă cumpăraseră sclav pe plantaţie. Ba mai mult, în numele sumei respective, trebuia să mă şi cenzurez atunci când scriam pe blogul meu, pe Facebook sau oriunde, îngrădindu-mi-se dreptul la libera exprimare şi jignindu-mi-se, astfel, inteligenţa. De fapt, de la o vreme încoace, n-am mai fost dispusă să-mi ţin gura şi am început să spun tot ce nu-mi convenea, inclusiv lucruri grave, legate de aparenta legalitate în care ne aflam. Problema în astfel de situaţii se pune simplu: ori accepţi mizeriile şi taci, ori dispari din peisaj. Şi-atunci, de ce să-mi caut alt stăpân? Nu mai bine devin propriul meu stăpân şi mă folosesc eu de tot ce am învăţat la şcoală, de experienţa mea, de calităţile profesionale pe care le am şi care mi-au fost mereu recunoscute, chiar şi de cei care mi-au făcut rău? Ba da. Şi uite aşa, a apărut Nouria Entertainment, compania care se ocupă cu realizarea de spectacole pentru copii.
Faptul că am absolvit cinci ani de liceu pedagogic şi la bază am meseria de educator a cântărit foarte mult atunci când am început acest proiect. Copiii din Bucureşti, dar şi din ţară, vor fi fericiţi să întâlnească personaje pe care le ştiu din poveşti, dar care se vor afla în situaţii diferite decât cele cunoscute, făcând spectacol în cel mai pur sens al cuvântului, dar si provocându-i pe cei mici să gândească şi să afle lucruri noi. Prima producţie va fi gata în luna aprilie şi abia aştept să-ţi dau toate detaliile la momentul potrivit. În plus, pe lângă colaborarea pe care o am cu Pro TV, pregătesc o nouă colaborare, de data aceasta pe partea de imagine, dar nu pot să-ţi spun nimic acum. Te aştept la o nouă discuţie în curând. 🙂

Ai avut o căsnicie lungă şi, credeau mulţi, perfectă, cu fostul tău soţ, Daniel Iordachioaie. Dacă ai putea să te întorci în timp, ce-ai schimba, ce regreţi? Ce crezi că ai fi putut să faci tu ca să fie mai bine?

Chiar crezi că îşi imaginează cineva că există căsnicia perfectă? Dacă eşti persoană publică şi nu îţi pui poalele în cap la televizor, asta nu înseamnă că nu te cerţi, că n-ai probleme, că nu-ţi vine, câteodată, să-ţi iei lumea în cap. Unii aleg să facă asta în văzul lumii şi atunci ştii sigur că relaţia lor nu merge bine. Alţii, însă, păstrează lucrurile urâte între pereţii casei şi vorbesc în public doar despre partea frumoasă a căsniciei, care există, cu siguranţă, dar care nu durează la nesfârşit.
Dacă m-aş întoarce în timp, aş schimba un lucru esenţial: nu m-aş mai lăsa ultima pe lista de priorităţi. M-a preocupat mereu să îl pun în valoare pe celălalt, să lupt pentru cauzele lui, să îi sar în apărare ca o leoaică, să respir prin el, iar toate lucrurile astea m-au obosit. Ba am mai pornit şi o afacere căreia m-am dedicat trup şi suflet, ca să-i fie mai bine familiei noastre, şi ajunsese să-mi ocupe foarte mult timp (pe lângă serviciul pe care îl aveam). De fapt, în urma acestei întâmplări traumatizante prin care am trecut, am învăţat un lucru de căpătâi, care mi-a devenit motto: eu sunt cel mai important om din viaţa mea. Dacă aş fi privit aşa lucrurile, aş fi fost mai relaxată, n-aş mai fi suferit pentru orice fleac, n-aş mai fi pus suflet ca să îndrept derapajele căsniciei şi m-aş fi preocupat mai mult de nevoile mele şi de fericirea mea personală. Aş fi trecut mai uşor peste toate şi aş fi fost o companie mai plăcută. Din păcate, am înţeles prea târziu că nu trebuie să te sacrifici pentru nimeni şi nimic, fiindcă mai devreme sau mai târziu, cei pentru care ai făcut-o îţi vor spune că nu ei ţi-au cerut sacrificiul şi că n-aveau nevoie de asta. Sau, şi mai rău, sunt unii care consideră că asta e datoria femeii.
Deci asta puteam să fac ca să fie mai bine: să îmi satisfac propriile nevoi şi să fiu fericită. Pentru că eu cred cu tărie că dacă femeia e fericită, întreaga familie e fericită.

Ce crezi că strică ireparabil relaţia dintre doi oameni care odată s-au iubit? Peste ce greşeli se poate trece şi ce e de neiertat?

Depinde de oameni, de valorile pe care le au, de caracterele lor, dar şi de educaţia pe care au primit-o de acasă. Sunt mai multe lucruri care pot strica iremediabil relaţia dintre doi oameni şi mult mai puţine sunt cele care o pot suda. În cazul meu, fie că e vorba despre iubire, fie că e vorba despre prietenie, n-aş putea să iert niciodată trădarea.

Fina mea m-a rugat să te întreb dacă, ţinând cont de originile tale arăbeşti, dar şi de firea ta foarte independentă, ai fi putut să te măriţi cu un bărbat afgan. Să porţi văl, să fii o femeie supusă. Eventual să-l împarţi cu alte neveste (nu ştiu dacă în acea zonă bărbaţii au mai multe soţii).

Drăguţă întrebarea. Să ştii că m-am gândit şi eu de câteva ori la această situaţie. Originile mele persane cu firea mea rebelă se înţeleg foarte bine. Sunt greu de băgat în tipare, aşa cum sunt greu de stăpânit. Trebuie să fii mult prea puternic să-mi rezişti şi să mă domini. La prima vedere, răspunsul ar fi nu, n-aş fi putut să mă mărit cu un bărbat afgan. Dar am eu cum să ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă m-ar fi lovit dragostea? La cât de total mă arunc în braţele iubirii, parcă mă văd ziua acoperită toată din cap până-n picioare şi la doi metri în spatele soţului, iar seara, aşteptându-mi rândul la uşa dormitorului lui. Glumesc, desigur.
Serios vorbind, să ştii că afganii nu sunt toţi precum cei pe care îi prezintă mass-media. În familia mea, de exemplu, n-am auzit să aibă vreun bărbat mai multe soţii, n-am văzut nicio femeie acoperită de burka şi n-am văzut vreo diferenţă între felul meu de a trăi şi a mă comporta şi felul lor. Sunt oameni care au citit, au învăţat, au studii superioare (tatăl meu este doctor în economie), oameni care au călătorit în întreaga lume, care trăiesc în Occident de zeci de ani şi care s-au integrat perfect vieţii din ţările ce i-au adoptat. Şi ca să închei cu o concluzie amară, afganii din familia mea, cu studii terminate şi cu drag de muncă, au venituri mult mai mari decât am eu, românca născută şi crescută aici, tot cu studii terminate şi având foarte mult drag de muncă.

Oricine urmăreşte pagina ta de Facebook te vede azi fericită, împlinită, îndrăgostită. Ce ne poţi spune despre omul din viaţa ta? Cum a reuşit el să te cucerească?

Să ştii că pe pagina mea de Facebook poţi să vezi şi alte lucruri. Depinde ce urmăreşti. 🙂 Dar da, ai dreptate, cred că în primul rând te loveşte chipul meu luminat de fericire. Îţi vine să crezi că asta i-a deranjat pe unii? Şi-ar fi dorit, probabil, să mă duc la mânăstire după divorţ. M-aş fi dus ca să le fac pe plac, dar asta în condiţiile în care aş fi avut mai multe vieţi. Cum am doar una singură, nu pot s-o trăiesc cum vrea lumea, aşa că îmi permit s-o trăiesc doar în acord cu mine fără să dau socoteală nimănui.
Au existat, într-adevăr, momente în care şi eu am crezut că viaţa se termină odată cu căsnicia. Şi exact atunci, a apărut el, omul-înger, venit, parcă, de nicăieri. La început, mi-a fost prieten devotat, mi-a suportat tristeţile, lacrimile. În timp, cu multă grijă, răbdare, delicateţe, dar şi cu fermitatea bărbatului adevărat care nu se sperie de toanele unei femei, a reuşit să-mi demonstreze că, de fapt, viaţa pentru mine abia începe. Şi mi-a devenit partener şi facem o echipă imbatabilă. N-aveam cum să nu mă îndrăgostesc de un asemenea om, cu un asemenea caracter puternic, responsabil şi care ştie exact ce vrea de la viaţă. Mai mult nu îţi voi spune pentru că tot ce-aş avea de spus despre el ar putea să pară o invenţie a minţii mele, atât e de… perfect.

Tu şi iubitul tău sunteţi romantici şi îl aşteptaţi cu nerăbdare pe sfântul Valentin sau această sărbătoare vă lasă reci? Ce planuri aveţi pentru 14 februarie?

Nu mi-aş fi imaginat niciodată că există pe pământ un om (bărbat, mai ales) mai romantic decât mine. Uite că m-am înşelat. Iubitul meu este cea mai romantică persoană pe care o cunosc şi alături de el trăiesc o zi a îndrăgostiţilor veşnică. Prin urmare, aşteptăm sfântul Valentin aşa cum aşteptăm fiecare zi pe care o trăim împreună.

Mai crezi în căsătorie, în jurăminte pe viaţă? Te-ai mai vedea încă o dată mireasă?

Ştiu că după un eşec în căsnicie eşti convins că nu vei mai face pasul ăsta niciodată. La început şi eu am crezut că jurămintele nu ajută la nimic din moment ce pot fi încălcate atât de uşor, dar ştii care e norocul? Nu toţi oamenii sunt la fel.

***

Fotografii: Christian Photography, arhiva personală a Nouriei Nouri

Semnat de

Un comentariu

  1. O persoana cu totul speciala ,un om pe care fiecare dintre noi ar fi bucuros sa o aiba aproape ! Succes in viata si asteptam o carte scrisa in „culorile vietii tale”,scri foarte frumos cu clasa si „expresivitate”!

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus