luni , 23 octombrie 2017

Șase lucruri pe care le-am înțeles, până acum, despre bani

foto

Prima mea amintire legată de bani e de când aveam vreo patru-cinci ani. Aveam un păpușoi blond, pe nume Gelu, dar visam ca parteneră de joacă o maimuță. Vie, reală, vreau să zic. Dezvoltasem o pasiune pentru ele și mi se părea că nimic nu mi-ar mai fi trebuit în viață decât o maimuțică. Am rugat-o pe mama cu cerul și pământul să-mi ia una, i-am promis că fac și dreg orice, numai să-mi îngăduie și mie extravaganța asta. Cu o singură chestie a reușit să-mi închidă gura: mi-a spus că mi-ar lua cu plăcere o maimuță (da, sigur!), numai că ar fi foarte scumpă. Cam cât de scumpă?, am întrebat eu. „Nu știu exact, dar mai mult ca sigur e vreo 5.000 de lei”.

Mi-aduc aminte exact cât de gravă mi s-a părut suma asta, ce uluitoare avere era, și-am priceput pe loc că trebuie să fac ceva ieșit din comun ca să pot aduna atâția bani vreodată. Și-atunci, la vârsta mea așa de crudă, nu știam ce-ar fi trebuit să fac, și m-am simțit neputincioasă. M-am supărat, nu pe mama, ci pe felul în care funcționa lumea. Am înțeles, așa, cu mintea mea de copil, că banii – sau, mai degrabă, lipsa lor – stau în calea mea și a lucrurilor pe care mi le doresc. Banul s-a fixat în viziunea mea de viață ca un obstacol, și nu ca un mijloc, și a durat mult până să scap de concepția asta.

Câțiva ani mai târziu, imediat după Revoluție, îmi amintesc cum îmi calculam banii primiți de la ai mei: în cât de multe dulciuri puteam să-mi iau. După ore, în drum spre casă, ne opream, toți copiii, să ne luăm ba topi-top (era o frenezie), ba suc Tropicana, la cutie. Momentul magic era când mama deschidea portmoneul ei mare – se purtau pe atunci portofele de damă masive, încăpătoare, îți intra în el și juma’ de garderobă. Scotea câte o bancnotă și-mi spunea: „Uite, să-ți iei mâine ceva bun!”. Mai făceam câte o oprire și pe la taică-meu, care-mi dădea și el câte-o atenție, și tot ce adunam cheltuiam pe dulciuri. Conceptul banilor devenise ceva mai flexibil, deci, atâta vreme cât nu-mi doream o maimuță.

Când am mai crescut și ajunsesem să cunosc mai bine bancnotele și valoarea lor, mama mă trimitea direct la geanta ei. Un univers în care m-aș fi putut pierde cu orele, și-n care mă lăsa să cotrobăiesc după pofta inimii. Ani de zile a purtat o geantă mare, neagră, din piele, cum găsiți aici, și era atât de grea, că abia puteam s-o mișc din loc. Mama căra după ea tot biroul, toate „hârțoagele” pe care se plângea că trebuie să le scrie, toate pixurile, cheile, mentosanele, rujurile și șervețelele din lume. Luam de acolo câte-o hârtie sau două, în funcție de nevoi. Alți copii povesteau la școală cum le șterpeleau părinților bani din buzunare, din sertare, de pe unde găseau, și rămâneam uimită. Mie nu-mi dăduse prin cap să fac asta, pentru că mama-mi dădea mereu cât îmi trebuia. Am înțeles atunci că nu e necesar să furi, e de ajuns să ceri.

Când aveam vreo 12 ani, fratele meu mi-a dat cadou o sumă mare de bani. Era vară, terminasem clasa a șasea cu premiul întâi, iar el m-a recompensat cu ditamai teancul de bancnote. Nu văzusem în viața mea atâția bani la un loc. Mi-a spus doar că sunt ai mei și că pot să fac ce vreau cu ei. În loc să mă bucur, m-am speriat și m-am blocat, am bâlbâit ceva, nici nu știu dacă i-am mulțumit. După ani de zile, fratele meu mi-a spus că a făcut special gestul ăsta, ca să-mi amintesc acel moment mereu și ca să mă desensibilizeze. Să nu mă las intimidată de bani și să-i pot privi cu detașare, ca pe o oportunitate, nu ca pe niște hârtii prea valoroase ca să fie folosite. Mi-a luat câteva zile să-mi revin din uimire, și cred că i-am dat maică-mii să-i păstreze, după care ne-am dus împreună și mi-am luat adidași și un inel din argint, și am mâncat înghețată în oraș. 🙂 Am înțeles atunci că banii îmi aparțin mie, și nu eu lor, și am priceput ce tot spuneau oamenii mari: că banii sunt făcuți ca să circule.

Cred că am aplicat prea literal acest principiu, în ziua în care am primit primul salariu, la primul ziar la care am lucrat. Pentru că eram în probă, în 2006, mă plăteau cu nouă milioane de lei vechi. Cu patru dintre ele, m-am dus la mall și mi-am luat blugi de firmă. Mi-au rămas cinci, din care habar n-am cum am trăit până la leafa următoare, cred că nu prea bine. Am înțeles atunci că banii nu sunt făcuți să circule cu viteză atât de mare și că ar fi bine să pun mai multă valoare pe munca mea.

Am traversat apoi când etape de mijloc, în care mă simțeam financiar în siguranță, când extrem de proaste, când bune cu adevărat, când nu-mi făceam nici o grijă în privința asta. Azi nu mă (mai) intimidează banii, nici nu mi-e frică de ei, nici nu-i adulez. Nu cheltui nici exagerat, nici nu mă zgârcesc, și întotdeauna pun un pic deoparte. Când nu-i am, mă îngrijorez pentru scurtă vreme, după care îmi amintesc că nu-i un capăt de țară și știu că vor veni, din nou. Când vin, mai ales când vin destui, îmi place să-i cheltui cu voluptate și fără regret. Și să-i împart și cu alții. Asta-i face să se întoarcă mai cu spor, întotdeauna. Dar nu-i împărțiți cu gândul că se întorc, faceți-o pur și simplu, din inimă, fără așteptări. Banii care merită cel mai mult să fie folosiți sunt cei cheltuiți cu și pentru oamenii pe care-i iubim sau pentru cei care au, atunci, cea mai mare nevoie de ei.

***

V-a plăcut acest articol? Abonați-vă LaRevista.ro și la pagina noastră de Facebook!

Semnat de

2 comentarii

  1. Mihaela Grigoras

    Foarte frumos articolul ! Foarte inspirat fratele tau – mi-ar placea sa las astfel de lectii-amintiri, importante si frumoase, si eu !

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus