duminică , 13 august 2017

„Prietenii mei – Îngerii şi muschetarii”, cea mai nouă carte a lui Gabriel Stan

Coperta

Pictorul, poetul şi romancierul Gabriel Stan se află din nou în căutarea cărţii perfecte, a Capodoperei, a Artei, Sfântului Graal, a limbii vocilor din Tevenneg, aşa cum Umberto Eco sau Paul Zumthor erau în căutarea turnului Babel şi a limbii păsărilor. Prin Prietenii mei – îngerii şi muschetarii (Braşov, Ed. Kron-Art, 2014), Gabriel Stan ne oferă un roman total, aşa cum era şi Al cincilea muschetar, realist, surrealist, social şi de moravuri, istorico-simbolic, de dragoste, poematico-prozastic, dar acum, în plus, şi un roman SF sau de anticipaţie (ori unul distopic) şi unul ilustrat.

Romane ilustrate s-au mai scris şi nu vom face acum istoria lor, chiar Umberto Eco a publicat două, Misterioasa flacără a reginei Loana (2004), titlu luat din traducerea italiană a unui episod din B.D.-ul american “Tim Tyler’s Luck”, roman parţial autobiografic (experienţa sa din copilăria de sub regimul fascist al lui Mussolini), parţial intertextual, cu multe referinţe savante dar şi populare, şi în care ilustraţiile sunt luate numai din benzi desenate (“Flash Gordon”, în special) şi Cimitirul din Praga (2010), roman care îmbină astuţios realitatea istorico-politică şi invenţia literară, precizia documentaristică şi plăcerea pură a povestirii, fabulaţiei, semioticianul şi romancierul piemontez inserând ilustraţii ce provin din arhiva sa iconografică, gravuri de Daumier, desene şi portrete cu Garibaldi şi alte personaje istorice din secolul al XIX-lea, ilustraţii cu invocaţii sataniste, ori despre franc-masoni, poze cu reclame, texte scrise cu caractere diferite şi chiar coperta primei ediţii a Protocoalelor Înţelepţilor Sionului. Romane ilustrate a scris şi scriitorul şi graficianul scoţian Alasdair Gray, Lanark şi Bătrâni îndrăgostiţi, dintre cele traduse la noi, dar cu prezenţa într-un număr mult mai mic, redus de ilustraţii sau fotografii ori picturi, Gray inserând câte un desen-pictură la începutul fiecărui capitol sau subcapitol şi chiar la sfârşitul lui.

Gabriel Stan a scris şi a creat cu totul altceva şi mult mai divers, introducând: coperţi şi fragmente din cărţi diferite şi celebre (Cei trei muschetari, de pildă), desene-picturi surrealiste în stil propriu, cu Beethoven inclus într-un peisaj romantic, cu străzi şi oraşe însoţite de poezii şi scrisori, fragmente de cărţi în franceză şi latină, poezii de Eminescu, poze cu microbiştii şi fanii echipei de fotbal Steagul roşu Braşov, capitole de teme de perfecţionare în… management, dar şi din Biblie (“Apocalipsa lui Ioan”), meditaţii despre Timp, imagini de epocă şi chiar pasaje negre ş.a. (Laurence Sterne avea în romanul său Tristram Shandy pagini albe).

Aşadar, Prietenii mei – îngerii şi muschetarii poate fi un roman avangardist, surrealist şi experimentalist, pe urmele unui John Dos Passos (romane-colaj, cu inserţii de reclame, ştiri şi articole de ziar, anunţuri, cântece, biografii scurte ale unor Woodrow Wilson şi Ford, monologuri interioare, fluxul conştiinţei ş.a.), dar, spre deosebire de trilogia USA al lui Dos Passos, de exemplu, care acoperă 30 de ani de istorie a Statelor Unite, romanul lui Stan cuprinde peste 60 de ani de istorie, din perioada staliniană a comunismului românesc (anii ’50) şi până în prezent (alegerile prezidenţiale din 2014!), pentru fiecare autorul oferind câte o poveste, povestire, istorioară, un microroman, acestea putându-se citi separat. De fapt, lumea de azi nu mai are timp să citească romane-fluviu gen Război şi pace de Tolstoi, Donul liniştit de Şolohov sau Moara de pe Pad de Riccardo Bacchelli, ci asemenea minipoveşti şi povestiri ca şi când ai lectura ceva de pe Internet, unde se va muta toată literatura în viitorul nu tocmai îndepărtat, după cum susţin criticii şi istoricii literari mai sceptici.

Aşa cum ne avertizează autorul, Prietenii mei – îngerii şi muschetarii face parte dintr-o trilogie numită a Puterii sau a cercurilor, sferelor, universurilor (puterii), alături de Cercul iubirii (În lumea celor 12 simţuri) şi al Cunoaşterii (Al cincilea muschetar), fiind autocenzurat, nu de teamă, ci “din silă pentru că societatea care se crede civilă dar nu a ajuns la capacitatea de înţelegere culturală şi de toleranţă civilizată”, iar toate întâmplările şi personajele acestui roman care încheie trilogia menţionată sunt fictive. Ca roman al Puterii, Prietenii mei… se integrează şi celui de anticipaţie sau distopic, autorul imaginând o planetă îngrozitoare, Eobada (aluzie şi la E-Boda, poate!), un univers terifiant, o lume în genul distopiilor unor Orwell, Huxley, Zamiatin, Asimov, Lem, Bradbury, Boulle ş.a., locuitorii planetei staniene purtând măşti negre, nu mai au nume, ci coduri sau numere (ca în Noi de Zamiatin sau Minunata lume nouă de Aldous Huxley), controlul minţii, al gândirii libere fiind total (ca în 1984 de Orwell). În această lume teribilă, cărţile, dacă nu sunt arse (ca în 451 de grade Fahrenheit de Ray Bradbury), sunt dispreţuite, aruncate, casate şi topite, ceea ce e totuna. De pildă, personajul Ioan Gherman, un martir al cărţilor, a vrut să le doneze unei biblioteci publice, dar a fost refuzat pe motiv că astăzi se cer cărţi care fac rating ca emisiunile insalubre de la TV, ele fiind în acelaşi timp manelizate. Totodată, pământenii au colonizat Eobada, dar au adus cu ei răul dinlăuntrul lor, pe planetă pătrunzând şi viruşii psi, Meme, telegonia, inversia genetică, Eodadele, Eudemia plus manipularea prin Facebook sau “Feisbuc”, o galaxie virtuală, care a produs un om nou, dorit şi de fascişti şi mai ales de comunişti, numit “clona trepanată”. Planeta Eobada este condusă de un fuhrer, pe nume Fritzner Brookname, care este liderul absolut al acesteia, dar şi al marelui partid unic Facebook (FB Partei) şi de o tovarăşă procuror-şef (orice asemănare cu realitatea este pură coincidenţă, ne avertizează autorul!) al Măştilor Negre care seamănă cu însăşi Moartea sau cu Satana! Eobadienii poartă măşti cusute pe cap (aluzie la mankurţii lui Aitmatov!) dar şi un nume de cod guvernamental. Führer-ul Fritzner are portrete şi holograme peste tot, o singură emisiune pe toate monitoarele tradusă în toate limbile pământului şi a dictat şi o carte “Marele Rechizitoriu”, unde explică “filă cu filă” conduita şi obligativitatea noilor legi planetare, într-un amestec de Hitler şi Kant (cu legea morală în el şi cerul înstelat deasupra). Dictatorul suferise de fapt un transplant de organe total şi atinsese chiar nemurirea, devenind, printre altele, cel mai mare sculptor, proiectând şi un “plug anal cosmic”, aici se împletesc ironia, sarcasmul şi fantezia unor Swift, Wells şi Orwell.

Potrivit autorului, ar exista 7 planuri ale Puterii, pe care oamenii nu le-ar conştientiza, deşi este mai bine să nu le cunoască, deoarece un tiran odios şi-ar impune aceste puteri asupra oamenilor, pentru că, nu-i aşa, “noi avem puterea, noi facem Jocul!”. Totodată, iluzia puterii de tip comunist (Marx), fascist (nazismul, fascismul), sau de alt gen, este cea mai perfectă boală a planetei.

În altă ordine de idei, romanul lui Gabriel Stan se sprijină pe doi piloni literari simbolico-semnificativi, îngerii şi muschetarii, primii fiind nişte “fiinţe intermediare între Dumnezeu şi lume”, entităţi “pur spirituale” sau nişte spirite dotate cu un “corp eterat, aerian”, reprezentând “curtea regelui cerurilor între ceruri”, dintre cei prietenoşi şi omniprezenţi, ei putând ocroti, păzi şi salva omenirea de groaznica lume-planetă Eobada. În schimb, muschetarii reprezintă simbolul prieteniei absolute (“toţi pentru unul şi unul pentru toţi”), onoarei, abnegaţiei, sacrificiului, curajului, încrederii, dar ei mai există doar în câteva cărţi, ne spune autorul. Într-un fel, îngerii şi muschetarii se aseamănă, ei, dorind, într-un final, să scape lumea de tiranie, dictatură şi să vegheze ca niciun sistem, om sau führer să domine planeta, umanitatea etc. Totuşi, pe lângă îngeri şi muschetari, mai sunt oameni sau fiinţe care se şi ne pot salva de la răul absolut eobadian, după cum se observă în roman, ei fiind artiştii care creează ceva valoros, oamenii care se iubesc sincer ori cei care caută absolutul sau Sf. Graal sau un mare ideal.

Astfel, o altă direcţie-temă a romanului este şi căutarea Sf. Graal, a cărţii perfecte, a celei mai valoroase cărţi de pe pământ, a Idealului, a “limbii vocilor din Tevenneg”, pentru Gabriel Stan, Graal-ul fiind o metaforă, mai importante fiind simbolul, semiotica şi semantica lui decât obiectul în sine. Legenda Sfântului Graal este, după cum se ştie, “preistoria Inimii euharistice a lui Iisus”, iar un René Guenon se întreba dacă “nu e inima omului vasul în care cu sângele său se elaborează permanent viaţa”, în timp ce Sf. Graal este potirul ce conţinea preţiosul sânge al lui Iisus Hristos. Aici se poate găsi o altă semnificaţie-explicaţie a romanului lui G. Stan : această cupă a Graal-ului ar fi fost cioplită de îngeri, după unii autori, dintr-un smarald desprins de pe fruntea lui Lucifer în momentul căderii sale. (Smaraldul aminteşte şi de “ūrnā” sau perla frontală care, în iconografia hindusă, ţinea des locul celui de-al treilea ochi al lui Shiva, reprezentând “simţul eternităţii”). Se mai spune şi că Graal-ul i-a fost încredinţat, pasat lui Adam în Paradisul terestru, el pierzându-l în mod nesăbuit şi necugetat, fiind azvârlit, dat afară fără echivoc din Eden. Rezultă că oamenii, îndepărtaţi de centrul lor originar datorită propriilor greşeli, s-au aflat, de atunci, închişi în sfera temporală. Şi în romanul lui G. Stan, oamenii s-au îndepărtat de ideile şi credinţele lor originare, de virtuţile şi însuşirile moral-etice etc., fiind închişi într-o sferă dominată de eobadieni. Sau, pur şi simplu, oamenii înşişi s-au metamorfozat în aceşti eobadieni, lăsându-se conduşi de cei mai groaznici dintre ei, şi doar o purificare, o curăţire a sufletului şi spiritului lor i-ar mai putea readuce la o viaţă normală. De altfel, din ultimele cuvinte ale romanului Prietenii mei – îngerii şi muschetarii, aflăm că o umbră uriaşă, moale şi blândă coboară de undeva din Şcheii Braşovului, fiind vorba de dafin, plantă care se asociază cu simbolismul nemuririi şi cu virtuţile purificatoare (în Africa de nord, la triburile benisnus, precizează Chevalier şi Gheerbrant, purtătorii de măşti, nu ştim dacă negre, eobadiene, se înarmează cu o rămurică de dafin sau laur-roz în timpul ceremoniilor de primăvară). Ori, poate autorul foloseşte un cuvând compus din română (“da”) şi franceză (“fin”) însemnând, da, este sfârşitul, al cărţii sau al lumii! În fine, poate că rămurelele de dafin, prin contactul cu sângele unei victime sacrificiale, reprezintă, în romanul lui Gabriel Stan, semnul atingerii dintre oameni şi fiinţele nevăzute şi devin ineluctabil amuletă ocrotitoare ce îndepărtează pentru totdeauna Răul, puterile răufăcătoare…

Semnat de

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus