luni , 24 iulie 2017

„Selfiefrenia”, o nouă carte de Gabriel Stan

Noua carte cu titlu compus, Selfiefrenia (Braşov, Editura „Kron-Art”, 2017) a pictorului şi scriitorului Gabriel Stan, continuă într-un fel temele, obsesiile şi scriitura din romanele precedente, Al V-lea muschetar (2012) şi Prietenii mei – îngerii şi muschetarii (2014), romane experimental-avangardiste, distopice, romane-eseu. Dar surprinde prin ceva nou, un mixaj de fals roman SF şi un „eseopamflet” despre o posibilă ştiinţă psihosemiotică socială, pornind de la noua obsesie a lumii de astăzi: selfie-ul.

Denumirea cărţii combină termenul englezesc selfie (care înseamnă fotografia pe care şi-o face o persoană sie înseşi, de regulă cu smartphone-ul sau webcam-ul), dar şi de la selfish (egoist, egotist etc., având conotaţii psihologice) şi self (sine, individualitate, personalitate, cu conotaţii filosofice) şi expresia frenie (care vine din grecescul phren, însemnând minte, inteligenţă, spirit, dar şi membrană, diafragmă), deci ar rezulta un spirit egoist care îşi face o poză lui însuşi.

Volumul conţine, în principal, două mari segmente, două fire narative care se întretaie carveriano-altmanian, primul scris cu italice, fiind o distopie, un fals roman SF, speculative fiction, roman de aventuri, de spionaj etc., şi un eseu extins filosofico-psihosemiotico-social, cu accente pamfletare, scris cu litere normale, ca să spunem aşa. Acesta din urmă este împărţit în cinci capitole, conform pentadei şi sistemului filosofic al academicianului Alexandru Surdu, având ca simbol-basorelief oglinda: „Oglinda sinelui, Oglinda sonoră, Oglinda vie a aproapelui, Oglinda ascunsă şi Oglinda logosului”. Cartea lui Gabriel Stan mai inserează, tot pe principiul pentadei, şi cinci postfeţe semnate de Claudiu Coman, A.I. Brumaru, Mircea Brenciu, Virgil Borcan şi Doreanu Mircea şi, fiind un roman experimental, cvasi-avangardist şi parodie la adresa post-modernismului, tot felul de picturi (surrealiste), desene, fotografii, inclusive cu smartphone-uri, benzi desenate, graffiti ş.a. Menţionăm că în concepţia filosofului braşovean Al. Surdu din cartea sa Filosofia pentadică IProblema transcendenţei (Bucureşti, Ed. Herald, 2012), filosofia pentadică este „un sistem categorial-filosofic de tip dialectic-speculativ, care se deosebeşte în multe privinţe de celelalte sisteme filosofice”. Filosoful Al. Surdu precizează că: „Filosofia pentadică are ca structură de bază categoriile fundamentale ale filosofiei, grupate aproximativ după disciplinele filosofice corespunzătoare, şi anume în ordinea apariţiei lor istorice ca discipline prioritare de regulă absolutizate în detrimentul celorlalte: Subsistenţa, Existenţa, Fiinţa, Realitatea şi Existenţa Reală”. Al. Surdu mai spune că pentada vine şi de la Pentateuh sau cele cinci cărţi ale lui Moise, de la cele cinci credinţe evanghelice: în Buna Vestire, în naşterea lui Isus Hristos, în viaţa Lui, în Învierea şi în Înălţarea Sa la cer, dar şi cei cinci stâlpi ai Islamului: Mărturia de credinţă, rugăciunea, milostenia, postul şi pelerinajul.

Dacă eseistul A.I. Brumaru, unul dintre postfaţatorii acestei cărţi îl aducea în discuţie pe istoricul şi criticul de artă lituanian Jurgis Baltrušaitis şi mirobolanta lui carte despre oglinzi „Le miroir: Essai sur une légende scientifique: révélations, science-fiction et fallacies”, eu l-aş introduce în ecuaţie pe esteticianul german Gustav René Hocke, cu a sa carte mirifică „Lumea ca labirint”. Aceasta porneşte de la câteva poezii ale unor autori precum Éluard, Tzara şi E.E. Cummings, citatul din inventatorul dadaismului fiind: oglinzi, fiinţe ale spaimelor, iar din poetul american: În oglindă/ Văd un delicat/ Bărbat/ Visând vise,/ Vise în oglindă, iar după expresia lui Bahr, autori ca Hofmannstahl, Rilke şi Stefan George voiau „să vadă lumea în oglindă”. Hocke nota că în arta expresionistă şi surrealistă „mişunau oglinzile şi oglindirile; reflexele şi imaginile deformate în oglindă”. Dacă Platon a comparat activitatea artistului cu o „oglindire a lucrurilor”, Leonardo da Vinci a exclamat într-un cu totul alt sens: „Oglinda este maestrul nostru”, marele pictor, om de ştiinţă şi vizionar florentin intenţionând să construiască un „cabinet de oglinzi octagonal, un labirint optic”. G. R. Hocke subliniază că „Oglinda nesfârşită este precursoarea labirintului abstract al irealităţii totale”.

Romanul lui Stan are în incipitul său un scurt capitol intitulat „Universul paralel Gooland” (sau Tărâmul vidului, ţara golului), o introducţie în falsul roman SF, autorul afirmând că lumea în care trăim e dublată de un alt univers, „în oglindă” – deja se face legătură cu celălalt roman, eseistic, al pentadei şi pentamorfozei oglinzilor, pătrunzându-se totodată într-un alt univers, în „Gooland”. Nefiind un fan al romanelor SF, am analizat mai mult “eseostudiul” (l-aş numi) posibilei noi ştiinţe psiho-semiotice şi sociale, mai întâi prin explicarea sintagmei selfiefrenia, care este, în opinia lui Gabriel Stan, o „maladie mentală a vremurilor noastre”, boala manifestându-se ca un efect psiho-social, provocată de utilizarea excesivă a telefonului modern conectat la Internet, maladia ivindu-se din angoasa şi disperarea omului în faţa infinitului spaţial şi al eternităţii, omul fiind în sinea lui „un fel de praf” ce se va zburătăci de vreme şi vremuri. Este asemănătoare imaginii din genialul final al capodoperei lui Fellini, La Strada în care brutalo-grobianul Zampano rătăcind, bând, trist pe o plajă, dureros de singur (Gelsomina murise), se uită la stele, la cer, aşteaptă un semn de la Dumnezeu şi se simte copleşitor de singur şi de disperat în faţa eternităţii. Indiferent de formele de alienare (şi alinare), ne spune Stan, „omul nu rezolvă această grea temă a sensului său existenţial” şi atunci contrareacţionează prin selfiefrenie din dorinţa expresă şi disperată de a lăsa o urmă, oricât de mică şi în orice domeniu, a trecerii lui pe acest pământ, deşi viaţa, istoria este dură, nereţinând decât operele geniale şi marile personalităţi (vezi parţial şi teoria geniului a lui Schopenhauer, filosof pe care G. Stan îl citează des în carte). Trecând la pentadă, la cele 5 eseuri, pe lângă trimiterile autorului cărţii În labirintul celor 12 simţuri la filosofii Al. Surdu, Platon, Kant şi Schopenhauer, l-aş menţiona şi pe romancierul şi eseistul austriac Robert Musil şi la romanul său Omul fără însuşiri, în care protagonistul este Ulrich, un om fără calităţi, asemănător cu selfiefrenul om nou al lui Stan, în cele două epoci, Kakania sau Imperiul Austro-Ungar aflat în declin puternic şi ineluctabil şi epoca actuală aflată şi ea în decădere continuă. Apoi, autorul face legătură între mitul peşterii al lui Platon, care în psiho-semiotica socială ar produce „schimbarea centrului lumii de la om către fiinţa colectivă, umanitatea” şi de fenomenul negativ al globalizării ce se doreşte a fi alcătuit pe un model economic-militar-poliţienesc de „subordonare culturală a conştiinţei colective”. Pornind de la eternul egoist, iubitor de sine, Gabriel Stan face o scurtă analiză a artei foto dar şi a fotografiatului pur şi simplu, consideră că actualmente avem un „om nou” dotat cu smartphone ce se fotografiază continuu.

Vizavi de fotografie, dar în strânsă conexiune cu selfiemania, aş spune că îi compătimesc pe oamenii care sunt într-una gata să fotografieze totul şi toată ziulica mişună cu aparatul spânzurat de gât (în trecut), sau cu smartphone-ul dotat cu aparat foto parcă legat de mână (în prezent), ei fiind pururelnic în căutarea unui subiect şi fotografiază absolut orice, chiar şi lucrul cel mai neghiob cu putincioşie. Selfiemaniacii n-au altceva în cap decât să se arate tot timpul pe ei înşişi, crezându-se mici ierarhi sau chiar microzei, fiind de un egoism multiplicat, şi de fiecare dată în maniera cea mai penibilă, de care, de altfel, nici nu sunt prea conştienţi. „Selfie-pozarii” fixează în poz(n)ele lor o lume perfid şi imoral deformată, alterată, desfigurată, care n-are nimic nimic altceva în comun cu lumea reală decât această reprobabilă scofâlcire de care s-au făcut culpabili. Fotografiatul-selfie este o manie infamă de care este cuprinsă încetul cu încetul întreaga umanitate, pentru că e nu numai îndrăgostită narcisistic de desfigurare şi de perversitate, ci şi înnebunită de ea, şi prin fotografiere, citeşte selfie-ere, cu vremea poate lua lumea scofâlcită şi perfidă şi imorală drept singura autentică din tot universul şi aici constă, după mine, periculozitatea selfiefrenicilor şi selfiemaniacilor. Cei care fotografiază cu smartphone-ul şi cu webcam-ul realizează una dintre cele mai infame deşugubine culturale din câte se cunosc astăzi, după manelism şi globalizare, din cauză că, în selfie-urile lor micşorează, diminuează natura într-o manieră caricaturală, burlesc-perversă şi grobiană. În pozele lor, oamenii apar ei înşişi ca nişte maimuţe-păpuşi, pinocchio-ţăndărici şi matrioşti, totodată, ridicole, stâlcite, chiar pocite, care se autoholbează îngrozite la telefonul-aparat foto infam, într-un mod cretin. A fotografia (cu telefonul) este o pasiune repulsivă, de care sunt cuprinse toate continentele, şi toate categoriile sociale ale populaţiei globului nostru, o betejeală, o morbiciune, o epidemie, o ciumă nouă care a lovit întreaga omenire într-un timp incredibil de scurt şi de care nu se ştie dacă va mai putea să se vindece vreodată. Inventatorul telefonului cu selfie este creatorul meşteşugului, că artă foto nu este, celui mai ostil omului dintre toate şi acestui netrebnic îi datorăm deformarea definitivă a naturii şi a omului însuşi, care trăieşte în ea, în schimonosirea perversă a amândurora. Pe de altă parte, selfiefrenicul se refugiază în fotografie, reducându-se deliberat la poza care-l înfăţişează într-o denaturare sau plăsmuire totală, plin de beatitudine şi ravisant de-a dreptul. Selfiemaniacii revendică de la selfie imaginea lor desăvârşită, perfectă jinduită pentru a-şi obnubila abisala nefericire şi marea singurătate de astăzi, schimonositurile lor autodemascând acest lucru şi, în plus, expediind şi altora nefericirea lor. Trăim în două lumi, precum în Selfiefrenia lui Gabriel Stan, în cea reală, violent-brutală şi alienantă şi în cea selfie, imaginară, contrafăcută, imitată, dar râvnită şi perfectă pentru majoritatea oamenilor.

În capitolul II, „Oglinda sonoră”, autorul trecând de la oglinda narcisistului la oglinda cuvântului care este ecoul (vezi nimfa Echo amorezată de Narcis), afirmă că imaginea goală de conştiinţă este damnată în iad, iar cuvântul fără dialog devine doar un sunet inutil”, mai ales că, pomenind şi de mitul Oracolului din Delphi, ”de la cuvânt trebuie să înceapă cunoaşterea de sine”. Idea esenţială a părţii a II-a este faptul că în căutarea sinelui, foarte importantă este oglinda sonoră; „ea se activează prin vocea interioară; dialogul cu tine însuţi e începutul procesului de conştiinţă”. Aici sunt două arte fundamentale, Poezia şi Muzica („cea mai minunată dintre arte”, după Schopenhauer), muzica universală fiind „oglindirea sacră a lumilor despre care nu putem vorbi”.

În partea a III-a, „Oglinda vie a aproapelui”, Gabi Stan, influenţat de ideea lui Schopenhauer că „omul este un animal metafizic”, iar rostul şi sensul fundamental al existenţei lui este „pătrunderea şi căutarea secretelor supreme”, ne vorbeşte despre oglindirea unui om în ceilalţi (vorba lui Sartre, „infernul sunt ceilalţi”, deşi aş adăuga: Infernul sau paradisul este fiecare dintre noi), în aproapele nostru, prin câteva contraforturi: tatuajul (o formă de exprimare a selfiefrenicului), masca (ce reflectă oglindirea ultimilor 5 ani din viaţa omului, trimitere la pentadă) ce duce la „utopia epidemică”, la „noul carNETval-Facebook-ul” („noul joc colectiv al fericirilor individuale”). Dacă tot a fost amintit Arthur Schopenhauer, în incipitul cărţii sale Aforisme asupra înţelepciunii în viaţă, avem o împărţire fundamentală a destinului muritorilor, şi care se regăsesc sugerate şi în cartea lui Gabriel Stan, mai întâi cea a lui Aristotel care a împărţit bunurile vieţii omeneşti în trei clase: cele din afară, cele sufleteşti şi cele trupeşti, apoi cea a filozofului german care venea cu triada: ceea ce este cineva (adică personalitatea în înţelesul cel mai larg), ceea ce are cineva (aşadar, proprietatea şi averea în orice înţeles) şi ceea ce reprezintă cineva (tot ce este el în mintea altora, adică cum şi-l reprezintă ceilalţi, sau după Stan, “oglinda vie a aproapelui”. Potrivit capodoperei sale Lumea ca voinţă şi reprezentare, lumea exterioară există numai în măsura în care este percepută şi prezentă în conştiinţa omului, deci ca reprezentare. Schopenhauer nu este totuşi întru totul de acord cu Kant, care considera că „lucrul în sine” (das Ding an sich) ar fi mai presus de orice experienţă senzorială şi în consecinţă “nu ar putea fi cunoscut”. Filosoful danzig-ian susţine că Voinţa stă la baza reprezentării lumii, având o puternică forţă lipsită de raţiune şi de scop. Spre deosebire de Hegel, consideră că lumea şi istoria sunt absurd, lipsite de sens şi de un scop final. Voinţa stă nu numai la baza acţiunilor omului, ci condiţionează “întreaga realitate, organică sau anorganică”, voinţa manifestându-se în lumea animală ca forţă vitală şi ca impuls spre procreare, de unde şi formula “animal metafizic”.

În cap. IV al pentadei staniene, „Oglinda ascunsă”, autorul analizează visul ca oglindire a realităţii înconjurătoare, realitatea fotografică ce se schimbă în vis şi faptul că Dumnezeu a deschis omului adormit o fereastră prin care acesta poate să-şi primească, în avans, o parte din plata ce i se cuvine; despre visul din vis. Îmi aduc aminte că în celebrul roman al lui Lewis Carroll, Prin oglindă,  Alice îl visează pe rege, care o visează pe Alice, care-l visează pe rege şi aşa mai departe, ca două oglinzi care se privesc una pe cealaltă, iar în povestirea lui Borges, “Ruinurile circulare”, visătorul nu este nimic mai mult decât visul unui alt visător care, de asemenea, visează. De remarcat că în Aleph şi alte povestiri, Borges spunea că a preluat tema regresului infinit din “Ruinurile circulare” în poemul său “Şah” din volumul de poezii Făuritorul (1960); piesele de şah nu ştiu că sunt ghidate de către jucător, iar jucătorul nu ştie că este ghidat, condus de Dumnezeu şi acesta nu ştie că alţi dumnezei îl direcţionează: “Pe om, de-l mişcă zeul, jucător e./ Ce zeu pe zeu îl mişcă în zadar,/ Stârnind şi timp şi vis şi agonii?” După G. Stan visele ar fi de trei feluri: vise mincinoase, vise de inter-conectivitate şi vise premonitorii, transendente. Pe lângă aceste 3 tipuri de vise, el critică acerb formele de „reverie colectivă”, cărţile proaste şi telenovelele; ideea esenţială fiind aceea că sinele dispare iar individul devine „mythoafrodisiac” (adicţie faţă de viaţa imaginară a altora), plus o altă maladie denumită „Fake-life”, care este produsă de un „transfer emoţional de identitate”, fiind vorba aici de o pseudo-identitate, un substitut ontologic”.

În fine, partea V-a a pentadei staniene, Oglinda logosului” pleacă de la conceptul grecesc de kalokagathía (idealul armonizării virtuţilor morale cu frumuseţea fizică, uniunea indisolubilă şi indestructibilă dintre bine şi frumos, dintre etic şi estetic), la care autorul adaugă Răul şi ideea că oamenii l-au scos din istorie pe D-zeu, cu excepţia poporului ales, evreii. Gabriel Stan susţine că oglinda secretă a artei este „partea noastră de oglindire a transcendentului” şi că ultima maladie socială e cea a oamenilor de ştiinţă lipsiţi de d-zeu, pandorafilia (de la mitul Cutiei Pandorei), boală a celor ce ne pregătesc viitorul război. Ideea de bază, ar fi, după mine, faptul că rolul fiecărui om în istoria umanităţii este necunoscut pentru noi, „nimic nu e inutil şi întâmplător”.

Cartea are şi un happy-end, atât la romanului din eseu, cel SF-istic, cât şi al eseului şi mini-tratatului psiho-semiotico-social. Nu vom povesti romanul fals SF-istic, lăsând cititorului nefăţarnic această plăcere, de a descoperi intriga, subiectul şi subânţelesurile, aici, Gabriel Stan combinând abil dialogul filosofic şi satiric de tip Platon şi Lucian din Samosata cu mai modernul roman  Candide sau Optimismul al lui Voltaire, dar şi cu elemente de Ficţiune speculativă, fantasy, roman apocaliptic, de spionaj, thriller, horror etc. În acest microroman distopic există 3 personaje reale, să le spunem, la care se adaugă alte 2 imaginare, ca să fie pentada completă, şi anume Mattias (fotoreporter care vinde fotografii de război agenţiilor de presă), Omilian (un om la vreo 50 de ani care caută… moartea) şi Runa (o localnică amorezată de Mattias, un înger blond cu ochi albaştri, violată şi scăpată dintr-o mănăstire) plus Solust (o creatură albă, patronul unei afaceri multinaţionale) şi Bosifel (un personaj îngrozitor cu care nu e bine să vorbeşti, ce aminteşte de Satana, Diavolul, de altfel se mai numeşte şi Diabolosus…). Acest Solust discută cu 5 magnaţi financiari (iată din nou pentada) despre măsurile radicale aplicate în conducerea destinului omenirii, cu elemente de distopie: Prima etapă de cipare a tuturor animalelor; etapa a II-a de cipare şi control al populaţiei, cu o metodă demografică de rănire constând în lipsa de asistenţă medicală la şomeri, săraci şi bătrâni, ce aminteşte de Malthus; etapa a III-a de suprimare a tuturor valutelor naţionale, fiind admişi doar banii virtuali. În rest, noua lume sau noul univers dispun de libertate totală, sexuală, morală etc., devenind una ideală, utopică, fără partide politice, parlament şi fără oameni bogaţi. Cei trei se întâlnesc în finalul cărţii în Anglia, după Brexit,, Mattias fiind acum un prosper om de afaceri, Runa o membră a Parlamentului European şi Omilian un renumit profesor în ştiinţele comunicării, ei luând decizia de a-şi publica aventurile, povestea lor, inventând un pseudonim, un autor anonim, expediind textul manuscrisului în ţara lui Dracula, evident în oraşul Corona/ Braşov, acolo unde tunelul din valul împăratului roman Traian era spart, la o mică editură, desigur, Kron-Art, cu 5 renumiţi postfaţatori din Braşov, pentru ca pentada să fie împlinită şi să fie închis şi cercul. Aici, mai lipseau, în opnia mea, alţi 5 prezentatori ai cărţii care s-o analizeze şi să o prezinte la Galeriile „Kron-Art”. Pseudonimul este unul amuzant-cinematografic, Stan Laurel, cu prenumele Gabriel (cel ce aduce veşti bune), în acest caz autorul fiind un optimist à la Leibniz, şi nu un voltairian, cum fusese până spre finalul cărţii. Totul este post-modern aici, dar există o pastişă, o parodie a post-modernismului (de tip aşa-zis românesc, cărtărescian), inclusiv o trimitere la agenţia de turism Kron-Tour (unul dintre sponsorii cărţii gabrielstanlaureliene), cei trei eroi ai microromanului SF călătorind spre insula fericirii „Goldfield” („Câmpiile aurifere”). În ultimul capitol al cărţii, „Happy-end”, tot în stil parodie la adresa post-modernismului, intelectualii din pentadă iau în serios pseudonimul Gabriel Stan (un nume care nu va apărea pe ştatul de plată a drepturilor de autor) şi vor explica citorului de mâine (de după distrugerea Centrului de Control Cibernetic) ce a vrut să spună autorele, demiurgul, „creatorul”.

Semnat de

2 comentarii

  1. buna gabi.salutari din Israel si cred ca esti in geniu

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus