vineri , 23 iunie 2017

Nu-i nimic, iubito, o să-ți dăm noi ție (totul)

ziar

Când eram puștoaică, în anii ’90, și trăiam la Vulcan, una dintre marile mele bucurii era când mama mergea în oraș și se întorcea acasă cu tot felul de bunătăți. Covrigi, fructe, dulciuri, mici nimicuri din piață, ziare și reviste. Își cumpăra pentru ea Femeia, Formula AS și VIP, iar mie îmi lua Salut, revista lui George Mihăiță, vă mai amintiți de ea?

Eram înnebunită după toate, le citeam de la cap la coadă, mă uitam la poze, îmi decupam imaginile preferate și le lipeam prin caiete sau pe pereți, la mine în cameră. Și nu le aruncam niciodată! Avem și acum, în cutii de carton puse bine în podul casei, ziare și reviste vechi, și almanahuri din anii ’80, pe care le iubeam! Din ele am auzit pentru prima dată de Alain Delon, de Simone Signoret, Sophia Loren, Audrey Hepburn, Brigitte Bardot și de alte staruri care vor trăi mereu. Ca să nu mai vorbim de vedetele noastre, de Stela și Arșinel, de Oana Sârbu, de Tamara Buciuceanu, Mircea Diaconu, Tora Vasilescu, Mădălina Manole, Mirabela Dauer și alți artiști, pe care-i vedeam doar la televizor sau când mă duceau ai mei la spectacolele de la grădinile de vară, la mare. Ce vremuri, ce vremuri! Și ce onoare incredibilă am putut avea, vreo 10 ani mai târziu, să-i întâlnesc și să stau de vorbă cu cei mai mulți dintre acești oameni, cărora am ajuns să le spun pe numele mic și să-i apelez din agenda telefonului ori de câte ori am avut nevoie. Ce noroc să pot fi chiar eu unul dintre cei care să-i arate lumii și să le dea mai departe poveștile, în interviuri pe care le consider, pe cuvânt, cele mai semnificative lucruri pe care le-am făcut în viață.

GardianulÎn redacție la ziarul Gardianul. Casa Presei. Casa mea între 2006 și 2010 și școala mea de jurnalism.

Am citit ziare și reviste de când mă știu și am avut, dinainte să fac parte din echipele lor, nu doar o fascinație, ci și un respect și un spirit de protecție aproape sărit de pe fix față de ele. Mă dai pe spate într-o secundă dacă-mi arăți un Spiegel din 1978 (am unul acasă!) sau un Vanity Fair de colecție și mă rănești îngrozitor dacă văd că arunci la gunoi vreun ziar sau vreo revistă de calitate. Mi s-a întâmplat de curând, când cineva din familie ne adusese câteva numere din National Geographic, iar câteva săptămâni mai târziu, când a venit în vizită și a văzut că revistele erau tot în casă, le-a luat și le-a azvârlit la gunoi. Nu eram acasă, dar când m-am întors, am observat imediat că lipsesc. M-am uitat după ele și le-am găsit în final, mânjite, pătate, dezolate, în tomberon. Le-am scos de printre cojile de cartofi și de ouă, le-am curățat copertele superbe și le-am pus înapoi, la locul lor, gândindu-mă, ca o nebună, că, uite, am reușit să le salvez. Știu și înțeleg că mulți privesc presa ca pe un bun care se aruncă după consumare, dar măcar revistele cu adevărat bune, la care simți că s-a trudit, mă gândesc că nu te lasă inima să le arunci. Restul, le putem trimite la reciclare, ca măcar hârtia să nu se piardă și să facem din ea alte frumuseți pe lumea asta.

tipografieÎntr-o tipografie din București, acum câțiva ani. A fost un ziar care a murit repede.

Nu m-am gândit niciodată – până pe la 23 de ani – că asta vreau să fac în viață, să scriu la ziare și la reviste. N-am avut un drum prea clar conturat în minte, n-am avut vreun vis mare spre care să alerg, până atunci. Dar, după doar o lună de probă la o revistă care tocmai se lansa, în 2006, n-am mai putut face altceva. M-am legat de presă ca un kamikaze de bombă și n-am vrut niciodată s-o mai las, deși ea m-ar fi alungat de câteva ori, că-i săraca obosită și mi-a spus de mult că nu mai are ce să-mi dea. Nu-i nimic, iubito, i-am zis de fiecare dată, o să-ți dăm noi ție (totul) și o să te ținem, mulți ani de-acum încolo, vie și frumoasă, liberă, puternică și fără frică!

Vi se pare că delirez, nu-i așa? Ca și cum ar fi existat vreodată presă liberă, nu-i așa? Ca și cum ar (mai) fi ziariști curați și liberi, angajați nu la mogul, ci în slujba adevărului și-a binelui, nu? Ca și cum n-am fi văzut cu ochii noștri presa culcându-se la pământ, cocoșată de haitele corupte care au sfâșiat din ea până la os. Ca și cum n-am ști cu toții cât de meschini pot fi cei care au terfelit-o ca pe o femeie ușoară, aruncând-o dintr-o ogradă într-alta, până când fie s-au plictisit de ea și și-au căutat alte distracții, fie au ajuns în pușcărie, arestați în show-uri cu cătușe și mascați.

Numai că presa nu-i a lor. Nu uitați că în spatele acestei imagini de muiere ieftină, la cheremul tuturor, sunt oameni care au făcut din ea crezul lor și visul lor cel mai mare. Oameni care nu pot face altceva decât să-i dea ei tot, ca s-o țină, mulți ani de-acum încolo, vie și frumoasă, liberă, puternică și fără frică! A lor e presa, și a voastră, cei care continuați s-o citiți, să fiți încă vrăjiți de minunile ei, atâtea câte mai poate face, s-o susțineți, s-o iubiți. Și, la drept vorbind, s-o salvați.

pagina 1Mostră de ziar, înainte să plece la tipar. Pagina Întâi a capitulat după cinci luni.

P.S. Care mai e ziarul sau revista voastră preferată? Vreți să le citiți în continuare și să n-auziți, într-o zi, că s-au închis? Faceți-vă un abonament. În felul ăsta, sunteți siguri că și voi vă primiți bucuria, și cei care au muncit la ea își primesc salariile. Și, în timp, o să adunați în casă vrafuri-vrafuri de ziare și reviste superbe, în care o să puteți, la o adică, așa cum spunea fostul meu redactor-șef Alecu Racoviceanu, să împachetați brânza. 😀

P.S. 2 Le citiți pe net, gratis? Foarte bine. Dacă vă plac, dați-le mai departe, dați like, share, comentați, faceți o donație celor care au o astfel de opțiune pe platformele lor online. Folosiți-vă de toate instrumentele pe care le aveți la îndemână ca să vă arătați susținerea. Cu cât crește audiența unui site care vă place, cu atât cresc și șansele celor care creează aceste site-uri să poată trăi din scrisul lor și să poată scrie mai departe. Și, vă rog – pentru că am văzut astfel de reacții pe alte platforme – nu vă mai supărați când dați peste câte-un advertorial, dimpotrivă, bucurați-vă, înseamnă că omul acela, al cărui conținut îl consumați gratuit, e plătit, totuși, de cineva. Încă o dată: bucurați-vă, fiindcă în anii 2000 nu mai sunteți voi cei care trebuie să scoateți bani din buzunar în fața unei tarabe de ziare și reviste, ci o fac publicitarii în locul vostru, plătind pentru conținut.

Vouă, tuturor celor care citiți LaRevista.ro, vă mulțumesc pentru toată galeria pe care ne-o faceți de peste trei ani. Vă mulțumesc că accesați site-ul zi de zi și că vă folosiți de toată gama de aprecieri în social media – like, love, share, comment, pin – prin care ne arătați că ceea ce facem contează. Pentru că v-ați invitat prietenii să se aboneze la pagina de Facebook. Pentru fiecare comentariu, pentru fiecare semn al prezenței voastre aici. În fiecare zi, faceți o presă vie și frumoasă, liberă, puternică și fără frică! 

Semnat de

2 comentarii

  1. Ai mare dreptate, Corina!! M-am regăsit total în gândirea ta! Eu sunt pe facebook ca şi în realitate, dau „like”, „share” ori comentez doar dacă îmi place sau am ceva de spus. Altfel stau în banca mea.
    Dar când îmi place ceva, am o bucurie în a arăta asta. Asta simt. Mi se pare o formă de recunoştinţă. Un alt fel de „mulţumesc”. Şi crezi ori nu, mă gândesc şi la autor că se bucură când vede că cineva a mai luat atitudine.

    • Da, Maria, si eu fac la fel, desi mi se pare ca nu fac destul. Sunt multi oameni pe care-i plac si pe care nu-i promovez indeajuns. Am s-o fac mai des. 🙂

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus