LaRevista.ro Priveste lumea altfel
Este însoțitoare de bord, una pasionată și fericită cu drumul pe care l-a ales. Vorbește cu vădită plăcere și entuziasm despre meseria ei, iar citindu-i poveștile, înțelegi cât de norocos poate fi un om care este plătit pentru a face în viață întocmai ce a visat. Raluca Pop, invitata noastră la rubrica Special, ne-a vorbit despre aviație, despre zbor, despre libertate. Despre curcubee și nori.
De câţi ani eşti însoţitoare de bord?
Şcoala am terminat-o în 2006 şi am început să zbor la puţin timp după, deci la sfârşitul acestui an se împlinesc șapte ani în care am strâns aproximativ 5000 de ore de zbor.
Este această meserie aşa cum ţi-o imaginai înainte să o practici?
Da şi nu. Vezi tu, eu am visat de mică să practic această meserie, deci de-a lungul timpului am adunat toate informaţiile pe care le-am putut găsi, eu neavând pe nimeni din familie în domeniul aviaţiei. Aşa că, mai mult sau mai puţin, eram pregătită şi ştiam ce mă aşteaptă. Nu mi-am imaginat niciodată, însă, că meseria aceasta implică o sumă de responsabilităţi, că este mai mult decât plimbat şi petrecut timp printre nori. Ştiam că programul nu este unul regulat, că nu se ţine cont de sărbători, că implică riscuri; şi ştiam ce vedeam din filme sau ce citeam pe unde găseam ceva. Mama mea are o carte, „Aeroportul”, pe care am citit-o de câteva ori, pentru pasajele în care se vorbea despre echipaje.
Care este partea ei cea mai frumoasă?
Sunt o mulţime de părţi frumoase. Dintre ele îmi vin acum în minte câteva: faptul că niciodată nu mă pot plictisi la muncă şi nicio zi nu este asemănătoare celei anterioare. Pentru că echipajele se schimbă tot timpul, pasagerii sunt mereu alţii şi implicit desfăşurarea unei zile de muncă e diferită mereu; faptul că practic o meserie deosebită şi toţi mă admiră, ba chiar mă invidiază. Ştii câte fete visează să devină însoţitoare de bord? Şi câte dintre ele reuşesc să îşi vadă visul îndeplinit? Eu sunt fericită pentru că am reuşit!
Mă pot trezi într-o dimineață la Londra, ca mai apoi să iau cina la Atena sau să vin de la Beirut și să dorm apoi la Cluj. Această schimbare face ca meseria mea să fie specială. Alta parte frumoasă este că am un program care, deși mă ține destul de ocupată, îmi ofera și timp liber pe care un om cu un program normal de opt ore pe zi la birou, nici nu-l visează, probabil.
Așa este! Mi se pare incredibil cum voi, oamenii care zburaţi, vă treziţi dimineaţa şi plecaţi până la Londra, iar după amiază puteţi fi din nou la Bucureşti. Tu cum percepi lucrul acesta? A intrat în normalitate sau şi tu continui şi azi să te minunezi de asta?
Îmi vine să râd când îmi amintesc de o dimineaţă în care mi-a sunat alarma de la ceas şi nu înţelegeam unde sunt, de ce sună alarma, unde trebuie să plec şi mai ales de ce nu mai pot să dorm! Sunt şi momente ca acesta, în care se acumulează oboseala şi deşi acum zâmbesc, atunci nu prea îmi ardea de glume.
Plus că oamenii mă întreabă unde zbor azi şi eu le spun Amsterdam sau Paris, şi ei oftează şi zic: vaaaaai, ce frumoooos!, dar ei nu ştiu că noi plecăm şi ne întoarcem, nu ne oprim acolo îndeajuns pentru a vizita oraşul, şi ce facem noi e o muncă, nu suntem pasageri. Da, plec la Londra dimineaţa, mâine poate dorm la Iaşi, iar peste două zile pot să mă trezesc la Chişinău. Dar o vedem ca parte din meserie, e ceva normal pentru noi. Dacă mă întâlnesc cu o colegă sau vorbesc la telefon cu ea, la întrebarea ce faci azi?, răspunsul nu va fi unul de genul: bine, fac puţină ordine prin casă, merg la piaţă, gătesc ceva şi apoi ies la un film, ci mai degrabă unul scurt şi la obiect: Roma sau sunt off azi. Toată viaţa noastră se rezumă la zbor, aşa că pot să spun că m-am obişnuit şi că e normal să plec azi undeva, mâine să spun că în Larnaca era soare, şi poimâine că la Bruxelles ploua mărunt!
Dar care e partea mai puţin plăcută a acestei meserii?
Partea mai puţin plăcută vine când îţi dai seama că nimeni nu te pregăteşte, pe perioada şcolii, pentru ceea ce urmează. Da, înveţi o grămadă de chestii, ajungi să zbori când cunoşti avioanele foarte bine şi eşti pregătit să gestionezi orice situaţie normală sau anormală ce poate apărea. Dar nu îţi spune nimeni că toate acestea înseamnă o responsabilitate uriaşă, nu îţi spune nimeni că azi te poţi trezi la 4 dimineaţa, ca mâine să pleci în altă cursă la ora 23.00. Şi nici nu eşti pregătit să întâlneşti atâţia oameni cu personalităţi atât de diferite. Cu timpul înveţi să îţi organizezi viaţa în funcţie de orarul de zbor, să iei foarte în serios timpul alocat odihnei, să consideri duminica ziua ta liberă, chiar dacă aceasta este joi sau marţi. Să te ridici de la masă, de lângă familie, şi să te pregăteşti pentru cursă în momente în care poate ai vrea să rămâi lângă ei. Sunt printre noi mame care își lasă copilul acasă cu febră, și în avion sunt cu zâmbetul pe buze, ca și cum trăiesc una dintre cele mai fericite zile din viața lor… Înveţi să vezi apusul şi răsăritul din avion şi să te gândeşti la cei de acasă ca fiind aproape, deşi mie îmi place să spun că, uneori, te despart de cei dragi curcubee şi nori.
Posibilele riscuri cum le asimilezi? Ai emoţii înainte ca avionul să decoleze? Te rogi sau ai alte tabieturi/ritualuri, ca lucrurile să meargă bine?
Pot să îţi spun cu mâna pe inimă că, din 2006 şi până azi, nici măcar o dată nu am făcut o rugăciune în avion! Am încredere totală în colegii mei de la manşă, avioanele sunt bine inspectate înainte de fiecare zbor, şi noi ne verificăm fiecare partea din cabina de care suntem respunzatori, aşa că teamă nu am. Toţi oamenii pe care-i cunosc mă întreabă dacă îmi este frică! Asta ar fi culmea, să mă urc în avion cu inima strânsă, în fiecare zi, timp de atâţia ani! Nu aș rezista şi nu cred că e cineva printre cei care practică această meserie, oriunde în lume, căruia să-i fie frică!
Da, sunt riscuri. Pot apărea din senin, atunci când te aştepţi cel mai puţin, dar tocmai pentru astfel de situaţii suntem pregătiţi şi susţinem examene scrise şi practice (în zbor), în urma cărora ni se acordă o licenţă de zbor pe un anumit tip de aeronavă, în baza căreia putem zbura. Susţinem simulatoare de zbor, simulăm evacuări de urgenţă, suntem mereu pregătiţi, şi asta mă face să mă simt mai în siguranţă în avion, decât în maşina personală în trafic.
Foarte interesant. Cu atat mai mult cu cat este si adevarat.
Oricum, sa treci de la soare la ploaie marunta, de la Cipru la Belgia, de la Amsterdam la Madrid…este de neegalat.
Pentru toate celelalte exista MASTERCAD…ca sa parafrazam.
Am recitit si cred ca nu am comentat pe masura continutului. Chiar daca intentia era sa subliniez ca zborul si tot ceea ce e legat de el -implicit Raluca si profesia/pasiunea/viata ei – sunt ceva unic si nepretuit. Chiar daca intentia era sa subliniez ca pentru micile pasiuni sau nevoi zilnice exista timp si resurse, insa pentru ceva asa de maret cum este lumea lui Icar nu e alta limita decat cerul.
Si nu mica mi-a fost placerea de a descoperi sensibilitatea si poezia din spatele (a se citi sufletul) personajului, de a fi uimit in sensul cel mai frumos al cuvantului de bogatia si complexitatea trairilor unei femei aparent firava pe care de multe ori o judecam gresit atunci cand apasam cu putere pe butonul de deasupra scaunului din avion si, pe un ton superior cerem: „Papusa, vreau o cafea!”…. iar undeva adanc pierdute in superioritatea noastra de pasageri uitam de „te rog” si de „multumesc”, convinsi ca in pretul biletului am platit si omul. Felicitari si sper ca intr-unul dintre zborurile mele sa o intalnesc pe Raluca si sa o rog sa imi povesteasca despre calatoriile ei.