LaRevista.ro Priveste lumea altfel
Când m-a invitat Mirela de la RoImage la vizionarea de presă a acestui film, am confirmat, deși-mi suna cumva cunoscut titlul. „Băi, l-am mai văzut“, m-a trăsnit un gând şi-am vrut să-i zic Mirelei că nu mai vin. Nu-mi aminteam povestea, dar eram singură că mi-o voi aminti după primele replici şi nu sunt genul care revede filme – prima impresie, bună sau rea, o vreau de neînlocuit.
Apoi m-am mai uitat o dată pe afiş – film cu Julia Roberts, Nicole Kidman, copoiul din Breaking Bad şi încă un nene de culoare cu nume imposibil de pronunţat. Na, încercaţi voi: Chiwetel Ejiofor.
„Băi, nu aveam cum să-l văd, filmul ăsta abia s-a lansat!“, m-a pocnit gândul corect. O fi fost un déjà vu, cum mi s-a întâmplat într-o dimineaţă când secţionam omleta cu o paletă de lemn – în cruce, hârșt, hârșt – şi puteam să jur că într-o altă zi făcusem fix aceleaşi două gesturi ca s-o tai.
Deci până la urmă m-am dus. A început filmul – un thriller polițist – şi m-am lămurit că nu-l mai văzusem, acţiunea mi se părea total străină. Până la scena cu procuroarea districtuală aflată în camera de interogatoriu cu suspectul de viol + crimă. Suspectul se holba la sutienul ei evadat din cămaşă, ea i-a spus că nu crede că-i făptaşul, pentru că sigur are puţa mică, şi făptaşul o avea sigur mare, el se oftică şi o scoate din șliț pentru edificare, şi uite aşa prostul orgolios mărturiseşte ce oamenii legii nu fuseseră în stare să dovedească prin metode poliţieneşti un picuţ mai ortodoxe.
Pare spoiler ce scriu eu acum, dar scena îşi va păstra nealterat farmecul pervers, promit. Asta dacă o vedeţi în filmul argentinian din 2009, „El secreto de sus ojos“, din care americanii au copiat-o unu la unu. În rest, au pus de la ei intriga cu terorişti (tema-obsesie a Hollywoodului în ultimii ani) și-au amețit un pic personajele, păstrând totuşi intactă coloana vertebrală a acţiunii şi în special sfârşitul – pentru care vă sfătuiesc să mai păstraţi nişte popcorn de ronțăit compulsiv, nu-l haliţi pe tot în prima jumătate a filmului, cum ştiu că faceţi de obicei. 🙂
Firul narativ e lent, suspansul nu ține de acţiune, ci de tensiunea emoţională, de-aia povestea devine un pic boring pe alocuri. Pentru că acolo unde varianta sudamericană reuşeşte să facă din atmosfera trăirilor, gesturilor şi privirilor o pâclă densă de-o tai cu cuţitul, americanilor le iese doar o spoială de profunzime, ei fiind artişti numai când vine vorba de iureș pe șosele şi replici sharp în filmele cu detectivi.
Pe Nicole Kidman n-am crezut-o deloc în rolul procuroarei, e prea dulcică, n-ai ce-i face. Poate ar fi fost cazul să-i pună nas coroiat, ca-n „The Hours”. Glumesc. Oricum, gagica n-a avut niciodată, din punctul meu de vedere, nici cine știe ce sex-appeal, nici mare zvâc actoricesc. I-a ieşit figura de câteva ori şi e fină ca o păpuşă de porţelan, atât.
De „Frumuşica Americii“ mi-era dor, însă. Şi e bună, în filmul ăsta, e cea mai bună dintre toţi. Arată de te sperii, dar aşa o cere rolul, distrusă. Pun pariu că odată machiată şi coafată ca lumea, ar mai face niscaiva masculi să saliveze. Pe Julia Roberts o prind, oricum, rolurile dramatice – de mică a fost magistrală în ele. Să nu uităm „Magnolii de oţel“, o bijuterie de film, făcut înainte de „Pretty Woman“ şi de toată pleiada de comedii romantice categoria B care i-au recompensat zâmbetul larg cu celebritate şi bani.
Domnul cu nume imposibil de pronunţat şi care a fost nominalizat la Oscar pentru „12 ani de sclavie“ joacă şi el binişor, cât îi permite scriptul oarecum modest. Iar filmul e, în general, „văzubil“, n-o să vă pară rău că aţi dat banii pe bilet, dar nici n-o să treceți pelicula în vreun catastif cu filme preferate, garantez. Şi recomand încă o dată, călduros, şi varianta din sud-America (a luat Oscarul pentru cel mai bun film străin)– nu de alta, dar să fie tabloul complet.
Semnat de Alina Grozea
