Ramona Voicu: „Azi îmi permit luxul să fiu tot ce-mi dau voie să fiu”

„Sufletul liber e un lucru rar, dar ușor de recunoscut – de obicei, pentru că aparține acelor oameni în compania cărora te simți bine, foarte bine.” Ramona Voicu se potrivește perfect descrierii lui Charles Bukowski. Creatoare de imagine, artizană de stil pentru cei care nu s-au născut cu simțul ei estetic, Ramona e în primul rând o bonne vivante, o femeie care a deprins arta de a trăi ca pe un exercițiu de permanentizare a fericirii. Și-apoi, e un om generos, care ți se oferă cu o prietenie ce i se simte în fiecare cuvânt, și o face ca și cum ar fi lucrul cel mai firesc din lume. Apanajul oamenilor rari.

Ramona se livre, în acest interviu, cu aceeași generozitate. Iar când veți ajunge cu lectura la final, veți păstra în minte senzația asta, pentru o vreme. Ceea ce e exact ce ne-am dorit amândouă.

Dacă te-ar întreba cineva cine eşti tu, Ramona Voicu, ce i-ai răspunde, fără să stai prea mult pe gânduri?

Acum i-aş răspunde că Sunt! Tot ce am chef să fiu. O parte dintr-un întreg care mă fascinează teribil, pe care acum îl consum altfel. Abia azi îmi permit luxul să fiu tot ce-mi dau voie să fiu şi să simt, un fel de carte de pe care cad litere, pe măsură ce trec prin timp, şi pe care am sentimentul că o citesc şi o scriu în același timp! Îmi place mult întrebarea cu care ai început, m-a plonjat cu bucurie în Sunt!

Unde te-ai născut şi cum a fost copilăria ta?

M-am născut într-un sat de lângă Bacău, într-o familie de învățători. Ai mei mi-au fost părinți şi dascăli, tata mi-a fost învățător, şi mama – profă de română! Şi am avut o copilărie normală, să zicem, colorată de contrast. Am cărat viteaz, un timp, bagajul etichetei „fata învățătorului din sat” care mi-a pregătit rebeliunea de mai târziu (râde).
Am copilărit fain, totuși; păstrez intacte amintirile despre mine copil, într-un sat dintr-o Moldovă patriarhală, încălecând haraci de lemn transformați în cai, cu prieteni copii de ţărani, în ale căror case adoram să mănânc, spre consternarea alor mei, care aveau aşteptări de etichetă mai boiereşti. Însoţeam toate nunțile care se petreceau în sat, pe stradă, la fel cum pândeam şi toate colivele la cimitir (râde). Very Ion Creangă amestecat cu Medelenii lui Teodoreanu şi puţin cu Moromeții (râde).
Cățărat în copaci, tăiat lemne, fanfara de duminică la căminul cultural, şi alergatul după căruța cu pâine – toate astea au încă un timbru olfactiv neschimbat! Ai mei aveau o casă foarte frumoasă, mare, cu grădină și livadă, şi statutul unor dascăli plăcuţi de oamenii din sat. Cred că e privilegiul unei copilării arhaice. Mai târziu am descifrat cât de mult m-a influențat copilăria mea.

Deci simți că e important, acum, felul în care ţi-ai petrecut primii ani din viaţă?

Da, primii ani din viață cred că stanţează binişor ce se întâmplă cu noi mai târziu! E mai stufos subiectul, nu avem timp aici. M-a influențat teribil educaţia alor mei, un mix între o mamă îndrăgostită de literatură şi un tată îndrăgostit de pământ! Mama era, după orele de clasă, la biblioteca școlii; taică-meu, după ore, dădea cu coasa! Şi un timp m-am balansat între lumile lor, de unde cred că mi-am luat poveştile de care aveam nevoie mai târziu.

Care a fost primul moment în care îţi aminteşti că ai descoperit moda?

Moda? Prima mea noțiune de genul ăsta a apărut cam tot în copilărie, când făceam vacanţele de vară la Giurgiu, la bunicii mei din partea mamei. Bunica mea, Elena Buzică, fără să fi avut nici un fel de job care să determine o preocupare pentru imagine, era extrem de cochetă! M-am întrebat eu însămi când sau cine m-ar fi putut inspira în sensul ăsta, şi pe ea o găsesc. Avea un savoir faire al ei, se schimba în altă rochie pentru masă, avea ţinute de duminică pentru biserică şi ţinute de duminică pentru prânz, când avea musafiri. Şi, fiind singura care avea chef s-o însoţească la Romarta, petreceam cu ea ore pipăind materiale de rochii şi stofe, şi mătăsuri, şi căscând gura la bijuterii. Eu cred că ea nu vorbea cu mine, dar când ne uitam în vitrina cu bijuterii, remarca cu voce tare ce mărgele s-ar potrivi cu ce țesătură! Spre deliciul meu şi stupefacţia vânzătoarelor care o cunoşteau, cerea baloţi întregi de materiale, pe care le întindea pe tejghea şi le admira îndelung, administrându-le funcții – ăsta e bun de capot de casă, asta ar fi minunată pentru rochie, etc. Chestia asta m-a fascinat teribil.
La ea am văzut primele perle, pe care, mai mare fiind, i le-am cerut! Şi m-a refuzat, pentru că făceau parte din outfitul ei pentru lumea cealaltă! Am adorat-o atunci! O găseam aristocratică în obiceiurile ei de a dejuna la 12 fix sau de a se farda când pleca să ia pâine sau pătrunjel, până la alimentara din colț! Purta mereu o diademă şi își pieptăna părul foarte frumos. Înainte să plece dincolo, ne-a prezentat cu ce vrea să fie îmbrăcată, funcție de anotimp! Am o profundă tandrețe pentru ea, care a știut să plece drôlement elegant dincolo!

Sub influența asta, ce trăsnăi vestimentare ai comis când erai puştoaică? 

Nu prea cred că am compus ţinute când eram puștoaică, dar culegeam tot felul de obiecte care-mi plăceau. Ţin minte că inspectam pe furiş şifonierele mătuşilor, pe care le vizitam, şi mă probam cu hainele lor! Şi că mă îmbrăcam cam atipic pentru o fată, cu pulovere foarte mari pentru statura mea sau cu paltonul tatălui meu! Un fel de garçon manque, cum zic francezii unei fete androgine.
Foarte târziu am descoperit plăcerea de a purta rochii şi pantofi cu toc. Toată adolescența mea, şi chiar şi perioada studenției, mă îmbrăcăm second-hand! N-aveam noi termenul de vintage pe atunci, însă acum constat că aşa m-am îmbogăţit estetic! Căutările astea au pregătit fertil ceea ce urma să fac în stilism, mai târziu.

Care au fost cele mai importante experienţe care te-au format ca om?

Prima, cu siguranță, a fost după liceu: decizia de a trăi la București! Capitala era pentru mine un fel de „if I can make it there, I can make it anywhere” (n.r. „dacă reușesc acolo, pot reuși oriunde”). Şi cam aşa a şi fost!
Am vrut să fac Psihologie, şi nu Litere, cum își doreau ai mei, şi am sfârşit prin a face Jurnalism, cam la un an după ce am ajuns la București. Să vin dintr-un sat şi mai apoi dintr-un oraș relativ mic, ca Bacăul, unde terminasem liceul, a fost prima mea experiență puternică!
N-am avut profilul clasic al studentei ținută de părinți la facultate. Locuiam cu iubitul meu de atunci, în cămin la Regie. Trăiam în comunitate, râzând şi gătind des la reșou! O experiență extrem de importantă a fost cea a internatului din Şcoala de Fete, în perioada liceului. Dormitoare de câte 12 paturi, vestiare şi băi comune! Interesantă perioadă, pentru că descifram foarte autonom Viața.

De ce ţi-ai dorit, până la urmă, să devii jurnalistă?

Jurnalism m-am decis să fac pentru că adoram să scriu. Şi pentru că mă visam Christiane Amanpour, reporter CNN, mai degrabă decât Anna Wintour. Însă, prin anul 3 de facultate, mi-am dat seama că n-am stofă să scriu despre o realitate cotidiană care nu-mi plăcea! Grevele şi partidele politice nu erau deloc mon plat! M-am reorientat repede către ceea ce era pasiunea mea secretă! Toţi banii îi dădeam pe reviste Amica, unicele care se găseau la chioșcurile de presă şi pe care le devoram! Nu știam o iotă de italiană, dar stăteam uneori cu dicționarul să traduc un articol ale cărui fotografii mă atrăgeau. Aşa a apărut ideea de a fi jurnalist de modă şi, mai târziu, stilist.

Care a fost primul tău job în presă? Și cum era să scrii despre modă, atunci?

Bref, în anul 4 de facultate, am avut primul job la Madame Figaro, ca stilist, şi la revista Exces, o publicație românească. Sunt atașată afectiv de aceste începuturi, cu atât mai mult cu cât noțiunea de stilist nu exista! Era nouă pentru noi şi nu eram în epoca Google search! După Madame Figaro, care s-a închis, au apărut Beau Monde şi Bazaar şi toate celelalte reviste, aproape toate cu care am colaborat.
Eu nu prea simțeam că e o profesie, cea de jurnalist de modă sau stilist, şi nici nu aveam cum, la începuturi, pentru că nimeni nu valida cu seriozitate astfel de preocupări. S-a întâmplat, în mod fericit, să fiu atât de firesc pasionată de tot felul de metamorfoze. În cele din urmă, cam asta se întâmplă când faci imagine – un proces de metamorfoză, la care tu participi, adaugi, modelezi, modifici.
Editorialele de modă pe care le realizam erau toate, fără excepție, nişte proiecții pe care le aveam eu despre cum mi-aş fi dorit să arate o femeie. Mai sunt unele care-mi plac şi azi şi pe care le găsesc actuale, şi altele care nu, dar înțeleg procesul prin care treceam. Stylingul pe care l-am făcut era mai mult decât să găsesc o formulă armonioasă între haine. Eu eram pasionată de ceea ce-mi doream să transmit, de povestea pe care cititorul acestor imagini urma să o aibă când ochii i se plimbau pe ele! Am funcţionat mult timp ca un fel de Art Director al editorialelor mele, motiv pentru care eram destul de incomodă în echipă! Şi azi le sunt recunoscătoare fotografilor cu care am lucrat pentru generozitatea cu care mă autorizau să le invadez studioul! Poate că alegeam modelul împreună, însă veneam mereu pe set cu o poveste care rula deja în imaginația mea şi mă așteptam mereu de la ei să o developeze exact. Am adorat toată perioada mea profesională „reviste”! Echipele, modelele, fotografii, alegerea imaginilor – erau cele mai intense momente, mereu în adrenalină, oricâte editoriale ar fi trebuit să fac!

Care e „drogul” care te-a atras înspre modă și care te ţine aproape de ea, de atâţia ani?

Să scriu despre sau să fac modă nu a fost un drog; să mă spun pe mine, însă, da! Un timp. Târziu am devenit histrionică, eram o mare timidă în adolescenţă.

Semnat de Corina Stoica