LaRevista.ro Priveste lumea altfel
Acum mulţi, mulţi ani, a intrat în viaţa mea Bella, un ghemotoc de puf alb, cu ochi mari, albaştri, ca două safire strălucitoare.
Eram într-o perioadă dificilă a adolescenţei mele: tezele de la liceu, presiunea faptului că dintr-a unşpea trebuia să mă apuc de învăţat pentru facultate, iar timpul liber mi-l ocupam iubind un băiat care nu mă iubea – apucătură răspândită, ca un virus, printre toate fetele de 16ani.
Cu asemenea îndatoriri şcolăreşti şi sufleteşti, când să mai am vreme să stau după coada unui animal? Aşa îmi venea să-i zic mamei când am văzut-o în pragul uşii, strângând la piept cea mai frumoasă fiinţă pe care mi-a fost dat s-o văd vreodată. Dar atunci n-o vedeam frumoasă, pe-atunci eram nervoasă şi plictisită, şi cel mai înduioşător lucru mi s-ar fi părut să primesc un telefon de la puştiul care juca fotbal cu inima mea. Aşa c-am luat cu lehamite în braţe pufuleţul mieunător, l-am mângâiat un pic între urechi şi m-am întors între caietele şi visele mele la cai verzi pe pereţi.
Ce e, fată sau băiat? – am apucat să întreb cu glas plictisit. Fetiţă, a zis mama. Ok, o s-o cheme Bella.
Mi-am văzut de treburi, iar Bella se ţinea după mine cu mers împleticit, de cetăţean turmentat. Am urcat-o pe birou, şi ea, vrăjită de paginile de caiet, a boxat cu foile până când a căzut lată de oboseală. Mai târziu, am chemat-o cu pis, pis, pis, dar n-a răspuns. Multă vremea după aceea, eu o chemam, dar ea nu răspundea. Şi, pentru că începusem s-o îndrăgesc, mă bătea gândul că nu mă iubeşte pentru că nici eu nu ştiusem s-o iubesc de la bun început.
Abia după vreo lună am aflat că Bella mea nu-i răzbunătoare, ci surdă. Suferea de o malformaţie genetică des întâlnită în cazul pisicilor cu blană albă ca zăpada şi ochi albaştri.
Am început să-i vorbesc prin semne: îmi încovoiam repetat degetul arătător, a chemare, şi venea ţopăind spre mine, pe lăbuţele ei groase ca doi şoşoni de un alb imaculat. Ştia că ăla-i semnalul pentru ceva bun de mâncare: o pastă suculentă, dintr-o conservă de pe care-mi zâmbea ghiduş un cap de pisoi ce semăna leit cu ea. Tot cu degetul arătător îi arătam că nu-i cuminte, când făcea câte-o boacănă. Iar cu palma aşezată în dreptul inimii îi spuneam c-o iubesc şi că mi-e greu să-mi amintesc ce searbădă îmi era viaţa înainte de-a face loc în ea acelui ghem de veselie şi drăgălăşenie.
Şi, o să ziceţi c-am înnebunit, dar Bella, în lumea ei tăcută, dansa! Până în ultima zi din viaţa ei a dat reprezentaţii, ca în Pisicile aristocrate: când eu mă bâţâiam în ritmul muzicii, se gudura pe lângă mine, flutura ritmat din coadă şi-şi mişca urechile când în faţă, când în spate. Şi, oricât aş fi fost de supărată, dansul ei caraghios mă făcea să zâmbesc.
***
Text extras din cartea „Toate drumurile duc la mine”, de Alina Grozea. Volumul a apărut la editura Cartea de Suflet și poate fi comandat AICI.
Semnat de Alina Grozea
