joi , 20 septembrie 2018

Silvana Racoviceanu: „Avocatura nu seamănă cu ce vedem în filmele americane, dar dacă o faci cu pasiune, e la fel de frumoasă”

Silvana

Structura ei fizică firavă nu te-ar îndemna să te gândești că este o femeie atât de energică și de puternică. Dar cine o cunoaște pe Silvana Racoviceanu știe câtă pasiune pune în profesia ei, cea de avocată, și câte resurse își găsește, zi de zi, pentru a fi o mamă cât mai bună pentru fetițele ei, Alecsia și Sofia. Am invitat-o pe Silvana la un dialog captivant despre cariera ei și despre viața sa alături de unul dintre cei mai cunoscuți și talentați jurnaliști din România, Alecu Racoviceanu.

Ai fost dintodeauna avocată?

Nu am fost doar avocat până în prezent. Cred că primul job l-am avut în primul an de facultate… Ca student, încercam să câştig bănuţi în plus. Am făcut promoţii la ţigări, floricele de porumb, etc. Apoi, în anul II de facultate, am cochetat cu jurnalismul, ca reporter/redactor la departamentul de ştiri – investigaţii al unei televiziuni. Am lucrat la ştiri până în anul IV de facultate, când am hotărât să îmi dau licenţa şi să profesez în meseria pe care am studiat-o. Ulterior, am luat-o cu paşi mărunţi într-ale profesiei… Am fost consilier juridic într-un fost ICRAL, apoi avocat… Cred că din fiecare activitate pe care a prestat-o până în prezent am învăţat câte ceva important.

Dacă azi, un absolvent de liceu ţi-ar spune că îşi doreşte să studieze Dreptul, ca să devină avocat, ce i-ai spune, ce l-ai sfătui?

Nu ai să mă crezi, dar mi se pare greu să îţi răspund la această întrebare. Îmi amintesc că eu am vrut să fac Medicina. Tatăl meu m-a convins să renunţ la asta. Ca licean, pe vremea mea, nu ştiam foarte bine ce vreau să fac în viaţă. Cred că astăzi tinerii sunt cu mult mai informaţi, dar şi mai dezgheţaţi la minte. Au şi o paletă foarte largă de specializări pe piaţă, precum şi o serie de oportunităţi pe care noi nu le aveam… burse, diverse aplicaţii pentru studii în străinătate, etc. Revenind la întrebarea ta, cred că i-aş spune să aibă încredere în instinctul său, precum şi o anumită aplecare spre a comunica, putere de convingere, capacitate de a te face ascultat în diverse situaţii, etc. Avocatura este o profesie nobilă şi nu se rezumă la a sta pe un scaun directorial în spatele unui birou. Avocatura înseamnă muncă, pasiune, instinct, viteză de reacţie, isteţime, răbdare, cercetare, documentare permanentă, înseamnă foarte mult, dar mai ales, înseamnă un compromis cu viaţa ta, pentru că timpul se supune obligaţiilor pe care le ai, de la primele ore ale dimineţii, în instanţele de judecată, până la ore târzii din zi, atunci când îţi pregăteşti apărarea în dosare sau când te întâlneşti cu clienţii. Vorbim despre o profesie liberă, în care rezultatul, munca şi prestaţia noastră sunt caracteristicile de pe cartea de vizită. Cabinetul unui avocat, în accepţiunea mea, nu este un „butic” aflat în Piaţa Moghioroş, cu vad bun, în care clientul intră în funcţie de discount-urile afişate pe vitrină. Cabinetul unui avocat este un spaţiu discret, în care oamenii vin cu încredere, în care telefonul este mai util decât sigla de pe uşă. Cam asta i-aş spune. Şi i-aş mai spune că avocatura nu seamănă cu ce vedem în filmele americane, dar dacă o faci cu pasiune, e la fel de frumoasă. Numele unui avocat se construieşte în timp, prin muncă şi implicare, iar cartea lui de vizită arată ca un puzzle cu piese mici ce cuprind succesele sale.

Ai simţit vreodată că avocatura e un domeniu în care cei puternici sunt bărbaţii? Întâlneşti situaţii discriminatorii în privinţa asta?

Categoric, NU. Noi suntem o societate civilă profesională formată exclusiv din femei: partenera mea, stagiarele, colaboratoarele noastre. Când un client intră la noi în societate nu stă de vorbă cu o femeie, ci stă de vorbă cu un avocat. Nici în raport de colegii de breaslă nu am întâlnit situaţii discriminatorii. Poate că am auzit despre câteva chestiuni reprobabile de natură morală – dar nu discriminatorii –  situaţii în care stagiarele sau studentele acceptă să aibă relaţii sexuale cu şefii lor. Aceste lucruri însă nu cred că reprezintă un fenomen, ci mai degrabă compromisuri naive sau intenţionate, pentru că profesia noastră e liberă, astfel încât nimeni nu te poate constrânge să faci ceva ce nu îţi doreşti. Cred că e la fel ca în orice altă profesie din punctul acesta de vedere. Situaţii discriminatorii însă nu am întâlnit nici în raport de clienţi, nici în raport de autorităţi, şi nici faţă de colegi. De altfel, cred că în Baroul Bucureşti peste 70% dintre membri sunt femei… (zâmbește)

Ai regretat vreodată că ai ales drumul ăsta? Dacă ar fi să o iei de la zero într-un alt domeniu, care ar fi el şi de ce?

Regrete există întotdeauna, cred, atunci când îţi doreşti foarte multe de la viaţă… Spre exemplu, eu am o famile, am două fetiţe minunate, una de cinci anişori, şi una de doar nouă luni. Regretele mele, la fel ca în multe alte cazuri, se raportează strict la familia mea, pentru că îmi doresc să le acord mai mult timp decât o fac. Ca femeie – avocat, implicarea profesională te determină să pui familia pe planul al doilea, atunci când vrei să construieşti un „brand”, un nume. Pentru un bărbat poate fi mai uşor, din punctul acesta de vedere.

Noi am fost la început, ca să spun aşa. Alături de partenera mea, am înfiinţat „Legales – Aron, Racoviceanu şi Asociaţii” în 2011, deşi amândouă aveam deja vechime în mod individual. Din 2011 a început o muncă teribilă de a ne impune pe piaţă, dar şi spre a schimba în bine lucrurile din jurul profesiei noastre. În 2012 am înfiinţat, alături de alţi colegi avocaţi, Asociaţia pentru Dialog şi Solidaritate a Avocaţilor, în care amândouă suntem vicepreşedinţi. Am derulat proiecte de sprijinire a colegilor avocaţi, precum şi proiecte privind societatea civilă, unul dintre acestea fiind „Stop infracţiunilor în şcoli!”. Alături de colegii noştri, voluntar, am susţinut cursuri adresate în şcoli elevilor între clasele IX – XI din liceele din sectorul 4. A fost o activitate intensă, în care ne-am implicat foarte mult, ce a excedat munca noastră din societate. Toate acestea înseamnă pasiune şi dedicare, iar „victimele” sunt membrii familiei mele, care mă iubesc, mă suportă şi mă susţin.

Nu ştiu dacă mi-aş dori să schimb ceea ce fac în prezent. Cred că singurul domeniu în care mi-am dorit întotdeauna să profesez este diplomaţia. În trecut am încercat chiar să acced în această zonă, însă din păcate nu am reuşit să fac faţă sistemului… Mă simt atrasă de tot ceea ce înseamnă comunicare, putere de convingere, etc.

Când ai înfiinţat Legales”, cât de greu v-a fost, ţie şi asociatei tale, să vă faceţi cunoscute pe piaţă?

„Legales – Aron, Racoviceanu şi Asociaţii” s-a născut în 2011, alături de partenera mea, Ema Aron. Pentru noi, în plan personal, nu a fost foarte greu, pentru că anterior constituirii societăţii lucraserăm în colaborare cu mult timp înainte, eram şi prietene, astfel încât asocierea a venit de la sine, ca o normalitate. Impunerea pe piaţă a fost la fel de greoaie ca pentru orice alţi colegi. Numele nostru înseamnă muncă, implicare, succes. Mă întorc la ce îţi spuneam anterior. Construim neobosit, încet şi sigur, ca atunci când zideşti o casă şi pui cărămidă peste cărămidă…

Poate oricine să fie avocat, dacă învaţă carte?

Ca în orice altă profesie. Nu e suficient să „înveţi carte”, ca să zic aşa. Sunt foarte mulţi absolvenţi de Drept care chiar au studiat temeinic materiile. Dar ai nevoie de talent, de isteţime, de putere de muncă și, mai ales, de voinţă.

Care a fost cel mai istovitor caz la care ai lucrat vreodată?

Nu ştiu să spun cu exactitate care au fost cele mai grele dosare, pentru că multe dintre ele sunt speciale, munca se face cu pasiune… Aşa că, în mod evident, intervine dorinţa de a obţine foarte mult. Sunt dosare civile grele, în care, deşi activitatea este tare laborioasă, dificultatea intervine din profesionalimul cu care înţelegi să reprezinţi cât mai bine interesul clientului. De exemplu, succesiunile şi revendicările pot fi foarte grele, dar de multe ori frumoase şi interesante ca spețe. De asemenea, dosare grele pot fi cele care ţin de Dreptul familiei, pentru că acolo ai de a face nu doar cu chestiuni juridice, dar mai ales cu aspecte de ordin moral, de orgolii, etc.

Apoi, în penal, cele mai dificile sunt dosarele care implică acte de violenţă împotriva minorilor. Am să îţi exemplific cu un mediatizat dosar de acum doi ani, în care doi minori aflaţi în plasament au fost maltrataţi de asistenta maternală care îi avea în grijă. Societatea noastră a apărat o asistentă socială de la Direcţia pentru Protecţia Copilului, care avea obligaţia de a verifica periodic situaţia celor doi copii. A fost foarte dificil să analizez situaţia alături de partenera mea, care s-a ocupat de acest dosar, în contextul în care la acel moment Alecsia, fetiţa mea, avea trei anişori, exact vârsta pe care o avea şi fetiţa maltratată de mama maternală, arestată pentru tentativă de omor, după ce fusese acuzată, printre altele, că tăiase mânuţa copilului în felii, că pe o pâine. Nu aş fi putut să accept să apăr interesele acelei asistente maternale. Recunosc asta şi ca om, şi ca profesionist. De altfel, nici partenera mea, un om extrem de profesionist, nu ar fi acceptat. Clienta noastră în acel dosar a fost o asistentă socială, cu o vinovăţie discutabilă în raport de capacităţile de suport tehnic pe care le au instituţiile de protecţie a copilului în România. Cred că dificultatea unui dosar vine din modul în care „rezonezi” cu detaliile lui.

Şi cel care ţi-a oferit cea mai profundă satisfacţie?

Cu modestie îţi spun că satisfacţie mi-au oferit toate dosarele în care am obţinut succesul. (zâmbește) Nu mă raportez la dosare în funcţie de dificultate, onorariu, client. Indiferent de dosarul în care societatea noastră se implică, satisfacţia vine atunci când interesul clientului este realizat cu succes, oricare ar fi obiectul dosarului.

Semnat de

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus