joi , 23 noiembrie 2017

Pe urmele lui Zorba. „Jurnal de călătorie. Italia, Egipt, Sinai. Ierusalim. Cipru. Moreea”, de Nikos Kazantzakis

Jurnal de calatorie

Jurnalul de tinerețe al lui Kazantzakis reprezintă un fel de călătorie inițiatică în care se amestecă date istorice, mitologie, reflecții despre istoria contemporană și lungi contemplări și meditații filozofice. Kazantzakis este un călător neobosit, avid de a cunoaște locuri și oameni noi, de a pătrunde misterele istoriei vechi și de a percepe schimbările prezentului.

Deși cronologic este situat înaintea titlurilor care l-au consacrat, cred că Jurnalul de călătorie ar trebui citit abia după familiarizarea cu Zorba Grecul, Hristos răstignit din nou sau Ultima ispită a lui Hristos. De asemenea, volumul se completează cu cealaltă carte autobiografică a sa, Raport către El Greco. Spre deosebire de aceasta din urmă, mult mai distilată, mai concentrată, evident o operă de maturitate, în Jurnalul de călătorie simțim un Kazantzakis foarte tânăr, un romantic, un exaltat, un drumeț lacom să vadă, să simtă, să cunoască cât mai mult din ceea ce are lumea de oferit.

Călătorul acesta neobosit se duce în Egipt, la Sinai, la Ierusalim sau în insulele grecești pentru a afla chipul pe care oamenii i l-au dat lui Dumnezeu în diferite epoci, reușind să descopere de fiecare dată, ca un adevărat umanist ce este, mai degrabă chipul omului din spatele zeului. Astfel, reflecțiile înalte pe seama credinței, a istoriei, dialogurile, închipuite sau trăite, în care discută concepte precum dreptatea, absolutul, credința (și care uneori pot fi resimțite ca fiind un pic emfatice de cititorul de azi) sunt contrabalansate de descrieri foarte vii și colorate ale oamenilor pe care-i întâlnește și ale locurilor pe care le vizitează. Cum este, de exemplu, fragmentul în care descrie peisajul cotidian al orașului egiptean Cairo: „Felahi slabi și zvelți, roși de muncă și de foame; copți șireți, bine hrăniți; beduini înalți, tăcuți, cu cingătoarea legată strâns, ochiul vulturesc, mândri; negri ca gorilele, cu pupile ce se rotesc repede pe albul ochilor și cu buzele răsfrânte; femei cu ochii fardați, cu grele belciuge de argint la glezne, ca niște sclave – și prin această întunecată gloată de oameni colorați, care miros a mosc și a bălegar, umblă inodori, palizi, europenii albi, ca niște bolnavi”.

La fel ca și în volumul de amintiri al lui Stefan Zweig, Lumea de ieri (Humanitas, 2012), e interesant pentru cititorul de azi, care deja cunoaște, măcar în mare, parcursul istoriei occidentale din secolul XX, să vadă care erau reacțiile contemporanilor în fața prefacerilor pe care le suferise societatea în urma Primului Război Mondial (pe atunci Marele Război) și felul în care aceștia vedeau anumite evenimente și schimbări istorice pe măsură ce se petreceau: Revoluția Rusă și consecințele ei, ascensiunea fascismului și a comunismului, „problema” evreiască, raportarea la un anumit spirit al timpului (Zeitgeist) pe care îl simțeau mult diferit față de cel al lumii de dinainte. Această conștiință a lumii care nu va mai fi niciodată la fel, a rupturii între lumea veche și lumea nouă este simțită foarte acut, dureros chiar.

Cu prilejul unei călătorii în Egipt (făcută în anul 1927), Kazantzakis vorbește astfel despre „înfricoșătoarea neliniște a timpului nostru” și despre faptul că este foarte greu pentru călătorul modern să se mai lase atras de simpla contemplare a frumuseții locurilor: „Trăim într-o epocă ce-și are strigătul ei și care potolește toate atrăgătoarele, nefolositoare pentru nevoile de azi glasuri ale frumuseții și înțelepciunii. Unul este Egiptul pe care l-am fi văzut înainte de Războiul Mondial – această mare linie sângeroasă care despică în două epoca și inima noastră –, și altul este Egiptul pe care îl au în față ochii omului contemporan. Războiul nu numai că a schimbat Egiptul, ci – și acesta este lucrul cel mai important – a plăsmuit și un ochi nou.”

Volumul beneficiază de o foarte bună traducere (însoțită din loc în loc și de binevenite note de subsol menite să clarifice sensuri și lucruri uitate de cititorul contemporan), iar lectura lui scoate la iveală cuvinte și expresii ce aștern în fața noastră o lume veche, dar cu totul nouă. Kazantzakis ne aduce aminte cum să „plesnim în fiecare cuvânt”, cum să ne lăsăm cuceriți de farmecul unei lumi uitate închisă într-un cuvânt: „iată o ispravă pe care de ani buni, răznit (=pierdut, rătăcit, răzlețit) prin marile orașe, doream cu ardoare s-o săvârșesc”; „când un curmal, când un salcâm spinos înflorit, când un nopal cu frunze groase, desăgit (=îndesat, ghemuit), sunt ultimii apărători disperați ai vieții verzi”; „soarele s-a ridicat de-acum în înaltul cerului, drumurile s-au umplut de celebii (=oameni eleganți, gentilomi, domni)”; „unii bărbați întorceau capul de prin cafenele, alții își continuau cu pasiune preferansul (=joc de cărți)”; „Numai un bătrân, moș Thanasis, râdea curat, pentru că inima lui dădea pe dinafară. Să tot fi avut șaptezeci de ani, dintr-un sat aproape de Kabasilas. Era roșu ca trandafirul, ochișorii lui – gri-cenușii, fără gene, mustața răsucită. Se uita la tineri și tinere cum dansează și nu putea să șadă liniștit: tot sărea, țopăia cu genunchii lui îndoiți și hârbuiți, ochii-i jucau și glasul lui răgușit începea o amanea. O amanea sucită, plină de falsete și de patos”.

Zorba chiar a cântat și a dansat pe o plajă din Grecia

Cea mai mare bucurie pe care mie mi-a adus-o lectura acestui volum a fost aceea de a afla că Zorba, inepuizabilul Zorba Grecul, a trăit. Simplul fapt de a ști că un astfel de om nu a fost doar o plăsmuire frumoasă a imaginației unui scriitor talentat mi-a adus, pentru multă vreme, un zâmbet pe buze. Din punct de vedere literar ar trebui să-mi fie indiferent dacă Zorba a fost sau nu un personaj real. Însă din punct de vedere umanist, să știu că Zorba a cântat și a dansat pe o plajă din Grecia mi s-a părut a fi un mare câștig pentru umanitate și un motiv de a privi lumea și oamenii cu speranță. Cine știe, poate cu puțină atenție, fiecare își va putea găsi, undeva într-un colț din lumea asta, propriul Zorba: „Tot muntele s-a umplut acum nu de prezența lui Moise, ci a unui simplu om harnic, pe care l-am iubit mult în viața mea: Ghiorghios Zorba. Acesta ținea de-acum pentru mine noul Decalog și cobora din Sinai. Zorba este un bătrân muncitor în mină, un suflet mare, neînfricat, o minte toată numai fulgere și prăpăstii. Am trăit luni de zile împreună, noi amândoi, și am trecut prin multe clipe grele. Acum lipsește. Nu-mi scrie regulat, pentru că nu știe să țină tocul de scris, îl ține ca pe o daltă și sfâșie hârtia. Odată mi-a scris cuvintele acestea, și le țin acum, coborând Sinaiul, adânc încrustate pe tăblițele minții mele: «Potrivit legilor mele, nu mă tem de Dumnezeu. Nu mă tem de moarte, pentru că nu înseamnă nimic, cum nici eu nu sunt nimic. Nu mă tem de cele mai mari stihii ale naturii – potopuri, cutremure, boli, femei. De orice facem eu râd. Spun: Zorba, Ghiorghios Zorba, tu ești cea mai mare stihie a naturii»”.

„Jurnal de călătorie” este un volum recomandat de LaRevista.ro. Îl puteți găsi și la librăria online Libris.

Semnat de

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus