vineri , 21 iulie 2017

Radu Ghelmez: trei chestii care îmi lipsesc mie în America

tren noaptefoto

Când află lumea că eşti strămutat în străini, mai devreme sau mai târziu o să te întrebe ce îţi lipseşte de acasă. Şi tu zâmbeşti un pic în sinea ta gândindu-te că, totuşi, casa ta e unde îi nevastă-ta, nu o geografie anume, dar înţelegi ce vrea lumea să zică şi laşi de la tine, răspunzi ceva ce îţi trece prin cap, că doară nu poţi aşa, la un pocnet din degete, să îţi tomografiezi sentimentele şi să produci spontan nişte depresii melancolic-patriotice.

Şi e tare să înţelegi de ce te întreabă oamenii asta, e o curiozitate izvorâtă nu atât dintr-un interes faţă de tine, cât mai degrabă o autoreflecţie prin intermediul tău, un fel de: „tu eşti ca mine şi poate că îmi poţi zice ce mi-ar lipsi şi mie dacă ţi-aş călca pe urme”. Şi e tare să vezi şi ce aşteptări are cel ce te întreabă, cum cumva presupune că o să zici prietenii sau sarmalele sau terasele înstelate în nopţile cu tei din Bucureştii noştri metafizici.

Şi nu zic că nu îmi lipsesc prietenii şi terasele (de sarmale mi s-a luat de când a renunţat maică-mea să pună sare, slană, porc, carne în ele, îîh, ce-s pacheţelele astea de primăvară, mămică), dar astea îs chestii care îţi lipsesc pentru că îs în tine, de unde ai veni şi unde ai merge, ăia care te strâng la piept aşa cum eşti or să îţi fie mereu lipsă când nu sunt la o întinsură de braţ.

Uite, eu vă zic acum, fără să mă fi întrebat cineva anume, trei chestii care îmi lipsesc mie de ustură şi la care bag mâna în foc că nu v-aţi fi gândit.

În primul rând, îmi lipsesc babele din piaţă. Am şi aici babe puzderie, dau peste ele la tot pasul, nu pot să mă întorc fără să îmi iasă una în cale, dar nu sunt ca ale noastre. Nu, mie îmi lipsesc babele alea mustăcioase şi îmbrobodite, cu degete noduroase şi negricioase de pământ, care-ţi vând un buchet mare de crizanteme sau zambile acuma, că vine vremea zambilelor, sau o legătură de ridichi udă încă de apă de parcă ar fi culeasă-n rouă. Vrăjitoarele noastre acre, înfăşurate în capoate înflorate, ce îşi şterg dosul şi fața palmei pe șorț înainte să apuce bancnota aia de zece lei mototolită pe care o întinzi ca pe-o ofrandă, ca pe un obol plătit țăranului care a fost şi o să rămână în veci în tine, asta îmi lipseşte mie când plătesc cu iPhone-ul la Whole Foods. Îmi e dor şi de moşi, uscăţivi şi mustăcioşi, cu obrajii ăia atâta de supţi că te întrebi cum dracu se rad aşa de aproape, milităreşte, prin toate văjgăunile alea pe care nu le mai vede lumina soarelui de prin anii optzeci. Îmi e dor şi de moşii care-ţi vând cartofi plini de praf pe care îi apucă cu degetele lor lungi, terminate în unghii bombate, ce se răsucesc un pic peste burice, după care te aşteaptă să te scotoceşti de bani cu o privire umedă, cataractică, indiferentă, care a văzut atâtea ca nu mai are răbdare să mai vadă altceva decât capacul sicriului. Îmi e dor de moşii noştri, dar nu îmi lipsesc cum îmi lipsesc babele cu mâinile pătate mirosind a frunze strivite din piaţă.

A doua chestie de care îmi e dor de mor e să dau cu piciorul în minge. Nu vă imaginaţi că aş fi fost eu vreun mare fotbalist la vremea mea, nici vorbă, am fost şi eu un copil amărât care a visat mereu la o minge de 35 de lei, dar n-a reuşit niciodată să o convingă pe mă-sa că aia e cea mai bună din librărie, aşa că s-a resemnat mereu cu una de 18 lei, cu flori pe ea, uf, minge de fete, uf uf. De-a lungul timpului am încercat eu diferite sporturi, o grămadă, dacă stau să mă gândesc mai bine, dar niciodată n-am renunţat să dau în minge, a fost metoda mea de a mă conecta cu propria-mi copilărie încadrată între patru cărămizi pe asfalt, printre care trebuia să înfigi o minge ovalizată ca un mutant sau spartă şi mică, redusă la esenţa ei din plastic greu şi periculos dacă nu eşti atent când vine spre tine. Am dat întâi cu șpițul ca un copil de ţărani ce sunt, după care am înţeles cum vine cu şiretul şi de ce e mai bine să plasezi cu latul, şi acum mor de ciudă că atâta experienţă se duce de suflet, că n-am cu cine să încing aici o miuţă fără pretenţii sau miză, o alergătură după balon şi propria-mi copilărie. Şi nu-s singurul care trece prin asta, prima echipă de fotbal amator din Atlanta s-a chemat FC Atlanta şi a fost formată exclusiv din români, în urma unui pariu la beţie, şi a rupt câţiva ani la rând prin ligile de amatori americane, până când membri ei s-au integrat şi au uitat de ea şi n-a venit nimeni curajos din urmă s-o ducă mai departe. Asta e, prieteni, oricât de greu ar părea de crezut, unui „intelectual” calculatorist grăsălan ca mine îi lipseşte mult să fugă după balonul rotund şi ar da orice ca să îl cheme cineva azi pe teren să arate ce poate.

Dar cel mai tare şi mai tare îmi lipseşte o senzaţie fără nume, ce trebuie descrisă doar prin împrejurări, căci n-are substanţă, are doar context. Imaginaţi-vă că suntem în tren, ne întoarcem din Braşov spre Bucureşti, e o seară fierbinte de vară şi trecem printre munţi, uite, ne-am oprit în Azuga, urmează Buşteni şi după aia vine Sinaia, şi trecem apoi de Sinaia regală, lăsăm în urmă munţii de piatră albă şi ieşim înspre Comarnic, valea Prahovei se lărgeşte, culmile se domolesc, se aude doar cadenţa roţilor de tren peste traverse şi suptul voluptuos al celui de lângă tine care trage o jumătate de ţigară în piept dintr-odată, toată lumea tace, e o tăcere consensuală, obosită şi melancolică, iar trenul accelerează pe lângă casele care se înfăşoară în fum şi întuneric, aştepţi să auzi de undeva tălăngile lui Blaga, dar nu se aud, turmele au mers de mult pe alte mirişti, nu mai urcă pe aici, spre munte, dar bântuie încă fantomatic visele celor ce se pregătesc să se culce în zgomotul roţilor de tren şi visele astea se întind, plutesc deasupra văii şi se lipesc de nervii pasagerilor muţi, ce trec prea repede ca să le înţeleagă, dar suficient de încet cât să le simtă parfumul de sfârşit de lume. Ei bine, momentul ăla în care simţi că aici te-ai născut cu o nostalgie ce atinge paroxismul, ce doare fizic, ce îţi sfâşie pieptul cu o tristeţe fără sens şi sfârşit, când ajungi să îţi doreşti să se termine, să treci, să explodezi în câmpia întinsă şi parfumată presărată cu siluetele negre ale sondelor de petrol, să te prăbuşeşti prin şinele tăiate în grâul proaspăt cosit, din ce în ce mai repede, până când periferiile industriale sclipind sub felinare galbene ale Bucureştilor te îmbrăţişează şi te liniştesc, şoptindu-ţi eşti acasă, uite, Giuleștiul, uite, Griviţa, uite, Gara de Nord, în sfârşit, eşti acasă, totul e cum a fost dintotdeauna şi o să fie până la capăt, momentul ăla cu o secundă înainte de climax când ai vrea să plângi, dar te temi că o să te întrebe cei din jur aiurea de ce, când şi ei sunt în aceeaşi stare cu tine, că tot din pământul ăsta sunt făcuţi, momentul ăla e ceva ce îmi lipseşte în America şi nu ştiu unde aş putea să îl găsesc.

Şi îmi mai lipsesc şi alte chestii pe care o să vi le povestesc altădată.

Semnat de

3 comentarii

  1. Doamne cate metafore, cat de frumos, am retrait prin textul asta toate adolescenta mea, toate trairile de bucurie si tristete ca plec de la bunici si ajung acasa in Bucuresti. Genial scris!

  2. Bag sama ca scrii precum o respiratie, dar nu una domoala, asternuta pe pamant, ci aceea pe care o striveste intre dinti maratonistul, atunci cand vede deopotriva linia de finis si dusmanul, cum se apropie…

  3. Da,sânt și eu în USA tarata de căsătorie.Senzatiile astea pe care le descrii la punctul 3,incerc eu,zi de zi,vreme de 8 ani sa mi le îngrop undeva in suflet,că sa pot funcționa cat de cat,și doar citind ce ai scris,a ieșit tot la suprafață!Da,înțeleg despre ce scrii,dar asta nu face nimic mai ușor.Oricum sânt oarecum surprinsă că sânt și bărbați care gândesc așa.Credeam că doar femeile..

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus