Reverie despre acasă

Am avut un vis – nu, n-a fost vis, a fost o reverie care mi-a apărut așa, din senin, în prima noapte pe care am petrecut-o aici, în apartamentul unde tocmai ne-am mutat, era trecut de 3:00 și nu puteam nicicum să dorm, Paul respira adânc lângă mine, iar eu stăteam lungită în pat, aproape suspendată în aer, aveam senzația că nu pot să mă las cu toată greutatea pe saltea, de parcă ar fi fost toată numai cuie, și nu mă gândeam la nimic, sau cel puțin așa îmi amintesc, am încercat să repet în gând o mantră ca să mă pot odihni, și dintr-o dată, șșșșșșșșș – mă tem că n-am să te mai văd uneori – văd ușa noastră noastră de la hol și mâna mea pe clanță apăsând, împing și deschid, și când să pășesc afară – eram în papuci de casă – un strat grosuț de zăpadă se ridicase, deja, mai să intre-n casă, ridic privirea și văd toată curtea ninsă – că au să-mi crească aripi ascuțite până la nori…

numai crengile prunului de la poartă rămăseseră ridicate spre cer, mesteacănul era tot înghețat și se legăna ușor în vânt, m-am gândit că trebuie să fi nins toată noaptea, o fi mama jos, la bucătărie, o fi făcut cafea, mă duc să văd, mi-am strâns haina în jurul gâtului și am făcut primul pas, am coborât scările și mi-am cufundat picioarele în puful alb de pe trotuar, Harry probabil nu s-a trezit încă să dea zăpada, poate o dau eu mai încolo, privesc spre grădină și-mi mijesc ochii, atâta alb, atâta alb, Doamne, câtă frumusețe, și înainte să intru-n bucătărie, îl văd pe Lache alergând în forță din grădină, m-a observat de la distanță și vine, aleargă ca nebunul prin zăpadă, o pată gri care se tot mărește, râd și-l strig să-l îndemn: Lache, Lache, haide, hai, mai repede, că mi-e frig!, îi sar urechile și ridică zăpada ca o arteziană, aleargă, aleargă și ajunge la mine gâfâind, cu un zâmbet imens pe fața lui bună și frumoasă, sare și mă pupă și eu îl prind de lăbuțe și deschid ușa să-l aduc în casă,

Atât a fost, viziunea s-a oprit brusc aici, n-am aflat nici dacă mama era în bucătărie, aș fi vrut mult s-o văd, nu știu nici dacă Harry era deja acolo și își băuse cafeaua sau mă aștepta, nu știu dacă Ștefi se trezise, atât am văzut, curtea toată ninsă, și atât am simțit, papucii mei de casă călcând ca pe nori, și atât am auzit, vântul răscolind crengile lungi ale mesteacănului, și pe cuvânt că a fost cel mai viu sentiment al identității, am înțeles încă o dată cine sunt și de unde vin, dintr-un sat din Transilvania, dintr-o curte cu grădină mare, unde vara miroase a fân și pisicile stau la soare, și iarna zăpezile se ridică până la un metru, și-n pădure numai curajoșii se încumetă la plimbări, dar cei care se aventurează n-au trăit niciodată ceva mai magnific de atât, atâta libertate și atâta frumusețe de ți se lărgește sufletul ca să le facă loc.

Le-am zis americanilor din Georgia de iernile noastre și s-au uitat la mine cu niște ochi din care am știut că n-au înțeles, cum să explici în cuvinte iernile maiestuoase din România unui om care nu le-a văzut niciodată,

în fine, stând așa lungită în pat mi-am amintit că e deja 1 Decembrie și m-am simțit așa departe de casă, am simțit în corp fiecare kilometru distanță, pe toți 9.000 i-am simțit, și-am înțeles nu doar de unde vin, ci și exact, exact cât de departe sunt – c-ai să te-ascunzi într-un ochi străin – și m-am întrebat cât timp o să-mi ia să calc pe pământul ăsta american și să spun, da, sunt acasă, nu spun că n-am să simt asta niciodată, dar abia aștept să mi se întâmple, că de când sunt aici trăiesc așa cum stăteam așezată în pat, acum două nopți, temându-mă să mă las cu toată greutatea, umblu pe vârfuri, sunt nesigură și neștiutoare și nu-nțeleg multe lucruri, și cred că toți știu asta despre mine,

mi-a zis cineva de curând că eu „nu înțeleg”, „tu nu ești din The United States, eu spun ceva și tu crezi că ești la tine în Australia” (pentru ea e totuna) – și el o să se-nchidă cu o frunză de pelin – a zis în glumă, nu m-am supărat, că știu că n-a vrut să fie rea, am râs și am glumit mai departe, și după aia m-am dus în spate și am plâns, nu știu de ce, mi-au țâșnit lacrimile, așa, dintr-o dată, și acum îmi vine să plâng și chiar plâng,

dacă aș putea fi un pic mai tare, să nu mă mai doară fiecare căcat care mi se întâmplă, toate mi-ar merge mai bine, dar o să fiu eu tare și o să fie mai bine, știu, că sunt încăpățânată și nu mă las, o altă colegă mi-a spus, când a aflat că sunt din România, „Nadia Comăneci!”, a exclamat numele ei cu atâta entuziasm și așa de tare m-am bucurat, și parcă abia în clipa aia am realizat cât de grozavă e Nadia și cum ne-a împrumutat tuturor din măreția ei, e de ajuns să spunem cuiva că suntem din România și avem deja o carte de vizită aurită,

știu că mulți se plâng că-s prost tratați în lume pe motiv că sunt români, dar mie jur că nu mi s-a întâmplat niciodată, nicăieri, aici sunt o curiozitate, oamenii mă întreabă de România și-mi zic toți că le-ar plăcea așa de mult să meargă, și eu le spun că e atât de frumos că n-o să le vină să creadă, și mă trezesc vorbind de țara mea cum n-am vorbit niciodată, mă însuflețesc și le povestesc despre toate, iar ei cad pe spate de fiecare dată când le spun că familia mea locuiește lângă „castelul lui Dracula”, că asta știu toți, Nadia și Dracula, și când află că vorbesc mai multe limbi se miră, mă întreabă cum de am învățat atâtea, și le spun că așa e la noi în Europa, fiecare țară are limba ei și e bine să te descurci peste tot pe unde mergi, așa că ne învață de mici, la școală, e ceva normal, nu suntem noi mai speciali,

și apoi le mai spun despre noi și mă întreb când și cum am devenit așa sentimentală, că am iubit România mereu, dar niciodată până să ajung aici n-am avut un nod în gât când m-a întrebat cineva de ea, poate pentru că știu acum foarte bine că acolo e acasă, Europa toată, și curtea noastră din Vulcan, acolo e acasă, dacă e ceva ce America m-a învățat, asta e: ce înseamnă acasă,

și m-a mai învățat ceva: să spun Te iubesc, eu sunt unul dintre oamenii care au crescut în familii dure, unde nu se spunea Te iubesc, că era rușine, dar acum le spun tuturor cât de mult îi iubesc, am început cu Paul, care-mi spune mereu, cu o naturalețe adorabilă, și-am tot făcut exercițiul ăsta până mi l-am însușit, și-apoi am început să le spun alor mei de acasă și să-mi spună și ei, așa că am zis mai multe Te iubesc-uri de când am venit în America decât am spus toată viața mea!, iar asta e minunat, puține lucruri sunt mai grozave decât să spui Te iubesc, să știi că celălalt știe, nu doar că te simte, dar te și aude, și ține minte, așa cum țin și eu minte de fiecare dată – nu uit că mama și Harry și Ștefi și toți prietenii mei mă iubesc, știu asta în fiecare clipă, acum am confirmarea, cum ar veni, nu mai am nici o îndoială, ce prostesc sună, dar așa simt și mă bucur, pentru că asta e adevărata bogăție,

în fine, aș mai avea atâtea de spus în textul ăsta fără cap și fără coadă, și aș mai avea un pic de plâns și un pic de râs, și câteva nostalgii de amintit, dar uite, toată casa e o gară, sunt numai cutii în jurul meu și lucruri împrăștiate peste tot, și vreau să le pun în ordine și să fac o supă, și-apoi să-mi văd de noua mea viață, pe care o așez acum ușor peste cealaltă, ușoooor, fără să clatin nimic, fără să stric nimic,

Europa frumoasă nu mă tem că n-am s-o mai văd uneori, România acasă nu mă tem că n-am s-o mai văd, mi se arată când mă aștept mai puțin, ochii mei sunt deschiși și plini – plini de locuri și oameni și imagini, și lucruri peste care nici o pleoapă nu va adormi vreodată, dar clipesc și văd un drum nou, și acum nu mi se mai pare așa întunecos, mi se arată mai limpede și mai bun, și o să am grijă, mai multă grijă de-acum, să nu-mi pun singură lanțuri de dor la picioare, să nu mai merg pe vârfuri, să nu mă mai tem, să învăț cum să fiu acasă oriunde, să mă las să fiu și să las lucrurile să fie, și-atât.

Semnat de Corina Stoica