joi , 13 decembrie 2018

Revoluţia din noi

revolutiefoto

A trecut o săptămână de la tragedia din clubul Colectiv. A trecut cu plânsete, cu revoltă, cu acuzaţii, cu ieşit în stradă, cu îngenunchiat guvernul, dar și cu manipulări, cu destabilizări, cu nedumeriri, cu temeri, cu dezamăgiri. Un registru firesc de trăiri şi luări de poziţie, dar neactivat în toate dăţile în care societatea a primit lovituri sângeroase.

Nu pot să-mi explic, pentru că, deşi mă fascinează psihologia maselor, mi-e greu să-i deslușesc mecanismul şi să înţeleg de ce nu există un pattern cauză-efect universal aplicabil. Nu ştiu ce poate mişca mințile și sufletele dinspre apatie spre revoltă, cert e că există evenimente care apasă butoane sensibile, declanşează reacţii de neînchipuit şi dau startul unor răsturnări de situaţii cărora eu, în ciuda faptului că-s fan Homeland și Scandal, nu le pot anticipa parcursul şi deznodământul.

Incendiul din clubul Colectiv a reuşit să devină, iertaţi-mi cinismul, un brand. Cu logo, cu sloganuri, cu metode de propagare media pentru obținerea de impact emoţional imediat. Puterea lui a de stârni reacţii e utilizată şi legitim, şi nelegitim, şi cu scopuri nobile, şi cu gânduri meschine.

Şi cei de bună credinţă, şi ipocriţii, şi ticăloşii flutură la fel de vârtos stindardul negru cu lumânare. Şi-şi propagă prin hashtaguri acuzatoare sau moralizatoare opiniile oneste ce vizeaza binele public sau, după caz, interesele de clan.

Se arată mult cu degetul. Spre politicieni, spre preoţi, spre vedete, spre micii şi marii întreprinzători, spre jurnalişti, spre medici. Mereu spre alţii decât spre propria persoană.

Vinovaţii sunt entităţi parcă extraterestre, coborâte cu gânduri necurate pe planeta imaculaţilor. Ar fi simplu dacă ar fi aşa. Dar nu e simplu şi lucrurile nu se împart atât de exact între alb şi negru, buni şi rău, îngeri şi demoni. Dă cu virgulă împărţeala, vina are tentacule lungi ce pătrund în aparent cele mai neînsemnate straturi ale societății, chiar dacă trupul ei hâd pare a fi poziţionat undeva deasupra capetelor noastre, în tabăra celor care ţin hăţurile acestei țări.

Dar cine sunt aceştia? Provin cumva din vreo elită aristocratică ce-a moştenit în ADN educaţia aleasă? Au preluat cumva ştafeta vreunei tagme de politicieni de carieră cristalizate în timp şi născătoare de indivizi cu vocaţie de lideri? Nici vorbă!

strigi jos corupţia e ca şi cum ai striga jos prostituţia

În democraţia noastră postadolescentină, grosul celor care ajung în funcții-cheie e format din oameni ce provin din familii obișnuite, unele poate abrutizate de lipsuri și greutăți. Mulți dintre cei care domnesc peste instituții, partide, orașe par a fi sau chiar sunt prima generaţie în pantofi. Provin, aşa cum provenim toţi, din generaţia tarată de cancerul comunist ce n-a fost extirpat cum trebuie după ’89. Operaţia a fost nereuşită, metastazele s-au răspândit în tot corpul sărmanei paciente pe nume România.

Cei născuţi şi crescuţi între ’45 şi ’89, striviţi de un sistem asupritor, au învăţat, mai presus de orice, să se descurce pentru a supravieţui. În vremuri în care șansele nu erau la discreție, ci se dădeau pe sub mână, orice școală ai fi început, primele cursuri la care te înscria viața erau despre cum să te bagi în faţă, să dai din coate, să pui piedică, să faci rost, să rezolvi cumva.

Între simpla funcționară care se bucură la 10 bani uitaţi pe tejghea (sau asistenta cu bucurii la mâncarea donată pentru bolnavi) şi omul politic care calcă pe cadavre ca să ajungă la ciolan și să rămână cu el în dinți nu e decât o diferenţă de oportunitate şi poate şi de tupeu. Pe paliere diferite, și bacșișul, și accesul în politică sunt privite ca metode de căpătuială.

De când l-am împuşcat pe Ceauşescu, tot ajung la cârmă oameni pentru care interesele lor meschine sunt mai presus de interesul public. Or fi şi oneşti printre ei, dar aceia nu rezistă mult într-un ocean plin de rechini.

La noi s-au perindat pe la putere cam toate partidele, deci să mai dai vina pe viziuni și doctrine sau să speri în vreuna salvatoare ţine deja de-o doză cruntă de infantilism. Nu suntem inventatorii corupţiei, în străinătate peştele tot de la cap începe să pută, orice culoare politică ar avea acel peşte, dar procentele scăpate de sub control sunt altele. Şi-acolo se fură şi se măsluiesc licitaţii, dar când tragi linie, tot mai ramân resurse pentru o autostradă şi-o lege făcută în beneficiul celor mulţi. Scapă ceva nisip prin ciur, dar grosul ajunge la popor.

Oricum, să strigi jos corupţia e ca şi cum ai striga jos prostituţia: utopic şi neproductiv.

Cât timp politicienii se vor trage dintre noi şi nu vor veni de pe altă planetă, păcatele lor vor reflecta gradul de putreziciune morală a societăţii. Aşadar, logica îmi spune că dacă vrem politicieni cât mai curaţi, ei trebuie emanaţi de o societate curată, cu principii, cu valori, cu demnitate, nepusă pe fușăreală întru satisfacţia de moment. Atentă la detalii, vigilentă, empatică (şi nu e vorba aici de mimetism emoţional de telenovelă, că de-ăla avem).

Am deci o veste proastă pentru cei care măcar o dată în viaţa lor, sub orice pretext, au depăşit pe linia de tramvai coloana de proşti care circulau regulamentar, bară la bară, în traficul aglomerat: nu sunteţi cu nimic mai buni decât Oprea şi coloana lui oficială! Mentalitatea e fix aceeaşi: mi se rupe de toţi, eu sunt mai şmecher şi mă grăbesc.

Copiez aici ce am postat deunăzi pe Facebook, pentru că nu ştiu cum altfel să închei cel mai dezlânat text pe care l-am scris în viaţa mea. Ideea pe care o susţin cred că iese însă cumva la suprafaţă: nicio revoluţie nu are sorţi de izbândă pe termen lung dacă n-o pornim din noi înşine, dacă nu ne luptăm în primul rând cu partea coruptă din noi. E greu să te autoanalizezi astfel, e deprimant şi demersul nu va reuşi din prima, instinctul de conservare şi inerţia metehnelor păguboase semănate în fibra noastră profundă de cel puţin trei generaţii vor face din propria persoană cel mai îndărătnic guvernant.

Deci… ia să vedem! Cine şi-a promis sieşi că de mâine nu va mai accepta să dea sau să primească nicio atenţie, pentru niciun serviciu, cât de mic? Că va acţiona ca la carte, indiferent dacă asta va duce la întârzieri sau chiar la neînfăptuiri? Că nu va mai semna ca primarul Normele de protecţie a muncii şi PSI din instituţia în care lucrează? Că va lua în serios simulările de incendiu şi că se va concentra să reţină procedurile de evacuare? Că va benocla ochii şi va ciuli urechile la tot ce explică însoţitorii de zbor înainte de decolare? Că nu va mai fenta nicio procedură, nicio regulă, doar ca să fie mai cu moţ? Că va atrage atenţia, fără teamă de repercusiuni nefaste, celor care prin deciziile sau acţiunile lor pun în pericol siguranţa celorlalţi? Că-şi va scoate din vocabular (inclusiv din cel neverbalizat, interior) expresia „merge şi aşa”?

Ridic mâna. Timid, dar o ridic.

Semnat de

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus