vineri , 15 decembrie 2017

O vernisare jubiliară: Gabriel Stan, la 50 de ani de pictură

Există, încă, o confuzie legată de durata intrinsecă din spatele unui jubileu, cauza principală aparţinând ignoranţei, acea ignoranţă asumată adeseori încă din vremea anticului Vergiliu, cel ce a observat cu tristeţe adevărul lui „fugit irreparabile tempus”. Din angoasa fluidizării iremediabile a unui timp imposibil de controlat, unii au decis că un jubileu poate acoperi o durată de 25 de ani, de 30 de ani, o cifră a sărbătoririi rotundă, în orice caz.

În Vechiul Testament, așa cum se explică pe site-ul Sfântului Scaun, se specifică limpede: „Legea lui Moise a fixat pentru poporul ebraic un an special: «Să consacrați anul al cincizecilea și să vestiți libertatea în țară pentru toți locuitorii ei: să fie pentru voi an jubiliar; fiecare din voi să-și primească înapoi proprietatea și fiecare să se întoarcă în familia lui. Anul al cincizecilea să fie pentru voi an jubiliar: să nu semănați, să nu secerați ceea ce crește de la sine și să nu culegeți via netăiată. Este jubileu: să fie sfânt pentru voi. Să mâncați din roadele câmpului. În acest an jubiliar, fiecare să se întoarcă la proprietatea lui» (Cartea Leviticului)”.

Celebrarea Jubileului prevedea, printre altele, „restituirea pământurilor la vechii proprietari, iertarea datoriilor, eliberarea sclavilor și chiar odihnirea pământului”. Sintagma cincizeci de ani de viaţă devine, astfel, rodul unei construcţii individuale frumoase, dar, când vorbim despre o jumătate de secol de creaţie artistică de excepţie, mi se pare cu adevărat că reprezintă atingerea unei sublime performanţe, asupra căreia merită să insistăm în cele ce urmează.

Bunul samaritean, blajinul prieten, eruditul observator, supra-înzestratul artist şi, nu în cele din urmă, generosul găzduitor Gabriel Stan, directorul galeriei de artă Kron Art” din Braşov, a invitat într-o zi de joi a lunii septembrie 2017 o mână de prieteni pentru a le explica câte ceva despre semnificaţia etimologică a acestui termen, atât de confuzat de lumea de aiurea, în ceea ce priveşte durata ceremoniată, dar pe care evreii o respectă cu străşnicie. Dar pentru cei care îl apreciază pe amfitrion, jubileul de acum a reprezentat, pe fond, pretextul unei noi întâlniri cu adevăraţii prieteni, cu acei connaisseuri ai operei de o viaţă a minunatului organizator de pinacoteci, vernisaje şi şezători de profunzime şi şarm, dar mai ales admiraţia pentru pictorul Gabriel Stan, asupra căruia planează, cu o certitudine din ce în ce mai pregnantă, avatarul unei genialităţi creative, situaţie care poate provoaca acestor amici chiar sentimentul unei irosirii în condiţiile absenţei din mijlocul acestor sărbători colocviale, produse de artist cu generozitatea-i bine cunoscută.

Totodată, confidenţii lui Gabriel Stan ştiu că societatea actuală profită de mediocrităţile subjugate mercantilismului omniscient, ipostază care oferă imediat concluzia: o societate care nu-şi promovează valorile umane se află în plin declin. Cei care respiră aerul Kron-Art”-ului, cunoscând prea bine acest adevăr, cu atât mai mult consimt că sunt ei înşişi contemporani ai declinului socio-cultural de proporţii chiar naţionale.

În spaţiul atât de intim şi de cordial din strada Postăvarului nr.18 din Braşov, în acea zi timidă de septembrie, invitaţii şi-au regăsit bucuria de a admira un adevărat regal pictural, o panoramă a stadiului ideatic şi artistic al unui creator de frumos, după cincizeci de ani de travaliu şi de negocieri intense cu principiul estetic al transfigurărilor, al cunoaşterii iniţiatice şi al semioticii transgresate în culori proporţionate tainic.

De la o expoziţie la alta, Gabriel Stan ne-a oferit şansa de a-i admira evoluţiile picturale, dar sub rezerva surprizei de a constata frisonaţi noi faţete imaginative şi inedite modalităţi de exprimare artistică dincolo de procedeele convenţionale, consacrate. Nu vorbim neapărat despre experimente care să şocheze, dar ochiul privitorului e obligat să se adapteze fiecărei lucrări de pe simeze, fiindcă vorbim aici despre o excepţională diversitate expozitivă de exprimare.

La Gabriel Stan există un anume tip de inconsecvenţe, dar ele ţin de îndrăzneala de a provoca în mod continuu, poate din prudenţa autorului de a nu se repeta în interiorul aceluiaşi spaţiu temporal. Dar, desigur, există în mod evident acea configurare generică a unei plastii identitare care determină în final recunoaşterea paternităţii lucrărilor, în ciuda osebirilor ce ţin de tehnica de lucru, principiul comunicaţional şi cel de exploatare la maximum a valenţelor cromatice. Aici, în acest domeniu delirant al culorilor, Gabriel Stan excelează de la o expoziţie la alta, cu o exuberanţă ce sfidează habitudinile terestre parcă după principiul marelui Vincent Van Gogh, care rezona astfel: Eu îmi visez picturile, iar apoi îmi pictez visele”.

Se insinuează o uimire permanentă odată ce eşti aflat în perspectivarea tablourilor lui Stan, un soi de perplexitate motivaţională în încercarea de a te ridica ideatic la nivelul de exprimare a artistului pe pânză. În viziunea imediată a acestor capodopere nu mai poţi pretinde că ştii ce este pictura în ansamblul ei, renunţi la această ambiţie. Eşti obligat la noi reevaluări pentru a-ţi aduce apoi aminte de cuvintele lui Dieu La Rochelle: „Numai marii pictori ştiu cu adevărat ce este pictura” (vezi „Memoriile lui Dirk Raspe”).

Există, totuşi, consolarea pe care marele Rembrandt a lăsat-o drept edict tuturor stupefiaţilor, aflaţi în extaz, în faţa frumuseţii eterne: „Pictura este înrudită cu Dumnezeu”. Acestui adevăr i se cuvine şi o recunoaştere de tip terapeutic. El figurează ca o rugăciune în faţa enormei surmontări cu care te obligi admirând splendoarea întruchipată pe pânzele întinse pe perete.

Gabriel Stan se află, după cincizeci de ani de travaliu deseori sacrificial, în magica ipostază a preacuviosului care aureolează orice lucru pe care îl atinge. Pentru el, pictura este muzica ochiului. Un aforism al scriitorului Valeriu Butulescu devine definitoriu pentru actualul stadiu artistic al lui Gabriel Stan: „Pentru a-l recepta trebuie să vezi muzica şi să auzi pictura”. Trebuie cumva să-ţi alterezi în sens sublim simţurile fără a fi tentat de nevoia unor explicaţii raţionale, ca într-o stază cognitivă, după cum vorbeam acum câţiva ani într-o cronică a unei cărţi semnate de acelaşi Gabriel Stan: „Aici este momentul în a atrage atenţia că această perspectivă liber consimţită a învinsului (nici un om de cultură autentic nu poate pretinde că ştie mai mult decât îl ajută bagajul său lexical, şi de aceea, o dată cu înaintarea în vârstă, el devine tot mai sceptic în faţa cunoaşterii, îşi asumă carevasăzică eşecul, el renunţă la pretenţia de a fi un iniţiat şi acceptă resemnat că, în toată viaţa lui, nu a jucat decât rolul perpetuului Ullyse), produce cu necesitate intervenţia unui logos ce nu există în circulaţie încă, având această specificitate. Explicitarea acestei forme de stază paradoxală în faţa cunoaşterii, ea fiind totuşi activă în ciuda semnificaţiei ei semantice, pentru că adaugă consimţirea vie, demiurgică a omului ca fiind construit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, duce la invocarea cu necesitate a unui nou termen lingvistic, pe care acum îl şi propunem aici pentru prima dată. Vorbim despre adjectivul «difractiv», el fiind reprezentarea unui apanaj şi nu al unei materialităţii substantivale. El sugerează subliminarea resemnării lui «ştiu că nu ştiu» şi oferă inexprimabilului şansa unei deschideri, respectiv a unei premise.” (O reflecţie pe marginea volumului „Întoarcerea doctorului Honigberger”, ianuarie 2012).

Suprarealismul stanian este de ceva vreme vectorul în devenire continuă pentru imploziile ideatice care îl macină pe mereu nedomolitul artist, implozii ce se cuantifică material dincolo de orice noimă prin desfăşurarea imaginii materiale a unor simfonii cromatice producătoare de extaze, dar şi de incertitudini acolo unde nu se poate defini corespondentul pictural cu apanajul privitorului de a cataloga, categorisi, justifica şi, mai ales, a asuma o explicitare proprie a imaginilor implozate de artist, din ambiţia admiratorului de a-şi dovedi sieşi că se poate ridica comprehensiv la acel nivel valoric.

Din solidaritate cu vizitatorul venit de aiurea pentru a admira lucrările lui Gabriel Stan va trebui să vin cu completarea că autorul nu face decât să-şi exorcizeze abstractul din sinele auctorial, iar ceea ce admirăm nu este decât un crâmpei al abisului iluminat care stă să irumpă ori de cîte ori artistul pune mâna pe penel.

Urmare celor expuse mai sus, prin asimilare intuiţională, îl voi ruga pe vizitator să reţină că, de fapt, timpul pictează şi el odată cu artistul, dar că în faţa artei acestuia, pentru oricine, timpul încetează să mai existe. Dar vremea lui Gabriel Stan este încă fecundă şi azi poartă numele de Jubileu.

Artistul ne-a mărturisit cu emoţie despre certitudinea unei restartări recreaţionale, mai ample şi mai inovative. Tocmai de aceea, voi sugera celor care au asistat la vernisarea organizată la galeria Kron-Art” să fie de acord ca titulaturii expoziţiei, dedicată celor cincizeci de ani de artă şi creaţie a lui Gabriel Stan, pentru eternitatea mărturisitoare, să i se decerneze, în semn de omagiu, singura noţiune atotcuprinzătoare: JUBILAŢIE!

***

Expoziția „Imaginea”, de Gabriel Stan, rămâne deschisă și în luna octombrie, la galeria brașoveană „Kron Art”.

Semnat de

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus