luni , 20 noiembrie 2017

Obsesia timpului de calitate petrecut cu copilul

Silhouette, group of happy children playing on meadow, sunset, summertimefoto

Pot să-mi fac blog de parenting dacă nu am copii? Adică mă arestează Poliţia Mămicilor Isterice dacă îndrăznesc? Nu de alta, dar am excesiv de multe opinii impertinente pe subiect, şi parcă mă mănâncă undeva şi nu pot să le ţin pentru mine, simt nevoia să dau cu băţul prin gard, să mă mârâie câinele de pază al copilăriilor fericite.

De exemplu, mă agasează de ceva vreme expresia “timp de calitate petrecut cu copilul”. Am încercat să alung gândul la ea ca pe-o muscă bâzâitoare, şi el, gândul, revine şi tot revine, it’s like a fuckin’ obsession. 😀
Cu mintea mea îngustă de nemamă, eu am priceput că timpul ăsta de calitate extraordinară nu-i timpul în care hrăneşti, speli la fund sau cerţi miracolul vieţii tale că nu şi-a făcut temele pentru şcoală. Ups, stai că, mai nou, nimeni nu mai ceartă pe nimeni pentru teme – mămicile fac petiţii online şi offline să nu se mai dea lecţii pentru acasă, că se stresează odrasla, îşi iese din zona de confort şi nu se mai simte fericită şi iubită dacă-i fluturi prea mult pe sub nas caietul dictando sau pe ăla cu pătrățici.
Aşa. Reluăm: deci timpul de calitate nu e ăla destinat primenirii sau cicălirii copilului, ci ăla în care aveţi activităţi împreună, vă jucaţi împreună, ascultaţi micul Mozart şi marele Smiley împreună, vă plângeţi împreună ce nasoală e şcoala. Trecem peste ultima parte a acestei înșiruiri, una care pe vremea şcolii mele, în anii de graţie 1980, nu se inventase, ci dimpotrivă, dacă mârâiai ceva de genul “azi nu am chef de învăţat”, primeai o scatoalcă cât ai zice “Barnevernet”.
Ajungem deci la partea cu jucatul. Băi, frate. Păi, eu când aveam între 6 şi 14 ani (că după vârsta asta visam la timp de calitate petrecut cu cel mai frumos puştan din cartier), mama şi tata erau ultimii oameni alături de care aş fi avut vreodată chef să tai frunze la câini. Ieşeam la joacă în faţa blocului, cu prietenele, de nici nu simţeam că se-nnoptează, şi când vedeam un ciuf brunet la fereastra de la etajul patru şi auzeam “Alinaaaa, la masă!”, îmi venea să plâng de ciudă. “Mai stau cinci minuteeee!”
În primul rând, nu-mi era foame niciodată, timpul petrecut cu farfuria în față era timp de slabă calitate pentru mine. Şi-apoi, nu ne-ajungea nouă, zuzelor, o juma’ de zi să pieptănăm toate păpuşile, să zgâlţâim toţi pomii, să enervăm toţi vecinii, să inspectăm toate cotloanele cartierului, să ne certăm ca chioarele şi să ne-mpăcăm cu suspine. Şi, să mor dacă mint, ăsta a fost cel mai de calitate timp petrecut în copilăria mea – cu cei de-o seamă cu mine. Deși îi iubeam și îi iubesc ca pe ochii din cap, n-aveam nicio aplecare în a mă ţine după fusta mamei şi a-i cerşi atenţia și nu ţineam să-l toc pe tata la cap pe niciun subiect care n-avea legătură cu geometria plană. Iar când veneau musafiri la noi, dispăream rapid din peisaj, şi nu pentru că mă gonea cineva, dar pe bune că nu mi se părea interesantă compania “moşilor” de treizeci şi ceva de ani.
Nu înţeleg aşadar obsesia asta modernă de a petrece tot timpul din afara jobului cu copilul. Mai ales dacă copilul nu mai foloseşte pampers. Nu de alta, dar poate copilul o avea ceva mai bun de făcut, cum ar fi de exemplu să se joace cu copii de vârsta lui. Nu se mai încurajează prieteniile între vecini, copiii din același bloc nu se mai cunosc între ei, ca pe vremuri, la şcoală sunt duşi cu maşina, acasă sunt aduşi tot cu maşina. În afară de aniversarea anuală la McDonalds – unde au nevoie de animatori scumpi, îmbrăcaţi în personaje Disney ca să se poată distra, altfel se uită unul la altul ca la urs şi fug în braţele mămiţicii din dotare – , copiii din ziua de azi nu mai ştiu să formeze găşti, grupuri, complicități năzdrăvane, stau numai cu ochii-n tabletă sau în coasta părinţilor, de nu pot ăia săracii nici să-şi tragă sufletul după serviciu sau să dea un telefon, că vezi Doamne se simte plodul neglijat.
Au apărut cărţi prin care părinţii sunt învăţaţi să se joace cu copiii lor – scuzați, dar WTF! Jucaţi-vă între voi, prichindeilor, o să vă vină natural, n-aveți nevoie de manuale pentru asta, trust me. Ştiu, numai mamă să nu fii, nu-mi săriţi în cap. Dar tocmai pentru că nu sunt mamă, îmi permit luxul de a sesiza nişte atitudini exagerate, păguboase, cred, atât pentru tabăra părinţilor, cât şi pentru cea a copiilor. Relax and enjoy şi împreună, nu zic nu, dar şi separat.
Ştiu, în lipsa acestor sufocări reciproce ridicate la rang de incontestabile abilităţi de parenting, vor fi mai puţine subiecte de dezbătut cu ton de scandal pe forumuri, dar uite aşa poate se câştigă mai mult timp de calitate pentru toată lumea.

Semnat de

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus