marți , 11 decembrie 2018

„The Revenant“, un fel de „Die Hard“ marca Iñárritu

the revenant

Putea fi oricine în locul lui DiCaprio în The Revenant, filmul despre care m-am hotărât acum să înşir impresii. Şi Adam Sandler cred că s-ar fi descurcat la fel de bine (sau de prost, după gust) jucându-l pe Hugh Glass, exploratorul pe care fârtaţii lui l-au părăsit în pădure după ce un urs grizzly s-a jucat cu el până când l-a lăsat mai mult mort decât viu. Oricui i-ar fi ieşit rolul principal în care trebuie, practic, să te târăşti mult pe burtă şi să rosteşti trei, maximum patru replici gâjâite.

Însă filmul ăsta nu cred că-i despre actori, deşi Leo DiCaprio ar avea şanse să-şi pună-n vitrină Oscarul pentru cea mai convingătoare răguşeală, importantă și ea, până la urmă, în economia întâmplărilor ce s-au petrecut la început de secol 19 în Munţii Stâncoşi.
Filmul ăsta e despre poveste – una fascinantă, tensionată, dură, pusă în pagină în maniera regizorală contemplativă şi profundă a lui Alejandro González Iñárritu (dacă cineva scrie din memorie numele ăsta, fără să-l ia cu copy/paste de pe net, are o bere de la mine).
Fiecare scenă îţi oferă răgazul, fără a fi plictisoare, să te uiţi la ea şi dincolo de ea. Filmul ăsta e despre capacitatea incredibilă de supraviețuire atunci când ai pierdut – când ţi s-a luat tot şi te mai hrăneşte doar o motivaţie puternică – de fapt, cea mai puternică din câte motivații pot exista: dorinţa de răzbunare.

Filmul mai e, cum spuneam, despre regizor, despre măiestria lui de a transforma decorul natural ce găzduieşte acţiunea într-un tablou cinematografic împietrit de frumuseţe şi îngheţat parcă până dincolo de timp. Cadrele statice sunt hipnotice şi servite cu tact, pentru a incita şi emoţiona, nu pentru a te face să pleci un pic la pipi (în fapt, m-am ţinut tot filmul, deşi aş fi putut să apăs stop :p ). Personajele mi s-a părut că aproape fac figuraţie într-un show al naturii ostile şi dominatoare, în care orice om, oricât ar fi el de puternic şi oricărei epoci ar aparţine, devine doar un pui zgribulit al destinului pe care îl are de îndeplinit.

the revenant 2

Adevărul e că, oricât m-aş da eu de vigilentă într-ale spălatului pe creier, cu o poveste captivantă mă faci praf. Am spus poveste, nu reportaj, deci dacă povestea are cârlig, nici că-mi pasă de proproțiile pe care le ia ficțiunea în raport cu realismul (filmul ăsta e făcut după fapte reale, cel puțin aşa scrie pe IMDB).
Pornesc atunci de la premisa că nu este un film despre ordinar, ci despre extraordinar. Că nu contează dacă un muritor de rând ar fi dat ortul popii încă de la scena cu atacul ursului şi ne-ar fi privat astfel de ocazia de-a asista cu gura căscată şi saliva băltind la incredibilele scene de târât rănit prin zăpadă, căzut în râul îngheţat, dormit gol în cal mort. Şi astea-s doar câteva, că nu vreau să vă stric chiar toată surpriza vizionării.

Când vine vorba de filme, am două mari slăbiciuni: îmi place să fiu minţită frumos şi ţinută în suspans, iar poveştile de acţiune, de aventură, care îmi amintesc de Winnetou şi de alte istorii pe care aleg mereu să le devorez cu ochi de copil, reuşesc să mă satisfacă vizual şi emoţional cu prisosinţă, hrănindu-mi cele două slăbiciuni de care vă spuneam. The Revenant a reuşit din plin asta, plus că mi-a gâdilat plăcut retina și latura dark, artsy, migălită de regizor, latură care împinge filmul uşor dincolo de zona comercialului, fără a-l nişa însă de tot şi fără a-l transforma într-o victimă a manierismului vizual.

the revenant 3

Aş minţi deci să spun că scenariul nu mi s-a părut tras de păr pe alocuri, dar acum, pe bune: să-l iert pe Bruce Willis că s-a lăsat atât de greu de ucis în patru filme de categorie B şi să strâmb din nas că Leo nu prea a murit când ar fi fost cazul într-un film de Oscar? Nu se face!

fotografii

Semnat de

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus