duminică , 16 decembrie 2018

Ramona Voicu: „Noi trăim deja o existență ideală”

Ramona Voicu

Mi-a fost dor să stau de vorbă cu Ramona Voicu, așa că am invitat-o la un nou interviu. Nu ne-am impus nicio temă anume, ci ne-am lăsat în voia și-n farmecul conversației, așa cum faci cu un prieten vechi în fața unei cești de cafea. Am vorbit despre bucurii și neplăceri din viața noastră de zi cu zi, despre cât de mult ne definesc profesiile noastre, despre timpuri și vârste care ne schimbă, despre frumusețe, femei și feminism și o mulțime de alte lucruri. Pe Ramona poți s-o întrebi orice, căci va găsi întotdeauna o cale de a preschimba cea mai banală temă într-un răspuns de pus pe gânduri.

Ce e nou în viaţa ta, Ramona? Cum te simţi în perioada asta, azi, acum?

Nou în viața mea profesională este că lucrez cu un designer roman, stabilit la Paris, pe cât de talentat, pe atât de modest şi ancorat într-o realitate constructivă şi competitivă.  Gabriela Perianu, care a fondat Lesfillesdailleurs, şi cu care m-am întâlnit pentru şedinţa foto a campaniei, e o întâlnire nouă care s-a produs fericit!

Apoi, nou ar mai fi nefuga după nou!

Tu ştii bine că-mi plac cuvintele; nou este că scriu mai mult decât o făceam înainte, cu fidelitate, zilnic aproape, şi scriu despre ce mă traversează, ce simt, ce văd – un fel de mărturie, ce vine peste mine, din mine, ce trece pe lângă!

Nou e şi ca băiețelul meu e în clasa întâi şi-mi place tare ritualul ăsta cu pachețel şi teme pentru acasă şi penar şi ghiozdan. Sincer, eu sunt mai mult cu estetica asta nostalgică, pentru că mama mea mă ajută enorm cu partea practică! Vocația ei de profesoară şi bunică se desfășoară extraordinar în viața lui Alexei!

Cât de important e pentru tine să ai ceva de făcut, să fii ocupată? Ai nevoie să te simţi utilă sau poţi savura un dolce far niente pe termen foarte lung? 

Am nevoie să fiu „ocupată” de dragoste, de cea de viață, am nevoie să fac cu drag ce fac, fie că merg la biserică, la supermarket, la o masă, la job, etc. Apoi, întrebării pe care mi-o pui despre dolce far niente îi răspund cu o dorință – îmi doresc foarte mult un dolce far niente de la sau dimpreună cu Dumnezeu. Traducerea liberă ar fi să ajung să mă pot dezbrăca de nenecesarul zilnic. Îmi place un fragment al apostolului Pavel din Corinteni: „Toate ne sunt îngăduite, nu toate ne sunt de folos”. Dorința mea de acum, deci tot nouă (râde), e să mă hrănesc cu esențe şi nu să trebăluiesc ca Marta. Însă e timp.

Cum arată pentru tine existența ideală? Ce ai face de dimineaţa până seara?

„Existența ideală” mi-e din ce în ce mai limpede că are un conținut de constrângeri fericite, deliberate, de care ţi-e drag ca de cei dragi. O astfel de întrebare pusă idealistei din mine are infinite detalii, dar un singur răspuns: „esențialul”, tinderea către, nevoința spre, ajungerea la. Cum? Nu știu încă, am o idee, nădăjduiesc că sunt barem în direcția bună, însă rămâne de văzut.

De dimineața până seara aş citi, m-aş dărui prin lucrul mâinilor mele celorlalți, aş mânca cea mai savuroasă ciocolată bătând câmpii, la propriu, undeva la ţară sau pe malul vreunui ocean, aş descoperi artiști şi universurile lor, de care sunt mereu curioasă, aş fi alături şi aproape celor de lângă mine, neclintit, aş râde mai mult, aş scrie netulburat, poate, şi cu siguranţă m-aş îndrăgosti ziditor şi veşnic.

Lista poate continua, însă e o înșiruire, or, noi trăim deja o existență ideală, cu condiția să descoperim la timp că locul nostru „e fix ăla de sub noi”. N-am spus-o eu, ci mintea sclipitoare şi sufletul dăruit al Maicii Siluana Vlad. Vă recomand cu căldură să o căutați, citiți, ascultați. Veți fi surprinși de contemporaneitatea şi libertatea cu care exprimă adevăruri veșnice. Şi ea o nouă prezență în viața mea, de altfel.

Viaţa mai e făcută şi din conjuncturi neideale, şi calitatea lor cea mai mare este că sunt temporale. Deci mai depinde şi de noi cum ne așezăm.

Ţii minte cum ziceam când eram mici?

– Pe ce stai?

– Pe o lădiță.

– Cum o dai?

Ei, aici e aici. Cum te dai? Pe ce? Pentru ce?

Ce-ţi place şi ce-ţi displace cel mai mult din ceea ce faci într-o zi obişnuită?

Ce nu-mi place să fac într-o zi de obicei fac. Uneori nu-mi place să sun, să vorbesc la telefon, să rezolv chestiuni legate de centrala de apă care se strică, știu eu, tot felul de demersuri rutinate, mersul la sală, uneori, facturi neplătite, etc. Le fac ca să scap.

Încerc să-mi disciplinez voința să fac ce e de făcut şi să ştii că o fac tot ca să-mi fie bine după. Facem foarte multe lucruri să ne fie bine când descoperim cu adevărat  „binele”. N-am chef să nu-mi tihnească un moment pentru că nu m-am ocupat la timp de ceva/cineva care cerea atenție. Dar nu-mi iese mereu, să nu-ţi faci iluzii.

În ce măsură crezi că ne definesc profesiile noastre? Tu până în ce punct te identifici cu ceea ce faci?

Profesia e importantă, e bine să faci totuși zilnic ceva ce-ţi place şi la care să tinzi să fii extraordinar. Am avut un timp o zonă de ceaţă pe tema asta, adică pendulam între fierbinte/carierist/materialist şi rece/detașat/spiritual. M-am lămurit, nu singură! Nu se poate să locuiești doar într-o singură zonă din viața ta şi să crezi că profesia ta eşti tu pe de-a-ntregul, şi nici invers, să te definească doar ceea ce e în afara profesiei tale. E ca şi cum ai avea un palat şi ţi-ai petrece tot timpul doar în bucătărie, sau în bibliotecă!

Privind un pic în urmă nu prea mult – care crezi că a fost anul cel mai important din viaţa ta?

Anul trecut şi anul ăsta pe cale să treacă îi simt eu marcanți. S-a petrecut o trecere, o mutare , un „dinspre-către” pe care nu l-am trăit până acum. În urmă uitându-mă, cred că anul în care am devenit mama lui Alexei a fost o bornă care marca alt timp şi cel în care am făcut 31 de ani, poate pentru că a fost un vârf, fizic, profesional, pasional, nu şi matur.

De departe, însă, cei marcanți sunt ultimii doi, nu știu dacă pentru că am făcut 40. E de altfel o cifră care-mi place foarte mult, şi trăiesc cea mai apropiată întâlnire cu mine. Sau mă apropii de un „mine” mai convenabil. 🙂

Te sperie trecerea timpului? Cei mai mulţi dintre apropiaţii mei s-au speriat când au împlinit 40. La tine cum a fost, cum e? Au fost vârstele rotunde, mai ales 30 şi 40, o piatră de hotar? În ce sens?

Vârsta nu mă sperie, dar nu-ţi ascund că mă cam enervează. Am încă o alură zveltă şi sunt exigentă cu felul în care arăt, probabil că voi fi aşa mereu, însă nu-ţi ascund că mă cam irită procesul ăsta în care eforturile sunt deja dublate ca să mențin lebăda pe lac. J Asta e, sper să devin în 20 de ani atât de înțeleaptă încât să nu-mi pese dacă nu mai intru în măsura 36. Poate singurul loc în care nu am făcut încă pace e ăsta, exigența mea estetica este sâcâietoare. Nu cred în rețeta „grasă şi frumoasă” deloc, nu cred în „atât de deşteaptă sau sfântă, încât să se fi șters cu totul graţia, umerii drepți, talia”, chiar dacă timpul e un profesor puţin indulgent cu frumusețea în general.

La ce a trebuit să renunţi ca să devii cea care eşti azi? Şi ce a trebui să dobândeşti, în schimb?

Corina, dragă, cine suntem descoperim trăind, sau trăindu-ne dacă vrei, ba în subsol, ba în vârful castelului, pe holuri, între uși, în faţa sau în spatele lor, însă oricum, va trebui să dăm o tură mai peste tot.

Concret, a trebuit să renunț la o imagine pe care mi-o făcusem despre mine. Parțial mi-a ieșit, şi dobândită este autonomia mea emoțională, fizică, materială, cum vrei s-o numim. Mai simplu ar fi fost să nu-mi fac „chip cioplit” de la început, să fi cerut de la mine şi de la viaţă, simplu, ca la comptoir, dimineața: O cafea, vă rog! Şi pe tejghea ai şi opțiunea zahăr, lapte, etc. Fără prea multe tumbe. Dar asta mi se pare atât de rarisim, totuși. „Să ştii” este interesant, să afli dincolo de ceva ce ştii, înălțător. Cam asta ne învecinează cu Cerul. Recitesc Steinhart şi sunt uluită de discernământul cu care își cântăreşte „aflarea” lui , altfel decât se știe sau se așteaptă să fie el cu el însuși. În ce condiții!!! („Jurnalul Fericirii”)

Să afli despre tine că nu poţi trăda, deși instinctul de conservare ţi-o poate sugera în anumite conjuncturi, să nu fugi din faţa vieții când ea devine apăsătoare, ori din cea a dragostei, când ea este devastator imposibilă, să nu mai urci pe scenă, deși luminile sunt încă aprinse, să preferi să fii discret, tăcut, gastronomic aproape gustând din viață!

Pe cele enumerate le trec la plus, mi-am câştigat locul ăsta lângă mine. Mi-a trebuit însă ceva timp să mă împrietenesc cu cea care sunt azi şi să mă curăţ de cea care credeam că sunt.

Cea mai importantă şi, adaug, definitorie, irevocabilă şi tămăduitoare: prezenţa lui Hristos în viața mea. De la idee la prezenţă e o cale. Aveam o idee despre Dumnezeu, dar nu pe Dumnezeu.

Care-ţi sunt lucrurile absolut necesare în viaţa de zi cu zi?

Fără cafea la 5.00 dimineața mi-ar fi incomod, fără un dulce din când în când, fără plimbările mele în Jardin de Luxembourg sau pe Quais de Seine mi-ar fi chiar greu. Am deprins tot felul de obiceiuri, să ştii, am duminici doar pentru biserică şi cafeaua de după cu fetele, am zilele de luni când prefer să mă plimb singură şi să fac un tur de magazine, librarii, să descopăr, am după-amieze sau seri cu Alexei, care poate fi teribil de șarmant şi drôle când îmi povestește despre aventurile lui de şcoală sau când citim o carte de-a lui împreună. Prietenii mei sunt importanți, şi caut să am timp să-i văd sau să-i aud. O ţuică băută cu fratele meu, care știe şi ce muzică merge cu ea. Toate astea sunt farmecul vieții de azi.

Necesare, draga mea, sunt apa caldă, un șampon bun, un pat curat, o piele îngrijită şi neapărat epilată (râd de mă prăpădesc!).

Semnat de

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus