LaRevista.ro Priveste lumea altfel
Am venit pe jos, prin ploaie, până a început să toarne de nu mai vedeam la doi paşi şi trotuarul devenise, practic, un şir de băltoace mici. La piaţa Dorobanţi, hai să mă urc într-o maşină, că îmi udase şi haine şi rucsac şi telefon (nu, nu am umbrelă, am avut trei, două le-am uitat nu ştiu unde, una am dat-o cuiva, aia e, nu am umbrelă!). Acolo, în staţie, în fata părculeţului, nu există nimic sub care să te adăposteşti, e doar o doamnă într-o cabină minusculă.
În staţie, lume, am stat în ploaie 10 minute, cel puţin, timp în care nu a venit nimic. În afară de mine şi un domn în cămaşă şi rucsac care se zgribulise tot, toată lumea avea umbrelă. Nu sunt aşa leşinată după ploaie, dar mi-era bine, mi-era cald, mi-a făcut plăcere să stau în ploaie, să merg prin bălţi, dacă nu se făceau pantofii libărci, aş fi venit pe jos până acasă. Ştiţi de ce scriu despre asta? Pentru că niciuna dintre purtătoarele de umbrelă din staţie – erau vreo 10 – repet, niciuna nu s-a gândit să-şi împartă umbrela cu mine sau cu domnul în cămaşă (eu măcar aveam o haină de ploaie, udă, dar aveam). E doar o întâmplare care spune mult despre noi, azi; dacă pe un om de lângă tine îl plouă de-l face ciuciulete, nu poţi să-l întrebi măcar dacă vrea să se adăpostească sub umbrela ta, alea 10 minute cât stăm acolo? Mi s-a făcut aşa, un gol, a tristeţe… Am luat toate bălţile la rând, era caldă ploaia, mai rece a fost acolo, printre umbrele…
***
Citește și:
Nuami Dinescu: Eu sunt o anti-vedetă
Nuami Dinescu: Trei cărți de citit
Fragmentarium: „Eu nu sunt Tanța”, de Nuami Dinescu
V-a plăcut acest articol? Abonați-vă LaRevista.ro și la pagina noastră de Facebook!
Semnat de Nuami Dinescu
