joi , 14 decembrie 2017

Să stau de vorbă cu oamenii

prieteniefoto

Am umblat ieri câteva ore bune într-o zonă drăguță din Atlanta, Brookhaven, unde aveam stabilite niște interviuri. Nu interviuri din astea, ci pentru niște posibile joburi. Deși a fost o zi grea și o căldură de 50 de grade la umbră, cu umiditate de 1000 %, m-am întors acasă tonică și pozitivă cum n-am mai fost de mult. Stătusem de vorbă cu oameni!

E interesant: pe cât de mult îmi prețuiesc solitudinea și am nevoie de ea, pe atât de mult mă bucură contactul uman. Dacă mă întrebi ce-mi place cel mai mult să fac, s-ar putea să răspund că ador să beau cafea și să fumez, iar apoi, cel mai mult și cel mai mult îmi place să stau de vorbă cu oamenii. Situația ideală e când le pot face pe toate deodată – un interviu sau o întâlnire cu cineva, unde pot să fumez și o țigară, la cafea. 😀

Noi stăm, de vreo 10 luni, într-un orășel din apropiere de Atlanta, Winder, despre care v-am povestit mai puțin. Aici nu se întâmplă nimic, e genul de loc unde bănuiesc că e în regulă să te retragi la bătrânețe, dacă vrei să ai liniște și să nu te deranjeze nimeni. Chiar nimeni! Vecinii își văd de treaba lor, în sensul că unii nici nu te salută, chiar dacă îi saluți tu. Iar, în rest, nu prea vezi oameni pe stradă – sunt ori în case, ori în mașini, nu merge mai nimeni pe jos, eu cred că par o ciudățenie. De 4 Iulie, seara, am ieșit la o plimbare, că auzeam artificiile și voiam să le și vedem. Nici un suflet de om pe stradă! Orașul e dezolant, sincer, pare un loc părăsit, nici în centru nu e mai multă acțiune – două-trei locuri unde poți mânca, două-trei magazinașe, iar în rest, spații goale, care au rămas neînchiriate de luni de zile. Ai senzația că cineva a murit aici și nimeni n-a revendicat cadavrul.

Nu mi-am dat seama prea clar de asta, până de curând, dar cred că faptul că trăim atât de izolați m-a întristat pe mine cel mai mult, în perioada asta, și mi-a făcut adaptarea aici infinit mai dificilă. Nu am avut unde să-mi fac prieteni, pentru că nu întâlnesc aproape niciodată pe nimeni. Paul, sigur, are prietenii lui (puțini la număr), pe care i-am „împrumutat” și eu, dar faptul că ne-am mutat așa departe de Atlanta ne-a cam răcit relațiile, îi vedem rar, rar de tot. În marea parte a timpului, suntem doar noi doi. Și, deși e foarte plăcut că stăm atât de mult timp împreună și facem totul împreună, ne-am dat seama că ne-am sălbăticit rău în ultimele luni, amândoi.

Am fost la primul interviu pentru un job, după-amiaza (a mers foarte bine). Apoi, a trebuit să aștept două ore până urma al doilea, așa că mi-am luat laptopul și m-am dus la o cafenea, să-mi treacă vremea mai ușor. Tipa care m-a servit, Ashley, mi-a auzit accentul și a vrut să știe de unde sunt, iar când i-am spus, m-a întrebat „Ce faci?”. 😀 Mi-a povestit că are prieteni români, din Timișoara, și că abia așteaptă să meargă și ea în România, să vadă cum e.

A fost foarte încurajator și al doilea interviu, dar cel mai mult mi-a plăcut că am cunoscut oameni noi, care au fost foarte drăguți cu mine (și mi-au dat și jobul). Am întâlnit, pentru prima oară, pe cineva din Venezuela, o fată pe nume Iuby. A fost surprinsă și încântată când i-am zis ce înseamnă numele ei în română. Când am terminat, am ieșit afară și m-am mai plimbat puțin, și-apoi m-am oprit să mănânc o înghețată. Pe banca de lângă mine erau mai mulți oameni, inclusiv un cuplu cu un Golden Retriever superb, cu care am început să vorbesc – cu câinele mai întâi. 😀 Mi-au povestit că l-au salvat din Istanbul, unde era cățel al străzii, și le-am spus că și noi, în România, avem problema asta a câinilor vagabonzi. Așa s-a născut o conversație de vreo jumătate de oră, în care fata – Rosa o chema – mi-a pus o mulțime de întrebări despre România și despre cum e viața de imigrant în State. Stând acolo, la gelaterie, am observat că puseseră de curând un anunț de angajare, așa că am vrut să mă interesez de job și am mai vorbit vreo 20 de minute și cu fetele care lucrau acolo și care m-au invitat să aplic.

Am vorbit cu o mulțime de oameni ieri și – știu că sună exagerat – dar pe unii îmi venea să-i și pup! Cred că sunt într-un sevraj grav, că mă uit în jur și văd câte un grup de fete la câte o terasă și le invidiez un pic, mă gândesc ce mult mi-ar plăcea să stau și eu cu ele. Sau trec pe stradă și observă că mă uit lung la ele și zâmbesc – weirdo! – și zâmbesc și ele. Văd familii care se plimbă sau care mănâncă la masa de lângă mine și mi se pare că au parte de un lux fantastic. Adevărul e că tânjesc să aparțin și eu undeva, într-un grup, într-o, să-i zicem, comunitate. Mă certați, unii dintre voi, că mă plâng atât de mult și că ar trebui să-mi ajungă dragostea – faptul că-l am pe Paul lângă mine, și-l am 100 %, și sunt foarte recunoscătoare pentru asta. Dar să știți că dragostea nu e tot. Uneori, ai nevoie să stai pe o bancă și să mănânci o înghețată și cu altcineva, fără ca asta să însemne că nu-ți (mai) iubești soțul sau că nu-l iubești destul, sau că nu-i apreciezi compania – și Paul chiar e o companie! Vorbim despre tot și râdem ca veverițele până noaptea târziu, în loc să mergem la culcare.

P.S. Tipa cu care am avut primul interviu și care știa că am și alte variante mi-a spus: „M-aș bucura mult să te întorci și să rămâi. Îmi place de tine și sper să nu accepți celălalt job!”. A râs și am râs și eu, și cred că știu ce-am să aleg.

P.S. O să ne mutăm din Winder în câteva luni, și-atunci o să avem cei mai mulți și mai buni prieteni din lume!

Semnat de

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus