vineri , 17 noiembrie 2017

Nuami Dinescu: trei cărți de citit

Nuami

~ Nuami Dinescu și trei cărți pe care le iubește ~

Mi-a plăcut să citesc de când mă ştiu; în ciuda aparenţelor, am fost mereu un copil timid şi interiorizat (nici acum nu sunt o fereastră larg deschisă, dar am făcut o şcoală de actorie şi mă salvez!), şi cărţile mi-au fost dintru început prieteni buni, care m-au crescut. Cu visuri  şi cu idealuri, cu un fel de a vedea în fiecare om ce e mai frumos în el. Instinctiv încerc să nu văd urâţenia, în speranța că mi se pare, că poate dispare, ca ceasul rău.

Am citit ce mi-a căzut în mână – am început cu Alexandre Dumas – „Cei trei muschetari” și deviza lor,„ toţi pentru unul şi unul pentru toţi”. Aşa de bine s-a înrădăcinat în mintea mea, că, peste ani, m-am ridicat în şedinţa de partid (eram membru PCR, nu se putea altfel) să susţin nişte nevoi ale teatrului… Bineînţeles că au scăpat de mine cu prima ocazie, dar, cum zice înţeleptul, „un şut în fund…”?

Trei cărți pe care le iubesc:

Ultima noapte de dragoste, întia noapte de război” – Camil Petrescu

L-am iubit pe Camil Petrescu. Instinctiv, fără să-mi explic de ce citesc pe nerăsuflate „Ultima noapte de dragoste, întia noapte de război” cu mult înainte ca ea să fie în programa şcolară. Nu ştiu ce din mine se răscolea când citeam orice purta semnătura lui – o slăbiciune, o pasiune mistuitoare către ceva la care ştii sigur că nu vei ajunge niciodată, mulţimea de temeri nerostite şi cărora nici măcar nu le ştii numele. Nu ştiu ce a fost, dar toată adoleescența mea a pendulat între „I se cuvine să recunosc că nu m-a înşelat decât când am devenit bogat!” şi „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu!”. Mi s-a părut mereu că pentru mine a fost ca un abecedar al supravieţuirii relaţionale. Când dramele mele par că mă mistuie, se întâmplă ceva, în lume, cu lumea, cu omenirea de lângă mine, şi-atunci înţeleg ce contează cu adevărat. A fost ca o lecţie care s-a aşezat frumos în temelia vieţii mele şi am simţit, în timp, că atâta dreptate avea dragul de Camil – “Întotdeauna o avere mare vine la pachet cu o coloană flexibilă ca nuiaua!” – şi am  văzut cum o stabilitate financiară vremelnică rupe relaţii ce păreau indistructibile. Cum ar fi, dragă Camil Petrescu, ai cam scris cartea mea de căpătâi! Le-aş pune-o în braţe  celor care sunt îndrăgostiţi şi li se pare că viaţa s-a terminat, le-aş da-o spre citire şi celor care cred că au vieţi anoste, le-aş face-o cadou bărbaţilor care nu înţeleg uneori de ce se cramponează de câte cineva, până la un punct când reuşesc să se rupă.

 „Candidaţii  la fericire” – Ileana Vulpescu

În anii în care era în vogă nu am putut să ajung la ea. Nu am avut, pur şi simplu, de la cine să o împrumut să o citesc. Acum câţiva ani, graţie unor întâlniri frumoase ale vieţii mele, aveam să o întâlnesc pe autoarea al cărei roman tânjisem să-l citesc și care a făcut un fel de revoluţie la vremea ei. Pe doamna Ileana Vulpescu. Am primit „Arta Conversaţiei” cu autograf (frumoasă bucurie, după atâta timp!) şi încet, încet am intrat în universal fabulous al fenomenului Ileana Vulpescu.

M-am oprit anul trecut la una din cărţile care are coperţile destul de chinuite pentru că am cărat-o cu mine peste tot: „Candidaţii  la fericire”! Am citit toate poveştile din ea cu speranţa nebună ca, în ciuda titlului, măcar unuia îi va reuşi, că va fi şi câştigător, nu doar candidat. Cartea se deschide cu „Scrisoare către un cunoscut”, pe care am citit-o înmărmurită şi am continuat să citesc de parcă mă întorceam undeva, într-o viaţă, pe alocuri, a mea. Pot să jur că suntem mulţi care am citit, cu lacrimie cât bobul de mazăre, scrisoarea pe care nimeni nu a trimis-o niciodată. Iată scrisoarea, şi pentru ca bucuria să vă fie întreagă, căutaţi şi cartea. Acum, slava cerului, se găseşte în librării!

„Scrisoare către un cunoscut”, de Ileana Vulpescu:

Nu ţi-am scris niciodată, aşa că-nţelegi cât de greu îmi vine tocmai acum – când îţi relatez o-nmormântare la care suntem participanţi şi „sărbătoriţi” în acelaşi timp. Nici nu ţi-aş fi spus ceea ce-ai să vezi aici dacă nu mi-ai fi cerut explicaţii. Mă-ntrebi, din când în când, de ce m-au schimbat, cu-aceeaşi încăpăţânare cu care se discută la-nmormântări de ce-a murit răposatul, ca şi când n-ar fi acelaşi lucru că a murit de cancer, de pneumonie sau călcat de-o maşină. Nu suntem obişnuiţi să acceptăm fenomenele în sine, vrem totdeauna să ştim şi „de ce”. Dacă cel care-a murit merită să-l plângi, atunci plânge-l ori de ce-ar fi murit.

Cred că te miră că în vocabularul meu, redus ani în şir la „te iubesc”, există şi alte cuvinte. De fapt, şi eu redescopăr acum în mine femeia inteligentă, omul cu judecată. Mi se pare că sunt o veche cunoştinţă pe care-am scăpat-o din vedere multă vreme. Ani de zile mă uitam în oglindă şi nu-mi vedeam decât picioarele, fiindcă ele-ţi plăceau, „frumoase, lungi, cu pulpe rotunde”. Azi, descopăr că meritam din partea mea o privire mai atentă.

Am fost pedepsită, ca să-mi continui explicaţia, fiindcă am trăit o ficţiune. Omul n-are dreptul să trăiască decât realitatea, chiar dacă-l nemulţumeşte, şi n-are dreptul să trăiască decât ceea ce poate arăta la lumina zilei, oricât de imperfect ar fi. Mi-aduc aminte-acum de-o maximă dintr-o carte: „scrie numai ceea ce poţi semna, fă numai gesturile pe care le poţi face faţă de alţii”. Iar noi doi ne-am închipuit că ne putem sustrage controlului, judecăţii. Nu ne-am gândit niciodată că un singur om ajunge pentru alcătuirea unui tribunal. Nimeni n-a ştiut de legătura noastră, deci nimeni n-a putut să ne-o-nvenineze cu nimic din afară.

Mie mi s-a-ntâmplat, ca tuturor oamenilor care trăiesc, o ficţiune: te iubeam pentru ceea ce-mi închipuiam că eşti, iar tu, nerespectând legile conspiraţiei, mi te-ai arătat şi-aşa cum eşti. N-ai nici o vină şi nici măcar n-am să-ţi fac vreun reproş pentru „aşa cum eşti”. Ştiu că are să te doară ce-ţi spun acum: descopeream în tine lucruri comune cu fostul meu bărbat şi cu actualul meu bărbat. Erau exact cele de care fugeam, de care voiam să scap: indiferenţa, lipsa de preocupare pentru ceea ce stârnim în altul cu faptele şi cu vorbele noastre. Îţi repet, n-ai nici o vină; vina e-a mea că iubeam un om care nu exista.

Şi s-a ivit şi-acea lipsă de proporţii de care de asemenea fugeam: toată viaţa am dat, am fost de-o generozitate nepermisă uneori. Eu sunt omul care dă ultimii doi lei cuiva care are nevoie de ei. Tu îi păstrezi pentru tine. De fapt, aste e deosebirea esenţială între noi doi. Tu îţi păstrezi totdeauna cei doi lei ai tăi. M-am despărţit de tine fiindcă pentru mine dragostea noastră era totul, iar pentru tine o parte din tot, foarte echilibrată cu celelalte părţi ale vieţii tale. Erai ca omul care acceptă să meargă la cârciumă să bea două pahare de vin şi e-n stare să stea până dimineaţă fără să guste dintr-al treilea. Eu m-am azvârlit în dragostea noastră ca un beţiv fără judecată. E vina mea, bineînţeles. Tu cunoşti acea dreaptă măsură a lucrurilor pe care eu n-o cunosc. Tu ai respect faţă de îndatoriri şi de instituţii pe care eu nu-l am. Te porţi cu nevasta pe care n-o iubeşti sau cel puţin aşa-mi spuneai mie, ca şi când ai adora-o. De fapt, ar merita-o din plin. Nu mi-a făcut niciodată plăcere s-o văd, fiindcă era soţia ta, se bucura de tine, omul care aş fi vrut să fie numai al meu. Acum, când împrejurările mă fac s-o văd mereu, nu reuşesc deloc să-i descopăr vreun defect de caracter sau măcar fizic. O ascult cu voluptatea celor care se-autoflagelează, cum te laudă, şi-mi dau seama că eşti revelaţia ei, a-ntregii ei vieţi. Pe cine minţeai? Nu mă pot opri nici acum să mă-ntreb. Ai intrat în viaţa mea dornic probabil nu de ceva mai bun, ci de ceva nou. Ai dat suficient de repede semne de oboseală, e vina mea că m-am agăţat de tine ca înecatul de firul de pai. Dar toate cele la care nu ştim să renunţăm la timp se răzbună cu vârf şi-ndesat. Am ispăşit toată dragostea şi toate iluziile pe care mi le-am făcut despre tine şi despre dragostea noastră.
E vina mea că mi-am închipuit că ceva ce nu se petrece la lumina zilei te poate face fericit.

Îmi spui că m-am schimbat. Nu m-am schimbat, am vrut şi-am luptat să mă schimb. N-am plecat de lângă tine; m-am rupt, m-am smuls, când te iubeam mai mult, când mi-era cel mai greu. Era un efort de demnitate omenească, nu feminină. Tu ţi-ai păstrat tot timpul capul pe umeri, ţi-ai văzut de nevastă şi copiii tăi, eu am uitat că mai există şi alte fiinţe pe lume afară de tine. Nu-ţi fac nici o clipă injuria să cred că nu m-ai iubit. M-ai iubit cu-o dragoste măsurată, mi-ai dat atât cât credeai că mi se cuvine, eu ţi-am dat tot. Tu n-aveai niciodată timp pentru mine; săptămâni întregi, din 24 de ore ale zilei, nu găseai două minute măcar să mă chemi la telefon. Acum ai timp, dar ce să mai fac eu cu timpul tău! Trăim viaţa ca şi când am fi o specie eternă. Nu ne gândim niciodată că mâine poate fi prea târziu, că putem muri până mâine şi că tot ceea ce e al nostru azi, mâine poate fi cenuşă. Iartă-mi aceste „consideraţii” generale.

O dată, când te-am chemat la telefon, aproape plângând, să te-ntreb de ce mă laşi să mă macin de una singură, mi-ai spus cu vocea pe care ştii atât de bine să ţi-o faci tăioasă şi excedată: „De ce nu te uiţi într-o oglindă ca să-ţi dai seama că orice bărbat ar fi fericit şi măgulit lângă tine, cu tine, şi-ai să-nţelegi că-ntr-adevăr n-am timp”. Chiar dacă te-aş putea ierta pentru vorbele astea, n-am să le uit niciodată. Dacă mi-ai fi spus: „Eşti cea mai frumoasă din bordel, aşa că n-avea grijă, când trec pe-acolo tot pe tine te iau” ar fi-nsemnat acelaşi lucru. Mie nu mi-ar fi venit niciodată în minte să te raportez la alţi bărbaţi ca să-mi dau seama cât te-ar putea dori alte femei. Nu ne dăm seama că dezamăgirea este echivalentă cu un omor. M-ai omorât din imprudenţă. N-ai nici o vină. Fiindcă nu ştiai ce faci. Faţă de Dumnezeu oamenii au însă o mare infirmitate: nu iartă celor care nu ştiu ce fac.

N-am fost niciodată lacomă, nici de bani, nici de lux, nici de mâncare, de nimic. Numai de tine am fost lacomă, de sufletul şi de trupul tău. Nu mă mulţumeam cu ce-mi ofereai, îţi ceream. Ca o cerşetoare. Nu m-am gândit nici o clipă că e nedemn să cerşeşti. Am fost lacomă, şi Dumnezeu, în care nu cred, m-a pedepsit, şi mai ales m-ai pedepsit tu, singurul meu Dumnezeu.

Tu n-ai nici o vină.

N-aveai niciodată timp. Cât de puţin am stat de vorbă împreună: nu cred că mai mult de 20 de ore şi cred că măcar 15 dintre ele, de faţă cu alţii, despre lucruri indiferente, neutre, care n-aveau nici o legătura cu noi. Când eram singuri, în acele atât de puţine dăţi, îmi spuneai lucruri şi mai indiferente, despre spitalul tău, despre greutăţile meseriei, despre cele pe care ţi le făceau oamenii. Le ascultam, mă interesau fiindcă făceau parte din viaţa ta. Judecata rece care s-a cuibărit mai târziu în mine îmi spunea că lucrurile astea ar putea să figureze şi-ntr-o fişă de cadre sau într-un raport de activitate. Nu mi-ai spus niciodată de ce nu-ţi iubeai nevasta, pe cine-ai iubit, ce te nemulţumea, ce ţi-ai dori. Un singur lucru mi l-ai spus clar, răspicat, şi mi-l repetai cu grijă, din vreme-n vreme: „Nu ţi-am promis niciodată nimic şi ar fi criminal să-ţi promit ceva”. Am o bună memorie afectivă. Ar fi ajuns să-mi spui o singură dată. Nu mi-ai promis nimic, nici nu ţi-am cerut şi nici nu ţi-aş fi cerut. Mă durea că nici dorinţa de-a fi putut să-mi promiţi vreodată ceva n-o aveai. Îmi dădeai, involuntar poate, de-nţeles că locul meu era la marginea vieţii tale. E vina mea că ducându-mă la spectacol cu bilet de strapontină aş fi putut ca un domn de pe-un fotoliu să-mi spună măcar că-i pare rău că nu-mi poate da fotoliul lui. N-ai schiţat nici un gest de regret că stăteam pe strapontină. De fapt, aşa e bine: să n-ai regrete asupra lucrurilor pe care nu le poţi schimba. Te purtai într-un fel care să mă descurajeze, e vina mea că n-am vrut să înţeleg, că m-am încăpăţânat. Îmi par atât de ridicolă mie însămi. E vina mea că m-am mulţumit cu fărâmituri de la ospăţul la care fusesem invitată la bucătărie, nu în salon. Ce vină ai tu că-n mintea mea bucătăria a strălucit ani de zile sub lumina orbitoare care se revărsa în mii de curcubeie prin ţurţurii de cristal ai unui imaginar candelabru!

Singura dăruire totală între doi oameni e-n pat, aşa-mi spuneai. Poate că şi-acolo ai făcut economie de mijloace ca să respecţi principiul de-a nu mă angrena decât cu măsură în viaţa ta. Iartă-mă, am spus o răutate. Uneori, aş vrea atât de mult să te fac să suferi, dar nu cu vorbe, cu fapte. Aş vrea să mă iubească un bărbat şi să-l iubesc şi eu, iar tu să ştii şi să vezi, să fac şi să spun tot ce-ar putea să te doară mai mult, o durere de care să te zvârcoleşti. Şi mai mult decât asta, aş vrea s-ajung ziua când goală şi culcându-mă cu-acest om să-mi spună cineva că vii tu în cameră şi eu să m-acopăr cu un cearşaf şi să spun: ei şi, dar nu „bonne mine contre mauvaise fortune”, ci din toată inima mea repopulată de altă fiinţă şi de alte imagini. Iar sunt vinovată faţă de mine, iar alunec în ficţiuni, nu mi-a fost de-ajuns una!

Tu n-ai nici o vină.

Îţi fac un singur reproş. Când mi-ai legat viaţa de-a ta – nu, nu e bine spus – de tine, fiindcă vieţile noastre au mers paralel, şi-atât, mă cunoşteai de ani de zile, şi dac-ai avut cât de cât bănuiala fondului meu adevărat n-ai fi trebuit s-o faci. Ar fi fost destule femei fericite cu iubirea ta direct proporţională cu valoarea obiectelor. De ce trebuia să m-alegi tocmai pe mine, pe care m-ai făcut atât de nenorocită cu-această proporţionalitate? De ce m-ai ales tocmai pe mine, când ştiai că-ţi păstrezi totdeauna ultimii doi lei?

Şi-acum vreau să-ţi cer ceva, ca unui prieten: te rog nu mă chema niciodată, nu căuta să-nvii ceva ce ştii foarte bine că n-a murit. Ajută-mă să-mi pot demonstra că realitatea, oricare-ar fi ea, merită mai mult decât cea mai frumoasă ficţiune.

M-am rupt de tine când te iubeam, n-am vrut s-ajung niciodată la drojdiile urei.
Să ne-nchipuim c-am murit. Eu te-am plâns, te mai plâng şi-acum, dar într-o zi am să te-ngrop ca pe toţi morţii. Plânge-mă şi tu, o zi, două, cât crezi că merit, în inima ta atât de echilibrată, şi-ngroapă-mă, incinerează-mă, sfârşeşte cu mine. Şi vom fi amândoi asemeni celor care mor tineri şi frumoşi, pe care timpul nu-i poate altera în amintirea celorlalţi.”

Al Pacino în dialog cu Lawrence Grobel

Nu e prima dată când spun în gura mare că-l iubesc pe Al Pacino. „Da, tu și alte câteva milioane de femei!”, cum îmi zice un prieten de câte ori vorbim despre el.

Păi, poţi să nu-l iubeşti? L-am văzut cam în tot ce a jucat, şi magnetismul şi toată educaţia lui desăvârşită la Actor Studios şi felul în care îşi asumă şi lucrează Shakespeare îl fac să fie altfel. L-am cunoscut atât de bine după ce am citit interviul cu Lawrence Grobel pe Larevista.ro şi evident că în clipa în care am pus mâna pe cartea  lui, „Al Pacino în dialog cu Lawrence Grobel”, am început să citesc, dar am citit-o cum nu am citit nicio carte – pe bucăţi, de teama de a nu se termina.

Iată un fragment:

Ţi-a fost vreodată frică de femei?

Da, mi-a fost.

În ce fel?

Poţi să depinzi de ele pentru anumite lucruri, dar nu poţi să investeşti pe nimeni cu atâta putere, nu este corect faţă de tine sau de cealalata persoană. E greu de spus, pentru că, până la urmă, chiar ai investit în mama ta. Mama nu te lasă.

Deci te referi la despărțire. Ai avut mai multe relaţii. Cine este, de obicei, cel care pleacă?

A fost reciproc. Cred că mie, probabil, îmi este foarte frică să nu fiu părăsit.

Ce cauţi la o femeie?

Îmi plac femeile care ştiu să gătească. (zâmbeşte larg) Asta e în primul rând. Dragostea e foarte importantă, dar trebuie să-ţi fie prietenă – trebuie să ajungi, în cele din urmă, într-un punct în care poţi să spui că aceea femeie îţi e şi prieten. Ţine de încredere. Iar pentru asta e nevoie de timp. Dragosta trece prin diferite etape. Dar dăinuie. Dragostea durează. Shakespeare a spus: „Până atunci când mâna morţii o fură. Eu mint şi-s prins, pot spune liniştit: nu am scris vreun rând şi nimeni nu a iubit”. Ştii, îndura până şi mâna morţii! Iubirea nu-i măscăriciul vremii! Să ştii, dragostea romantică poate fi un mare rahat. Şi te poate răni.

Cât de des ai fost îndrăgostit?

Am fost îndrăgostit de două ori. Odată în ’69 şi odată în ’76. Prima oară, din cauza carierei mele, nu am avut deloc parte de ea. A doua oară, am găsit altă scuză. Ştiam prima oară că poate să fie ceva frumos, dar se întâmplau foarte multe în viaţa mea, nu am putut face faţă în acel moment.

Te referi la relaţiile tale cu Jill Clayburgh şi Marthe Keller?

Nu o să-ţi spun cine erau. Îmi pare rău.

Cartea e scris sub formă de interviu, iar Larry Grobel este singurul jurnalist care a reuşit performanța de a fi şi prieten cu Al Pacino de peste 25 de ani.

Cartea „Al Pacino în dialog cu Lawrence Grobel” poate să fie un cadou absolut minunat. Dincolo de toate, nu e doar o carte, e o carte în care un actor vorbeşte onest şi firesc cu prietenul lui. Cu umor, cu ironie fină, cu sinceritate. Printre multe altele, am învăţat de la el că sentimentul de vinovăţie nu e nimănui de ajutor, că trebuie mai întâi să te ierţi pe tine şi apoi îi vei putea ierta şi pe ceilalţi.

Pe Nuami Dinescu o puteți urmări în fiecare zi, de luni până miercuri, de la 17.10, la TVR 1, în emisiunea „Se zice că…”. 

Semnat de

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus